Că tot văd, cu bucurie (sau invidie!), poze şi poveşti de la Enescu zilele astea, şi pentru că sunt unii care se plâng că nu mai suportă cum toată lumea e fan de muzică clasică în perioada asta, iată, asta e pentru ei:
(via Andi)
De fiecare dată când ascult un concert sunt vrăjită de felul în care cineva şi-a imaginat o lume întreagă transpusă în sunete, şi tot aşa încerc să fac şi eu. Dialoguri între pian sau vioară şi orchestră, ritmul impus de dirijor, orice poate deveni “a fost odată…”
Ştiţi deja, am mai scris printreranduri, că toamna e anotimpul meu preferat, anotimpul în care mă plimb prin Bucureşti, prin parcuri, ori pe străzile cu case vechi şi copaci bătrâni, ca să mă împrietenesc din nou cu oraşul. După câteva luni de vară toridă, un strop de răcoare e binevenit iar lumina caldă filtrată de frunzele colorate îmi încarcă bateriile. Şi, uneori, mă însoţeşte şi muzica, leneşă, poate un Nouvelle Vague, poate Igor, că se potriveşte.
Niciodată nu m-am gândit cum ar suna, aşezată pe un portativ de raze târzii de soare, muzica frunzelor care cad din copaci alergate de vântul uşor de toamnă şi nici nu mi-am imaginat că ar exista o compoziţie la pian care ar putea să-mi deseneze în minte exact un tablou similar cu asta:
