Justine Sacco, cea care a iritat o lume cu un simplu tweet, şi care, ulterior, şi-a pierdut jobul de PR Manager la IAC din pricina scandalului, a revenit astăzi cu scuze oficiale:

Lumea e cucerită de Internet, şi nu există nici un dubiu în sensul ăsta. Reţelele sociale sunt pe val şi, dacă e să fim un pic atenţi la ce a zis ieri Adam Nunn, treburile vor deveni încă şi mai targetate, şi mai personalizate. Aparent, e un lucru bun că TV-ul o să-ţi recunoască faţa. Aşa o să ştie să sară cu graţie peste anumite canale, cum ar fi Trinitas TV. E in grilă, dar nu mă uit niciodată la el. O să ştie, probabil şi care sunt produsele care mă interesează sau în al căror target pot fi şi o să-mi arate doar acele reclame. Vechea expresie “Vorbeşti ca televizorul” o să capete, cu siguranţă, alt sens!

Până când toate aceste vor fi parte din realitatea cotidiană pe la noi, însă, mai e un pic. Nu mult, probabil, dar mai e. Tot aşacum mai e şi până când telefonul fiecăruia dintre noi – smartphone, fireşte – o să ştie să spună, de capul lui, unde suntem, ce facem, cu cine, eventual să dea şi like în locul nostru.

Nu zic nu. Am apucat pe drumul ăsta şi nu mai dau înapoi, pe de-o parte fiindcă meseria nu m-ar lăsa, şi pe de altă parte pentru că îmi place această interconectare. Am ajuns să cunosc – şi mă bucur că e aşa – oameni cu al căror drum probabil nu m-aş fi intersectat altfel decât virtual, ţinând cont că unii locuiesc prin alte oraşe ori chiar prin alte ţări. E bine. Şi totuşi…

Acum câteva luni, cineva a luat nişte poze de-ale mele care fuseseră postate pe FB de altcineva. Poze de la Retroparty. Eram desculţă, fiindcă mă terorizaseră botinele. Între prieteni şi amici, în real life, nu am avut şi nu cred că a fost o problemă. Dar pe net s-au găsit voci să comenteze cu răutate (altfel, gratuită) şi, da, treaba m-a iritat. Nu atât de mult comentariile cât ideea, faptul că cineva poate să facă ce doreşte cu poza mea, cu textele mele, cu numele meu, iar eu nu prea am ce face în sensul ăsta! Încă nu sunt imună la asta şi nici nu cred că trebuie să devin.

În weekend am fost la Vamă, a fost prima “mare” pe anul ăsta. Şi prima dată, cred, când mi-am pus serios problema, după ani buni de topless, “Dar dacă mă trezesc cu poza cine ştie pe unde?”. Şi am renunţat la obiceiul meu. Era vreo mare sfârâială dacă apărea vreo poză cu mine aşa, că doar nu sunt vreo vedetă să se fi plimbat poza cu likes si RT-uri pe net?! Nu era. Dar am preferat să nici nu existe posibilitatea asta. De fapt, sunt decisă să renunţ, pe litoralul românesc cel puţin, la obiceiul de a face plajă despuiată.

Mai multe metode de comunicare înseamnă şi un plus de expunere, cu fiecare noua reţea socială în care suntem activi, cu fiecare post pe blog, cu fiecare tweet şi status postat. Şi, din perspectiva asta, parcă nu mă grăbesc să evoluez. Pe de altă, parte, însă, mă întreb dacă (mai) avem de ales!

Unde şi cum tragi acea linie subţire, în aşa fel încât să poţi face în continuare ce şi cum vrei, fără stresul că ceea ce faci o să devină… viral!?

Zilele trecute, maică-mea m-a auzit la telefon vorbind de community management. A aşteptat cuminte până am terminat – încerc să nu vorbesc business când mă duc la ei – şi după aia m-a întrebat ce-i aia. Am încercat să-i explic ce şi cum e treaba cu interacţiunea asta pe net şi reţelele sociale. Şi, mai în glumă mai în serios, m-am amuzat un pic gândindu-mă cum ar fi mama pe Facebook.

Super landing page şi mesajele de pe zid

Păi, în primul rând, ar scrie cel mai frumos. Cu litere ordonate, una şi una, rotunjite sau, după caz, ascuţite cu atenţie. Nu se poate altfel! Mama scria în fiecare an catalogul clasei pe care o avea tata la dirigenţie fiindcă, proiectant fiind, are cel mai frumos scris. Deci probabil că şi pe Facebook ar găsi ea o variantă de font, ceva, să facă diferenţa! Iar linkurile din landing page ar fi la capătul unor instalaţii inginereşti foarte complicate! :))

Şi-ar defini cu atenţie interesele şi pasiunile şi ar fi atentă în alegerea prietenilor. De fapt, nu s-ar împrietni decât cu oameni pe care-i cunoaşte (vecina ei de la etajul 4, de exemplu) dar ar da Like unor artişti sau branduri pe care le admiră.

Parcă văd cum m-ar suna, precipitată:

– Cutărică a scris de tine pe zid.

– Ce zid, mama, care zid? Unde?!, aş întreba eu, gândindu-mă cu mirare la toate zidurile din cartier.

– Pe Facebook, dragă!, mi-ar spune mama.

Crema de zahăr ars: Like! Like! Like!

Tot ea ar explica, şi asta cu multă răbdare, cum să rezolvi tot soiul de dileme gospodăreşti, ar posta multe poze cu cele două mâţe pe care le au ai mei, ar scrie ce bunătăţi a gătit la pranz sau ar posta “capcane” de genul “azi am făcut crema de zahăr ars…”, fără alte vorbe, că ştie că m-aş duce la ei în secunda doi – stăm la 5 minute unii de altii. Şi, când ar fi rece afară, mi-ar trimite un mesaj plin de griji “Măi, mamă, măi, vezi că sunt minus 9 grade afară, te rog eu pune-ţi fular, că iar răceşti. Ştii că eşti belalie”.

Şi, da, dacă aş răci, mă aştept la un comentariu de genul “Ţi-am zis eu?!” însoţit de “Hai că-ţi fac o supă bună”

Dar mama nu e pe Facebook şi încă suntem în negocieri pentru Internet, “că exact asta ne mai trebuie acum, Internet”. Tata, pe de altă parte, abia aşteaptă! Şi vrea şi laptop! Mă întreb, totuşi, pentru cine ar fi mai complicat: pentru ei, să se adapteze la genul asta de comunicare, sau pentru mine, să ştiu că ai mei intră într- zonă din viaţa mea care n-avea nici o legătură cu ei! Nu-s sigură că nu m-aş cenzura niţel :)))

Vă ţin la curent!

Fiindcă tot mă întrebam eu ce telefon să-mi iau, na, poftim!, cică scot unii telefon optimizat pentru Facebook, mai în (primă)vară, aşa. Totuşi, mă întreb, cine naiba vrea să stea atât de conectat via Facebook? Nu e puţin cam mult? Şi-aşa stăm călare pe internet toată ziua bună ziua, acu’ ne mai trebuie şi telefon optimizat pentru facebook? Mie, una, nu-mi trebuie, am decis! Dar, dacă vă interesează, voila de vedeţi mai jos ce si cum: