Oricât am crește noi și oricât ar îmbătrâni – de-acum – ei, tații de fete sunt doar niște băieți mari învârtiți pe degete de niște fetițe mici.

Așa am eu impresia uneori, că, orice-aș face, tata o să mă vadă mereu ca pe zgâria aia mititică, așezată la catedra lui peste o pernă și peste geanta lui diplomat, ca să mă văd și să pot vedea, și care, în liniștea inerentă unei lecții de istorie predată de el (adică deplină, că era un prof sever), a zis, cu voce subțirică: Tataaa, desenează și mie o pasică!

Eu l-am văzut pe tata plângând de două ori, şi niciodată în braţele mele. Prima dată a fost când şi-a pierdut mama, pe bunică-mea, după ce o îngrijise, prin rotaţie cu fraţii şi surorile lui, zi de zi, vreme de patru ani. A doua oară când l-am văzut pe tata cu lacrimi în ochi a fost pe holul secţiei Chirurgie a Spitalului de Urgenţă, când au scos-o pe mama din operaţie, încă intubată şi inconştientă. Ştiam amândoi că o să fie bine, dar imaginea aia…

Sunt sigură că a mai plâns şi când şi-a pierdut fratele şi două surori, dar s-a ferit s-o facă în faţa mea. Şi, cu atât mai puţin, în braţele mele! Pentru mine tata a fost mereu un reper de curaj, uneori inconştient, poate, dar curaj, oricum ar fi.