M-am întrebat de mai multe ori de ce majoritatea uraganelor au nume de femeie ca şi cum, dacă e să fie o pacoste serioasă, care face o grămadă de stricăciuni, îţi ia casa şi tot ce ai, viaţa, chiar, dacă nu eşti atent, aşa o năpastă, deci, atunci numele ei este (de) femeie!

Doar ieri am apucat să mă interesez în detaliu despre asta şi nu, de fapt, nu e nici urmă de misoginism în povestea asta.

Prin secolul XIX, când uraganele şi furtunile serioase au început să fie monitorizate, notate, măsurate, odată cu avansarea ştiinţei meteo, oamenii se referau la uragane asociindu-le cu orice sfânt, mucenic ori sărbătoare din ziua ori perioada respectivă. Istoria ne spune că primul care a introdus sistemul numelor proprii pentru uragane a fost un australian, Clement Lindley Wragge, şi tot el a fost cel care a venit cu ideea algoritmului alfabetic ce, cu puţine modificări, se foloseşte şi azi.

Numele de femei au fost, însă, găselniţa meteorologilor americani navigatori care au botezat furtunile din larg – unele dintre ele devenind uragane – cu nume de femei, întocmai precum au făcut şi cu navele: cele mai multe au tot numele unor doamne şi domnişoare. Poate pentru că erau departe de case şi le era dor de neveste, mame, fiice, iubite, naiba ştie!, dar asta e istoria. Lucrul ăsta s-a petrecut prin 1950 şi ceva şi abia aproape trei decenii mai târziu au început să fie luate în considerare şi nume de bărbaţi pentru botezarea uraganelor.

În prezent există şase liste cu nume pentru uraganele din toată lumea, listă realizată de Organizaţia Mondială de Meteorologie. Lista este alfabetică, numele sunt, deopotrivă, de femei şi de bărbaţi (parcă totuşi cele de femei primează), şi se refolosesc. Există şi excepţii, în sensul că unele nume sunt retrase din listă, atunci când furtunile cu pricina au produs pierderi masive şi se consideră că refolosirea lor ar putea stârni amintiri prea dureroase celor afectaţi. Aşa este cazul Katrinei (înlocuită cu Katia), a lui Andrew, Rita sau Ike.

Acum ştiţi!

PS Între timp, Irene s-a mai domolit, fiind “cotată” acum doar de gradul 1 din cinci. Dar poate oricând să se răzgândească, doar e femeie! :)

;

Irene, uraganul care vine, vine, calcă totul în picioare, vorba poetului, pare din ce în ce mai neprietenos. În fapt, dacă e să ne luăm după statistici, cică ar fi cel mai naşpa uragan pe coasta estică a Statelor Unite în ultimii ani, asemănat, de unii specialişti, cu Floyd, care a făcut 57 de victime şi pagube în valoare de vreo 5 miliarde de dolari – fix ce le mai lipsea acum americanilor!

Dar nu despre asta e vorba, poate că se mai domoleşte, Doamne ajută! E vorba despre evacuări. Peste 200.000 de turişti şi localnici au fost sfătuiţi să se retragă, preventiv, din calea năpastei. Evacuare, adică pleci din casa ta, cu puţine lucruri, deh, câte poţi să cari, şi cu speranţa că atunci când Irene va fi trecut, casa, cu tot ce e în ea, va mai fi încă în picioare.

LE În New York au fost evacuate 250.000 de persoane, iar în New Jersey înca 750.000.

Uitându-mă în jur, în propria-mi casă, mi-am dat seama că mi-ar fi destul de greu să aleg ce să iau şi ce să nu iau. În primul rând, am o serioasă cantitate de acte. Mda, poate că aş putea să le scanez şi să scap de ele. Dar de multe ori e nevoie de originale. Am câteva sute de cărţi, CD-uri şi DVD-uri, căci multe din salariile mele s-au dus pe asta. Cum aş putea să le las?!

Sunt prin casă tot felul de obiecte mai mult sau mai puţin preţioase, prin valoare intrinsecă dar mai ales emoţională – n-ar putea veni cu mine. Probabil nici măcar ursul Vlăduţ pe care îl am de când eram copil. Electronice? Cu excepţia laptopului şi telefonului, în mod clar le-aş lăsa de izbelişte. La fel cum aş face cu hainele, nenumăraţii pantofi, accesorii şi mai ştiu eu ce.

Şi, din gând în gând, m-a lovit faptul că, deşi am strâns o mulţime de lucruri de când am casa mea, dacă ar fi să trebuiasă să plec, cu riscul de a nu mai găsi nimic la întoarcere, cel mai mult aş regreta locul însuşi, fiindcă are o energie bună pentru mine, îmi încarcă bateriile perfect.

Pe scurt, aş împacheta pisica, vreo câteva haine, dintre cele practice, nu dintre cele frumoase, laptopul, telefonul, alte chestii strict necesare, câteva amintiri mici, cele două sau trei cărţi pe care le-am pândit ani de zile prin anticariate, jurnalele din adolescenţă, scrise pe hârtie, poate şi pe Vlăduţ, dacă ar încăpea, şi… cam atât! Şi n-aş regreta – gândul ăsta a fost o surpriză şi pentru mine!

Voi ce n-aţi putea lăsa în urmă?

(poza asta cu casa pe roţi şi cu pisică cu tot, e de la © Iryna Bodnaruk | Dreamstime.com)