December 15

Wir sind allein?

Probabil că o să “comit” o rubrică specială de muzici pe blog, prea sunt muzico-dependentă. Dar până atunci, pentru că n-am mai ascultat de multă vreme cântecul de mai jos, iar în seara asta mi-am propus să scriu poveşti, şi trebuie să mă bag în starea de scris poveşti, iată:

Şi nu, românescul alean nu vine de la nemţescul allein, singur, adică, ci de la ungurescul ellen, care înseamnă contra. M-am documentat :)


December 14

Tu ştii să îţi scrii numele?

Tata ascultă Europa Liberă, iar mama coace ardei capia – aşa am început, la nici 7 ani, primul jurnal dintr-o serie ce avea să ţină, cu mici întreruperi, vreo douăzeci şi ceva de ani.

Ştiam să buchisesc înainte de vremea şcolii, învăţând din cărţile de istorie pe care le avea tata în bibliotecă. Mă atrăgeau ca un magnet, mi se părea că toată ştiinţa lumii stă în semnele ordonate cuprinse între copertele groase, cartonate şi, când o să citesc ce scrie acolo, o să fiu deşteaptă ca tata, fiindcă el ştia să răspundă, vezi bine, la orice întrebare şi toţi copiii ăia mari, elevii lui, ascultau de el.

Nu pot să-mi imaginez viaţa fără litere, fie că le scriu, fie că le citesc. Nu pot să-mi imaginez cum mi-ar fi funcţionat mintea dacă n-aş fi ordonat-o, cât de cât, cu algebră, geometrie sau gramatică. Nu pot să-mi imaginez cum ar fi fost viaţa mea dacă în loc să scriu acea primă propoziţie în bietul meu jurnal de la 7 ani, aş fi scris, dacă aş fi ştiut să scriu, Tată nu am, iar pe mama nu prea o interesează ce fac.

Azi am cunoscut copii care sunt în această situaţie, sau chiar mai rău, copii care, pentru părinţii lor, nu înseamnă cu mult mai mult decât un soi de animăluţ de casă. Abia mâine vă povestesc despre ei, trebuie să-mi adun un pic gândurile înainte să scriu.

Până atunci nu uitaţi să licitaţi darurile şi să vă înscrieţi la tombolă. Acum, după ce am fost la centru, chiar ştiu că orice bănuţ poate face diferenţa pentru aceşti copii.


December 13

Pentru că ne pasă. Ne pasă, da?

Ideea tombolei cu Brăduţ pentru Salvaţi Copiii a plăcut multora, avem si câţiva înscrişi, dar eu cred ca biletul până în Thailanda de la Air France, ghidul Florescu şi, mai ales, copiii de la Salvaţi Copiii merită încă şi mai mulţi participanţi, aşa că nu lăsaţi agenda încărcată să stea în calea generozităţii, da? Vă puteţi înscrie AICI :)

În acelaşi sens, vă amintesc că am scos la licitaţie şi un copac cu daruri irezistibile, numai bun de luat acasă. Banii, fireşte merg tot la Salvaţi Copiii, mai precis pentru programul de integrare şi/sau reintegrare a aproape 8000 de minori în sistemul educaţional.

Să recapitulăm ce găsim sub acest pom:

1. & 2. abonamente pe trei luni la revistele Tabu , cea mai curajoasă revistă de femei, şi Money Express, publicaţia care a semnat recent un parteneriat în exclusivitate cu prestigioasa The Economist. Mulţumesc Cristina Bazavan şi Beatrice Weber pentru acest cadou.

3. invitaţe dublă la primul concert Events din 2011 – mulţumesc, Sorina Burlacu & Co, şi abia aştept să văd ce pregătiţi la anul!

UPDATE: primul concert Events în 2011 este Gotan Project, pe 28 februarie, la Sala Palatului! Rezolvaţi şi dar de mărţişor cu ocazia asta, deci hai cu licitatul! :)

În 2010, Events a organizat concerte cu Bloodhound Gang, Aerosmith, Gotan Projet, The Cranberries, Morcheeba, Gabrielle, Melanie Fiona, şi urmează Vaya con Dios, pe 23 decembrie.

4. VIP pass la ediţia 2011 a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu (FITS), cel mai tare din România şi #3 în lume printre manifestările de arte ale spectacolului, după Avignon şi Edinburgh. În 2010, toate spectacolele s-au cam jucat cu casa închisă şi uneori a fost nevoie de poliţia comunitară pentru a stăvili setea de cultură a publicului, aşa că pentru orice iubitor de artele spectacolului acesta este garantat cel mai bun şi mai plin de atenţie dar. Îi mulţumesc lui Constantin Chiriac pentru oferta-i generoasă.


5. Pentru că decembrie e şi luna poveştilor, perioada în care copiii sunt cei mai cuminţi, exemplar de cuminţi, am pentru cei care licitează pomul cu daruri şi un pachet de cărţi cu poveşti, oferit de Jurnalul Naţional – multumesc, Sorin Stoian şi Marius Tucă!

Aş zice că-s daruri faine şi, vă rog, nu uitaţi: banii merg direct la Salvati Copiii. Avem o primă ofertă de 100 de lei. Cine dă mai mult?

UPDATE: avem 150, 170, 200,250, 270, 300350 400 450 de lei. Cine dă mai mult? :)


December 11

Ne vedem joi. megaJoy.

Voi observaţi bătrânii? Observat nu în sensul “bird watching”, pitiţi după tufişuri cu un binoclu puternic, ci în sensul de remarcat. Pe stradă, la parterul blocului, piaţă şi pe unde mai mergeţi voi. Mie mi se întâmplă uneori să surprind cu coada ochiului expresii faciale care îmi atrag atenţia. Cum a fost, de exemplu, în cazul acestui bătrân tunisian:

Feţele bătrânilor sunt adesea cele mai expresive, chestie de experienţă de viaţă şi de felul în care se raportează la ceea ce îi înconjoară, nu ştiu exact. Ce ştiu sigur este că azi m-am surprins mult mai atentă la feţele bătrânilor, iar asta i se datorează lui Radu Afrim, regizorul spectacolului joi. MegaJoy*, văzut aseară.

Spectacolul se joacă pe scena de la Odeon, şi tot acolo se regăsesc şi spectatorii, dispuşi în gradene, pe lateralul mesei aflate în centru. De altfel, mai totul se petrece în jurul acestei mese, pe ea şi chiar sub ea, rolul său fiind să aducă împreună, în fiecare joi, o mână de bătrâni care profită de fiecare întâlnire pentru a-şi rememora tinereţea.

Nu e rost, însă, de dantele vechi şi decrepitudini, nici măcar de gesturi desuete. Bătrânii ăştia, deşi atinşi de neajunsurile fizice ale vârstei, abia se apropie de perioada năzbâtiilor copilăreşti: râd, dansează, se lăcomesc, vorbesc porcos, bagă-n ei piftie, caltaboş şi alcool fără cel mai mic stres legat de colesterol şi chiar chicotesc cu gândul la sex.

Deşi spectacolul durează două ore şi jumătate, nici o secundă nu e irosită pentru scene “însăilate”, doar ca să fie, în nici un caz! Joia lui Afrim & Co. e fresh de la un capăt la altul, are ritm, umor, umor de toate felurile, şi nu te lasă nici o secundă să respiri, mai ales că masa e mai lungă decât o poate cuprinde privirea iar personajele au mereu ceva de făcut ori spus, uneori în acelaşi timp.

Am aplaudat de m-au usturat palmele şi, deşi nu era nimic neapărat trist sau măcar duios în joi. megaJoy, mi s-au umezit ochii, iar azi, pe stradă, m-am uitat cu şi mai multă atenţie la bătrâni, comparându-i, în gând, cu personajele din spectacol. De văzut. Neapărat.

Mulţumesc mult, Cristi!

_________

*
joi. megaJoy
Teatrul Odeon, Bucuresti 2006
Regie: Radu Afrim
Distributie: Virgil Andriescu, Alin Teglas, Jeanine Stavarache, Crina Muresan, Tatiana 
Iekel, Constantin Cojocaru, Liana Margineanu, Rodica Mandache, Virginia Rogin, Irina 
Mazanitis, Dorina Lazar
Scenografie: Vittorio Holtier
Costume: Ilona Varga-Jaro

December 9

Daruri, Brad şi Thailanda! Pentru voi!

Aşa cum v-am spus, sunt şi eu implicată în campania cu brazii de Crăciun pentru Salvaţi Copiii. Dar n-am făcut nici un brad. Conceptul meu se numeşte, vorba poetului, “Un copac cu flori şi un colţ uitat de cer” pentru că exact despre asta este vorba, după cum o să citiţi mai jos.

Copacul cu flori e un pretext

De fapt, important e ce am aşezat sub el, daruri oferite de partenerii mei: o invitaţie dublă la concertul Gotan Project (februarie 2011) by Events, un abonament la revista Tabu şi unul la Money Express , un pachet de cărţi cu poveşti de la Jurnalul Naţional şi o invitaţie VIP la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, ediţia 2011, care are loc la finele lunii mai. Aşa e copacul cu flori, vine cu daruri incluse!

Îl puteţi licita prin intermediul comentariilor la acest articol. Cea mai mare sumă licitată pînă pe 19 decembrie 2010, ora 23.59, câştigă toate darurile, copacul cu flori şi vaza în care este aşezat acesta.  Succes!

Colţul uitat de cer e o treabă de care sunt şi mai încântată!

Pomul meu, chiar şi cu daruri, e doar un pom, dar n-aş putea să fiu mai prejos decât ceilalţi implicaţi în campanie, aşa că vă ofer şi un Brad. Brad Florescu. Da, acel Brad Florescu, cel care a lăsat viaţa de asfalt şi corporaţii pentru Thailanda. Dar cum Brăduţ e departe, în lumea cea exotică şi se dă greu plecat de-acolo, câştigătorul primeşte şi un bilet de avion dus-întors pentru Thailanda!

O minunată aventură: Brăduţ Florescu – ghid şi un bilet Air France până în Thailanda şi înapoi – puteţi câştiga asta dacă donaţi minim 99 de lei în contul Salvaţi Copiii: RO15RNCB0071011434790005 (RON),  deschis la BCR, Sucursala Plevnei, Bucureşti.

Paşii sunt simpli: vă înscrieţi AICI, primiţi un mesaj de confirmare, donaţi, îmi trimiteţi dovada plăţii şi intraţi în tragerea la sorţi ce are loc în 24 decembrie. Mult succes şi nu uitaţi scopul acestei campanii: copiii!

UPDATE: pentru copacul cu daruri licitatorii au mutat licitaţia aici. Avem 150 170 200 250 270 300 350 400 450 de lei. Cine dă mai mult? :)


December 9

Zece de nota 10 (zece)!

E inevitabil să aflaţi că 10 oameni din online, blogări d-ăştia cum le spune (re)numele, au pus la cale o campanie prin care îşi propun să strângă bani pentru copiii de la Salvaţi Copiii. Dar nu aşa, oricum, să scrie un articol şi atât, neah. Cei 10 au muncit din greu, şi-au bătut capul, şi-au pus creativitatea şi relaţiile la bătaie ca să confecţioneze… brazi de Crăciun. Pe care îi vor licita, iar banii strânşi merg, desigur, la copii.

Campania este o continuare în online a Festivlului Brazilor de Crăciun, începe diseară pe cele 10 bloguri şi îi include pe: Adi Hădean, Daniel Răduţă, Diana Stoleru, Maldita – Daniela Petrescu, Mugur Frunzetti, Nebuloasa, Răzvan Marc, Roxana şi Alex Farca – Lumea Mare, Viorel Copolovici şi pe mine.

Am tras cu ochiul la unii dintre brazi. Abia aştept să-i vedeţi şi voi pentru că sunt cu adevărat foarte speciali. În această seară, după ora 23, o să înţelegeţi de ce sunt aşa încântată şi de ce nu prea am “mişcat în front” ultimele zile :)

pe twitter, #braziptcopii


December 8

Agent provocator (2)

Mai în glumă, mai în serios, provocarea la scris n-a stârnit, desigur, prea multă vâlvă, exact pe principiul de care ziceam: “Io aş face mai perfect ca toţi, da’ nu vreau”. E ok, cine vrea să se joace, bine, cine nu, nu. Am obţinut azi pe twitter 35 de prime cuvinte care au venit în mintea unor co-twitterişti – mulţumeeeesc! Cu ajutorul randorm.org, după ce le-am numerotat, am obţinut lista finală, iat-o:

  1. Vază
  2. Porumbel
  3. Vară
  4. Somn
  5. Dedicaţie
  6. Lebadă
  7. Palton
  8. Sex
  9. Verde
  10. Sanatate

S-au arătat interesaţi Paul Dimulescu şi Ionuţ Iancu. La rândul meu mai provoc peeeee… Peschetta, Toma, Miruna, Portase şi Cristi Serb.  Desigur, aşa cum am mai spus, oricine are chef e binevenit(ă) să se joace.

A! Înce ceva: io aş da un punct în plus cui foloseşte cuvintele în ordinea dată, iar # pe twitter e #10cuvinte.

Taste inspirate să aveţi!


December 7

Agent provocator :D

Musiu chinezu zice că se există vocile unor iluştri anonimi care susţin că ei pot să scrie mai bine decât bloggerii cunoscuţi, gen “De căcat ce a scris bobby/arhi/manafu/zoso/piticu/chinezu”, iar eu n-am nici o îndoială în sensul că se există.

Tot musiu chinezu zice că să rescrie, nene, oricine doreşte, orice subiect/post al bloggerilor pe care îi critică, să vedem dacă e în stare s-o facă mai bine: “dacă vă ține, vă propun un experiment. Alegeți un subiect de la orice blogger pe care voi îl considerați că nu arde gazul de pomană prin blogosferă (ați observat că am evitat expresia care mie îmi suna ca dracu, și anume A-list bloggers) și scrieți-l voi mai bine. Așa, ca să vadă toată lumea că sunteți mai buni ca ei

Nu mă bag în povestea asta, mie îmi place cum scriu cei pe care i-a înşirat domnul China-Birta şi mă amuză de nu mai pot (până la nervi uneori) fudulii care nu fac nimic dar care asigură pe toată lumea că, dacă ar face, ar fi “mai perfect” decât la oricine. Provocarea, însă, nu mi se pare taman fair. Rescrierea unui subiect e tricky şi prea puţin ofertantă. Mai ofertant mi se pare (şi aşa poate mai descoperim şi noi nişte condeieri de soi în online) să se stabilească 10 cuvinte ce trebuie incluse într-o postare/articol şi un deadline pentru asta.

Să scrie cine vrea, bloggeri faimoşi sau nu. Si dupa aia sa se facă un singul poll cu toate posturile, şi să se noteze, în ordinea preferinţelor, de către publicul larg, respectivele articole. Mie aşa mi s-ar părea fair, dacă vorbim exclusiv de condei. Şi fun, de asemenea, că estimez multe texte haioase.

Deci ne jucăm, dar nu părăsim incinta! Cine se bagă? Hai, nu mă faceţi s-o dăm în lepsa şi să pun tag-ul pe voi! :p


December 5

Dilemă de Moş Nicolae

Care va să zică la noapte vine Moş Nicolae. Biiiine! Vine cu cadouri mai sărăcuţe, aşa, ca un teaser la Moş Crăciun. Sau cu nuiele, pentru cine n-a fost cuminte. Dar la mine nu e cazul.

Eu azi am fost atât cuminte cât şi harnică: am fost la piaţă, am făcut curat, am făcut şi ordine, am spălat, Moşule!, toaaaaate vasele din chiuvetă, chiar şi tava aia din cuptor de care “am uitat” în ultimele trei zile, am împăturit prosoapele şi le-am pus la loc, ba chiar am băut şi lapte, ca orice copil cuminte. Şi acum stă la crescut o minunăţie de aluat de pizza!

Se citeşte, aşadar, cu ochiul liber, cam cât de cuminte am fost eu azi, da? Deci asta nu e ceva ce se pune la îndoială, deci nu e asta dilema de care zic în titlu, nu. Nedumerirea mea e legată de cizmuliţe şi botine –  adică un aspect esenţial în toată poveştea cu Moş Nicolae. Să mă explic.

Mie îmi plac atât unele cât şi altele, problema e că există de toate felurile şi culorile şi, în principiu, oricâte ai avea, e posibil ca o anumită combinaţie toc-material-culoare-model să-ţi lipsească fix când eşti gata să ieşi pe uşă. Mi s-a întâmplat acest lucru de câteva ori, aşa că ştiu ce spun.

De aceea, am fost nevoită, forţată chiar, de-a lungul timpului, să-mi iau câteva perechi de cizme şi botine. Câteva mai multe. Adică, să vedem… botine roşii, portocalii, albastre, maro, albe, negre cu toc, unele ecosez şiiiii… cred că astea sunt toate. Cizme am cam tot atâtea. Mă rog, de fapt, sunt puţin mai multe, cred.. ăăăă… maro, gri şi negre de piele întoarsă, roşii, negre cu toc şi fără toc şi încă unele cu toc, da, dar au catarame! Mda, sunt mai multe. Cred ca dublu faţă de botine. În plus, ar mai fi vreo două perechi de bocanci. Deci cam 20 de perechi.

Şi acum, dilema: trebuie să le lustruiesc şi înşir pe toate în hol?! Nu de alta, dar dacă fac asta nu cred că se mai deschide uşa apartamentului şi deci cum mai ajunge Moş Nicolae să pună darurile în ele? Şi, mă rog, nu e doar asta. Mă gândesc că dacă le înşir pe toate o să spună (sigur o să spună, ştiu eu!), că-s obraznică fi’ncă i-aş sugera să pună daruri în toate cele 20 de perechi. Dar dacă nu le pun pe toate nu se cheamă că încalc tradiţia?

Deci? Cum procedez?! Aoleuuuu, mai sunt doar câteva ore!


December 4

Filmul Iluzionistul: iluzii vs. magie

Ştiam c-o să-mi placă L’Illusionniste chiar şi pentru că poartă aceeaşi semnătura ca Les Triplettes de Belleville: Silvain Chomet, ca să nu mai spun de scenariul semnat de maestrul Jacques Tati. Dar a fost mai mult decât plăcut: a fost perfect.

Da, e un film de animaţie, dar uitaţi de Disney, n-are nici o legătură şi, cel mai probabil, copiii nu vor aprecia genul. Finele tuşe de acuarelă se îmbină perfect pentru a recrea tabloul anilor ’60 prin care ne plimbă povestea dintre Tattichef şi Alice. Povestea unui iluzionist a cărui artă nu mai are căutare în epoca zgomotoasă a rockului dar care continuă să bată drumurile pentru a-şi prezenta spectacolul în puţinele locuri în care e solicitat. Într-unul dintre aceste locuri o întâlneşte pe Fată.

O biată servitoare, ea crede în magie într-un fel netulburat de îndoieli, tot aşa cum crede că trebuie să aprindă focul în şemineu dacă vede fulgi pe geam, indiferent dacă e iarnă sau nu. Spectatorii înfumuraţi vor zâmbi uşor superior, pentru că ei ştiu că fulgii nu sunt de zăpadă ci de gâscă, luaţi de vânt de sub nasul unei gospodine care umple o pernă. Dar Fata nu ştie asta. Nu ştie nici că pantofii noi, pe care Tattichef i-i face cadou pentru a-i înlocui ghetele rupte, sunt cumpăraţi de la magazin şi nu au apărut… miraculos! De aceea, pleacă după Iluzionist, cu credinţa că acesta o poate ajuta să devină o persoană nouă, precum pantofii.

Dar nu vreau să vă povestesc filmul, trebuie să-l vedeţi ca să-i înţelegeţi farmecul, rafinamentul şi delicateţea. Vă asigur, totuşi, că scenele cu delicios umor nu lipsesc, şi nici ironia. Responsabil cu o parte dintre acestea e iepurele Iluzionistului, gras şi tâfnos, dar al cărui rol e foarte important în definirea personajului principal, tot aşa cum minunata lume a lui Alice n-ar fi de imaginat fără White Rabbit ori March Hare.

L’Illusionnist nu are dialog aproape deloc, dar muzica şi gesturile personajelor reuşesc performanţa de a face povestea să fie cursivă, explicită, fără nici o scenă de umplutură – astea din urmă fiind printre lucrurile pe care le detest cel mai mult atât în cinema, cât şi în viaţă. Ultima “replică” din film este, cred, Nu există magicieni.

Am crezut că filmul  (mulţumesc, Tabu!) e încheierea unei zile perfecte în care, după muncă, am hoinărit prin oraş, la MŢR şi prin parcul Kisseleff c-o prietenă, pe jos, singură, până în Romană, şi apoi la o ciocolată caldă cu o altă prietenă. Aşa am crezut, dar m-am înşelat. În drum spre casă, ascultând radioul în căşti, am dat peste asta:

Poate că iluziile nu prea sunt sinonime cu speranţa, şi poate că, de fapt, nici nu există magicieni, dar pentru mine ăsta e un cântec foarte foarte special, aşa că, fără îndoială, stiu sigur: magie există!

Să nu uitaţi asta!