Zilele astea am avut alte priorităţi profesionale, prin urmare nu prea am avut răgaz să scriu pe blog. Asta nu înseamnă, totuşi, că nu am fost atentă la ce s-a întâmplat prin frumoasa ţărişoară, chiar şi aşa, prin ceaţa pe care puteai s-o tai cu cuţitul dimineaţa şi seara.

Săptămâna trecută, pe când experimentam efectul pe care îl au asupra dispoziţiei personale informaţiile oferite de cele două principale posturi TV de ştiri din România, am mai văzut o ştire-dezbatere, tot negativă şi exagerată, fireşte, dar una pe care aş vrea s-o tratez separat, fiindcă are şi ceva PR în ea.

E vorba despre o ştire al cărei titlu, prezentat la Realitatea, a fost “Sportiv român umilit la mall”, schimbat, ulterior, cu “sportiv român umilit la cinema”. Normal că am ciulit urechile, orice chestie de genul ăsta are acelaşi efect, şi mă aşteptam ca întâmplarea să se fi petrecut pe undeva prin afara României. Dar greşeam. Ştirea era despre unul dintre reprezentanţii României la Jocurile Paralimpice, un bărbat ţintuit într-un scaun cu rotile dar care a avut admirabilul curaj de a încerca să facă performanţă chiar şi în aceste condiţii, iar păţania a avut loc în chiar frumoasa noastră ţărişoară.

Pe scurt, bărbatul respectiv, participase la o tabără realizată pentru persoanele cu dizabilităţi – o idee lăudabilă, de altfel, pentru că nu cred că se fac destule lucruri pentru a uşura cumva viaţa acestor persoane. Organizatorii au solicitat Cinema City din Cluj un număr de bilete la film pentru a le face o bucurie celor din tabără. S-au oferit 37 de bilete, specificându-se că accesul se face pe baza unui tabel nominal.Toate bune şi frumoase.

Problemele au început când un bodyguard Cinema City prea zelos a cerut acte de identitate pentru accesul la film şi, într-unul din cazuri, pentru a face dovada că unul dintre spectatorii grupului are 18 ani, deoarece acesta dorea să intre la un film care avea audienţă “peste 18”.

O altă problemă – şi, de aici şi “scandalul” – a fost faptul că, după ora 22, mall-ul se închide şi, odată cu el, scările rulante şi lifturile pentru persoane. Din pricina faptului că filmul la care a fost grupul de persoane de dizabilităţi s-a terminat mult după ora 22, problema a fost destul de serioasă pentru cei aflaţi în scaun cu rotile. Până la urmă bodyguard-ii de la City Cinema au găsit soluţia transportului cu un lift de marfă. Fireşte, toată situaţia a fost neplăcută pentru cei implicaţi, dar de aici şi până la a titra “umilinţă” pe burtiera unui post de ştiri e drum lung…

Un drum pe care, de dragul senzaţionalului, unii îl parcurg mult prea repede, fără a lua în considerare împrejurările unei întâmplări şi fără a cere, într-o primă fază, părerea celor acuzaţi, lucru care mi se pare nu doar trist cât şi foarte neprofesionist!

De bună seamă, atunci când organizezi un eveniment, te interesezi de absolut toate detaliile, cu atât mai mult cu cât evenimentul tău se adresează unor oameni cu dizabilităţi. Oricine ştie că mall-ul are program până la ora 22 şi e cumva logic să presupui că, odată cu închiderea uşilor, se vor opri şi scările rulante şi e evident că lucrul ăsta nu a fost făcut de organizatori, indiferent de bunele lor intenţii.

Indiferent dacă biletele erau sau nu oferite gratuit de cinematograf, cei care merg la film trebuie să respcte regulile. Adică dacă ţi se cere buletinul pentru a confirma că ai peste 18 ani la un film care impune limita de vârstă, îl arăţi. Dacă accesul se face pe baza unei liste nominale, e firesc să te legitimezi. E atât de simplu şi asta nu înseamnă că dacă respecţi nişte reguli eşti, cel puţin în acest caz, supus unei umilinţe.

Restul e, din păcate, doar jurnalism ieftin.

Epilogul istoriei de faţă e fericit, totuşi: ambele părţi au acceptat neînţelegeri în comunicare, Cinema City pentru că nu a comunicat explicit că există 37 de bilete nu intrări nelimitate pentru 37 de persoane, iar organizatorii că s-au grăbit cu acuzaţiile . Mai mult, se va organiza un training pentru cei din personalul Cinema City, în aşa fel încât aceştia să poată fi mai atenţi cu persoanele cu dizabilităţi . Mai mult, se pun bazele unui parteneriat între cinematograf şi organizatorii taberei – bun PR, până la urmă, pentru ambele părţi. Totul e bine când se termină cu bine.

Restul e doar goana dupa senzaţional a presei noastre.

Prin vremea liceului mergeam destul de des pe munte. La finele unei excursii de genul ăsta, în trenul personal ce ne ducea de la Zărneşti spre Braşov, o ţigancă îşi plimba fustele încercând să atragă muşterii. Mai mult în glumă, am acceptat să-mi ghicească. Chestii generale, baieţi, note, alea alea, cred că aş putea inventa şi eu o prezicere d-asta, oricând, oricui!

Peste nişte ani, am fost în casa uneia dintre ţigăncile cu pretenţii paranormale de prin Mogoşoaia. Nu, nu ca să mi se ghicească, ci pentru un casting la nush ce reclamă. Îmi amintesc că mi-a plăcut încăperea mare, deschisă şi luminoasă şi m-am amuzat că proprietarii stăteau în nişte încăperi din chirpici, în spatele vilei.

Am asistat şi la o demonstraţie de măiestrie şi, admit, am fost… vrăjită, dar nu de acurateţea prezicerilor, în nici un caz, ci de gesturi, de intonaţie, de cuvintele alese, în fine, de tot spectacolul. Femeile astea s-au desăvârşit nu în a ghici, face şi desface ci în a convinge că pot face asta. Sunt atente la orice detaliu spui despre tine şi îl strecoară abil în “ghicire”, ghidându-se, pas cu pas, de gesturile tale de aprobare sau negare a aberaţiilor pe care le debitează.

Mai nou, poliţia face razii la locuinţele pretinselor făcătoare de magie şi le saltă pentru înşelăciune. După ce ieri piradele au vizitat parlamentul, azi a fost rândul lor să fie “gazde”, pentru o scurtă perioadă, cam cât au deschis uşa, înainte să fie ridicate şi duse la secţie pentru a fi anchetate pentru înşelăciune.

Se vehiculează sume imense plătite de unii şi alţii ca să le meargă bine, să li se facă, să nu li se desfacă! Pe bune?! Cât de tampit să fii să crezi că trei pinteni de cocoş virgin, cu două fire din vârf de pană de emu, un ou expirat in martie 2003 şi trei picături de cerneală pelican + un descântec îl vor aduce înapoi pe Gigel, cerşind iertarea şi amorul tău. Cât?!

Şi de parcă nu era suficient, onor presa autohtonă le crediteză la greu numindu-le “vrăjitoare”. Vrăjitoare în sus, vrăjitoare în jos! Chestia asta e pur şi simplu PR şi publicitate deşănţată! Iar cum ţara e plină de proşti, toată campania asta anti “vrăjitoare” nu face decât să atragă atenţia asupra lor şi asupra aşa-ziselor talente. Deci, vă rog, eu: nu mai spuneţi vrăjitoare decât în cazurile în care vreuna chiar a demonstrat ceva în sensul ăsta, lucru de care mă îndoiesc teribil! Nu sunt vrăjitoare, sunt nişte impostoare şi atât!

Restul e PR, gura lumii şi jurnalism ieftin în goana după audienţe.