După cât de mult mi-a plăcut concertul The Cat Empire de la Timișoara, cu ploaie cu tot, sau, poate, mai ales cu ploaie și dansat corespunzător până la starea de udă fleașcă, nițel m-am gândit că ce mișto ar fi să plouă și ieri la concertul lor. M-am îmbrăcat conștiincios c-o fustă albă și mi-am întins părul, în ideea că de obicei plouă fix când fac oricare dintre lucrurile astea! Din păcate, însă, n-am reușit să ocolesc Legile lui Murphy, așa că n-a plouat aseară ci azi când, desigur, nu prea mă mai interesa subiectul!

Detest agitaţia şi aglomeraţia specifică zilelor ce preced Paştele şi Crăciunul, dar parcă acum, iarna, e mai rău decât primăvara. În fiecare an îmi promit că n-o să las ceea ce-mi propun să fac pentru ultimele zile, ci doar câteva detalii.

Ei bine, ultimele zile au fost sub semnul unei veşti rele, sub acela al aşteptării, dragului şi grijii de oameni care sunt importanţi pentru mine. Am fost încordată, aproape incapabilă să fac mare lucru –  suport greu aşteptările alea în care nu poţi influenţa nicicum rezultatul!

… se aliniază planetele, aşa cum se întâmplă, în ciuda tuturor mişcărilor de pe cer, doar odată la 11 ani şi, probabil, doar de două ori într-o viaţă – a nu se socoti matematic pentru că rezultatul, nu e, oricum, la finele cărţii, scris invers, cu litere mici.

Deci rar. Un fenomen despre care astronomii şi astrologii, cu ochelarii lor în forma de semilună, încă dezbat aprins dacă ar fi avut vreo şansă să se repete sau nu. Din laboratoarele lor, privesc cerul prin telescop, derulează toate hărţile astrale, fac calcule complicate şi vorbesc agitat.

Adevărul e că vremurile bune n-au părut nicicând atât de bune ca această aliniere a planetelor ce va sa vină. Curând. Ţine patru zile şi se cheamă zodia aleii către cetate.

Am un sentiment indefinit de deja vu chiar când scriu despre sentimentul indefinit de deja vu. Mai trebuie să apară iepurele cu joben si suntem acolo!