January 6

Social Media Shit

Tocmai am citit o ştire despre o tipă din Marea Britanie care şi-a anunţat sinuciderea pe Facebook. Simone Black, 42 de ani, a postat, în ajunul Crăciunului, următorul mesaj: “Took all my pills be dead soon so bye bye every one”.  Simone avea 1082 de prieteni pe Facebook. Niciunul dintre aceştia nu a sunat la 911, sau ce număr au urgenţele la ei, ca să anunţe tentativa de suicid. Mai mult, unii dintre aşa-zişii prieteni au comentat ironic sau chiar dispreţuitor ultima postare a femeii.

Ok, probabil că sunt mulţi cretini care fac poante proaste pe reţelele sociale şi un astfel de mesaj ar putea să fie astfel categorisit cu uşurinţă. Totuşi nu mă pot opri să mă gândesc cât de trist, de absolut trist şi dezolant trebuie să fie când acest fals  sentiment de prietenie şi popularitate pe care ţi-l dau reţelele sociale se transformă în dezamăgirea cruntă că nimeni, NIMENI, nu încearcă să te oprească atunci când postezi un asemenea mesaj. Brrr!

N-am nici o îndoială că femeia respectivă ar fi vrut să fie salvată, de-aia a şi postat mesajul respectiv pe Facebook. 1082 de prieteni virtuali au decis, însă, că nu merită efortul.

Aşa. Acum să discutăm despre (ce-ar fi făcut un) Social Media Expert. Mai aveţi chef?!


January 6

Din secretele eternului feminin

Am avut mereu o dambla cu mâinile oamenilor şi când evaluez pe cineva am în listă (una mentală, fireşte!) şi acest aspect – acum v-aţi uitat la mâinile voastre, este? Mâinile au energia lor şi propriul limbaj şi, mie, una, aspectul lor îmi poate întregi părerea despre cineva.

Ani întregi mi-am purtat unghiile lungi şi lăcuite, mai ales cu roşu. Măcar la două-trei zile, operaţiunea “şterge, taie, pileşte, rotunjeşte, lăcuieşte, pictează, repetă, aşteaptă” se repeta mai regulat decât bătăile lui Big Ben. Nu suportam – nu suport nici acum – oja ciobită sau unghiile păstrate la dimensiuni inegale: una lungă, alta scurtă, alta medie.

Aproape sevraj!

Prin vara lui 2004, făceam un training de comunicare ONG în Poiană. Toată lumea era strânsă jos, în sala de curs, era aproape ora de începere, iar eu eram sus, în camera mea, aşteptând să se usuce oja. Tic-tac făcea secundarul, trecând glorios de fix, fix-ul la care ar fi trebuit să înceapă cursul. Tic-Tac, m-am enervat brusc de aşa pierdere de timp, am sters unghiile de tot şi am coborât să ţin cursul.

Tic-tac, am simţit fiecare secundă în perioada următoare, şi cînd zic asta nu mă refer la un ceas, ouă, trei, ci la câteva săptămâni, perioadă în care unghiile mele s-au regenerat şi am putut să le privesc fără să le observ şi fără să mă oripilez. Un deceniu de ojă roşie  nu e o binecuvântare, oricum ai da-o, iar eu o dădeam des. La capătul celălalt al acestei îndeletniciri, am găsit mai mult timp pentru altele şi o obsesie mai puţin.

Sunt şase, aproape şapte ani de-atunci şi lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Nu mai folosesc decât foarte rar ojă. Asta, însă, nu mă împiedică să cumpăr, când şi când, sticluţe mici, colorate, şi azi, făcând recensământul, am constatat că iar sunt peste 20. Bine, bine, sunt 27.  Zilele trecute, alături de alte cosmeticale, am comandat şi primit două lacuri de unghii: verde inchis şi verde deschis. Când şi dacă o să mă dau cu ele, e total irelevant! Dar asta nu mă deranjează, e ok, atâta timp cât nu-mi mai mănâncă unghiile şi timpul!

Ei, da, Breaking News, băieţi! Uneori fetele fac şi chestii care trebuie luate ca atare! Nu e nevoie să încercaţi să le pricepeţi şi, mai ales, nu comentaţi! :))


January 5

La noapte-am să te… visez!

Cică la noapte burlacele tre’ să-şi pună busuioc sub pernă ca să viseze cu cine se mărită. Şi mai trebuie să mâncăm o turtă foarte sărată din făină, să nu bem apă ci doar o gură de agheasmă şi să ne culcăm, nu înainte de a ne pune un fir roşu pe inelar şi busuioc sub pernă. Ce să facă, mă?

Iaaaaa, hai, customizaţi voi mai bine aplicaţia asta şi poate mai discutăm, acum nu e deloc user friendly şi nici la usability nu-mi pare că stă prea bine! Luaţi exemplu de la placa Ouija, lucrurile sunt mult simplificate – s’a făcut şi un film despre asta! Iar pe Robert Downey Jr. nu tre’ să-l visez ca să ştiu c-aş zice DA! mmmm! :))


January 5

Aventuri la Poştă. Poşta Română.

La finele anului trecut, Poşta Română şi-a luat-o grav de la Consiliul Concurenţei, o amendă de “numai” vreo 23 de milioane de euro – să fie primită! Trec peste amuzamentul situaţiei, care presupune că statul se amendează, practic, pe sine, şi mă opresc, aseară, la oficiul poştal de pe strada mea.

La finele anului trecut mi-am comandat niscaiva produse cosmetice şi, mânată de pasiunea mea pentru urşi, Autobiografia lui Otto, deci aşteptam pachetele. Luni seara, când am ieşit pe-afară să mă bucur (niţel) de zăpadă, am găsit un anunţ de colet şi două alte hârtiuţe din alea pătrate, cu scris indescifrabil – n-am putut decat să presupun că mi se adresează, dat fiind că erau în cutia mea poştală.

Încetuţ, că-i mai drăguţ

La poştă am fost abia ieri, mai spre finele programului, că detest să stau la coadă. Am parcurs distanţa “până-n fund, la coletărie”, străpunsă de priviri neprietenoase de la celelalte ghişee, gen “Helăăăău, păi la ora asta se vine?!“, şi m-am postat cuminte în dreptul lui tanti de la ghişeu. Înainte să-mi dreg vocea şi să zic “Bună seara”, provocând, în felul ăsta, o reacţie, au trecut câteva minute. În toată poşta, nici un alt client şi zău dacă am proprietăţi de invizibilitate! Îi explic lui tanti că n-am recipisa la mine, dar sigur am un colet, dacă nu chiar două, îi explic şi de unde trebuie să vină. Tanti caută în primul registru. Caută pe computer. Caută prin nişte hârtii, avize şi ce-or fi fost. Astfel, mai trec câteva minute bune.

Se edifică, merge în camera cu colete – nu cred că erau mai mult de 12-15, cât de greu era să se uite pe ele de la început ca să vadă ce destinatar au?! În fine, găseşte coletul, îl ia şi-l aduce în faţă, îl pune jos, şi se apucă de al’ceva. Mă uit la ea siderată, încercând să-i ard pletele cu puterea privirii mele – n-a mers, tre’ să mai exersez. Tanti, nimic. Cutez să spun “Şi acum? Îmi daţi coletul?”. Se uită la mine de parcă mă vede prima dată şi-mi spune sec “Acum mergeţi la colega”.

“Vă trebuie chitanţă?”

Colega e la doi paşi de ea. Fac şi eu doi paşi pentru a mă poziţiona în faţa ei. Mai aştept un pic. Meştereşte nişte hârtii, bate frenetic la computer, mai meştereşte nişte hârtii. Funny thing, nu mi-a cerut nimeni buletinul. Întreb cât trebuie să plătesc. Nimic. Mai aştept, deja depăşisem un sfert de oră. Într-un final, ridică privirea spre mine şi mă întreabă dacă vreau chitanţă.

Pardon?! E un colet cu plata ramburs, cum naiba să NU vreau chitanţă, ce întrebare e asta?!, zic tare, disturbând zen-ul primei tanti care ridică privirea spre colegă. Colega dă din umeri, arată spre maşinăria malefică, computerul adică, şi asist la următorul dialog:

– Nu ştiu ce are, nu vrea să scoată.

– Păi nici nu mai scoate acum. Trebuie să ieşi din program.

– Dar deja e introdus.

– Asta e.

– Dar coletul unde e?

Am avut atât de multă răbdare, încât nici măcar nu le-am spus ce cred eu despre serviciile lor. Coletul era rupt şi relipit cu scoci. Nici despre asta n-am zis nimic, doar l-am desfăcut şi verificat dacă toate cosmeticalele mele erau înauntru. Pentru că nu se aflau direct în colet ci într-o altă pungă, sigilată, erau, da, toate. A mai durat câteva minute să primesc chitanţa. Scrisă de mână.

Vă urez Faliment Plăcut!

Băi, nu se poate aşa ceva! Deci pur şi simplu nu e permis! Nu mai spun că poştaşii nu se deranjează NICIODATĂ să aducă recomandatele la uşă ci se mulţumesc să lase ceva indescifrabil în cutii. Vin doar cu pensia, fiindcă ştiu că de-acolo primesc ceva mărunţiş.

Sincer, sper că amenda aia de la Consiliul Concurenţei să-i zguduie serios pentru că trecerea într-un nou mileniu se pare că n-a facut-o. Şi, dacă nu, să dea faliment Poşta Româna, cu toate tantiile şi colegele şi serviciile lor de rahat!

Şi, nu, salariul mic nu este un argument al serviciilor proaste, pentru că eu platesc pe serviciul pe care-l prestează Poşta Româna fix cât cere. Evident, nu şi cât face!


January 4

Despre menopauză

Am ratat acest minunat şi plin de învăţăminte reportaj la vremea lui – nu ştiu cum am putut, zău! – dar niciodată nu e prea târziu să afli că menopauza e scurtă, durează, aşa, cam la un sfert de oră, poate 20 de minute, în timpul ei mănânci şi te aeriseşti un pic, că bărbaţii merită şi ei menopauză din asta (ha!), şi că femeile e nervoase că ele şade opt ore acolo la maşină şi căldura care o are dedesubtu’, sub scaunu’, e şi normal că să fie supărate!

Şi, da, femeile sunt mai nervoase, pentru că e stresurile şi trăiesc cu tracasările, circulaţia e proastă şi nu vine la timp! Şi, da, dom’le, tineretul şi bătrânii tre’ să aibă o menopauză din asta mai lungă! Aţi înţeles? :))


January 4

Cel mai penibil moment din viaţa mea

Cel mai greu interviu pe care l-am făcut vreodată a fost cu mine, la cerere unei reviste glossy care nu mai e pe piaţa. Voiau să scriu la persoana I despre ce înseamnă să fii PR, iar eu le-am propus un interviu: jurnalista intervievează PR-ul, cu foto fotoşopate, faţă în faţă. Mi s-a părut mai haios aşa, un alt unghi. Dar a fost, jur, cel mai greu interviu, ever. Pe de-o parte pentru că am vrut să nu fiu drăguţă cu mine, pe de altă parte pentru că am vrut neapărat să spun că PR nu înseamnă nici pe departe glamour şi cocktails şi vedete. Nu mai am interviul, nici măcar revista cu pricina, am rămas doar cu poza, asta:

Am mai făcut destule interviuri de-atunci, şi eu cu alţii, şi alţii cu mine, da’ mai greu ca ăla n-a fost niciunul, jur! De aceea mă gândesc să repet experienţa, ca exerciţiu de sinceritate, însă până atunci, răspund la leapşa de la Tomata, dupa cum urmează:

1. Când ai simţit că părinţii tăi au fost cu adevărat mândri de tine ?
Sigur n-a fost când am spart vaza de cristal. Sau când am spălat biblioteca cu şampon de urzici. Numa’ zic.

2. Pe cine ai dezamăgit cel mai tare?
Pe mine, cea de la cinci ani. Visam să mă mărit în anul 2000 la Cota 2000. Da’ nu regret.

3. La ce eşti cel/cea mai bun/ă, ce ştii să faci mai bine decât toţi oamenii pe care-i cunoşti personal?
Probabil să cos goblen? Lăsând gluma la o parte, cred că mai bine decât oricine al’cineva pe lumea asta ştiu să fiu eu însămi.

4. Ce crezi că e cel mai enervant la tine, în ochii celor dragi ?
Lipsa de punctualitate. Şi prostul obicei de a avea dreptate, mwahahahaha!

5. Care e lucrul cel mai groaznic pe care l-ai face pentru bani?
M-aş trezi devreme dacă nu s-ar putea altfel :)

6. Care crezi că e cea mai importantă calitate pe care ai moştenit-o de la părinţii tai?
De la mama sensibilitatea, de la tata încăpăţânarea. De la amandoi că sunt frumoasă, deşteaptă şi modestă, normal :)

7. Când ai simţit că ai arătat cel mai bine din toată viaţa ta ?
Într-o dimineaţă, cred, că prea se holba la mine zâmbind! :))

8. Care e cel mai prost om pe care-l cunoşti?
N-ajung să cunosc proşti. Îi ştiu doar, pe unii. Şi îi ocolesc mai abil ca la maşinuţele buşitoare.

9. Care e sunetul care te enervează cel mai tare?
Sunetul de apel al telefonului care nu sună când vreau eu să sune!

10. La ce eveniment din viaţa ta ai fost cel mai emoţionat/a?
Când am împlinit 21 de ani şi mi s-a cântat, pe scenă, în Lăptărie, “To love somebody”. Am plâns, admit.

11. Care a fost cel mai stânjenitor moment din viaţa ta?
Pe Dacia, în faţa Institutului Francez, iarna. Eu, în alb din cap până în picioare, ochi în ochi, zâmbet în zâmbet cu un superb exemplar masculin. Am alunecat şi, da, am căzut. Când m-am ridicat arătam ca un viţel panda. Nici măcar invitaţia lui la cafea n-a reparat mare lucru.

12. În faţa cui te simţi cel mai pierdut, emoţionat, blocat ?
Tata, când nu-i e bine.

13. Când ţi-a fost cel mai greu să spui adevărul?
Când m-a durut sau ştiam că o să doară.

14. Ce-ai vrea să schimbi cel mai tare în viaţa ta ?
Pe mine. Să fiu mai bună, mai tolerantă, mai ordonată, mai punctuală, mai… :)

15. Cu cine vorbeşti cel mai des despre sex ?
Cu cine întreabă fără să fie indiscret/ă. Nu sunt pudică.

16. Care e cea mai proastă scuză pe care ai folosit-o vreodată?
Nu mai ţin minte. Adică nu mai ţin minte scuza :)

17. Ce nu i-ai putea ierta niciodată omului pe care-l iubeşti ?
N-am fost pusă până acum în situaţia asta. Nu ştiu. Şi nu spun “niciodată”.

18. Ce calitate a jumătăţii tale de viata iţi este cea mai dragă?
Nu există o “jumătate” acum, iar despre “sfert” ar trebui să spun că sunt recunoscătoare pentru că mă acceptă aşa cum sunt.

19. Care a fost jucăria ta preferată in copilărie ?
Martinel 1, 2, 3 şi Vlăduţ. Urşi de pluş, toţi.

20. Pe cine te bazezi dacă ţi se întâmplă o nenorocire?
Pe mine. Pe prieteni. Pe familie, dacă nu pot altfel. În general, familia află ultima când nu mi-e bine, e felul meu de a-i proteja.

21. Pe cine simţi cel mai tare nevoia să protejezi ?
Părinţii.

22. Care e domeniul despre care ai vrea să ştii cel mai mult ?
La prima strigare, aş spune comunicarea. Dacă mă gândesc mai bine, însă, cred că mi-ar plăcea să înţeleg felul în care se formează sentimentele, trăirile, emoţiile. A! Şi coincidenţele. Mă fascinează.

23. Cine-ţi lipseşte cel mai tare în acest moment?
Încă o cafea? Şi mult mai lucida mea prietenă Laura, care s-a mutat la Dubai.

24. În ce privinţă crezi că eşti cel mai puţin înţeles ?
Lipsa de toleranţă în unele aspecte ale vieţii de zi cu zi.

25. Care e cel mai frumos cuvânt din limba ta?
Dor. Însă mi se pune pata destul de des pe cuvinte. Săptămâna asta îmi place “straşnic“. Nu că-i mişto?

26. Unde te simţi cel mai în siguranţă?
Mă încarc cu energie bună în casa mea.

27. Care a fost cel mai frumos compliment ce ţi s-a făcut vreodată?
“Te iubesc aşa cum eşti, tâmpito!”

28. Care e persoana care te face să râzi, să te simţi relaxat ?
Nu pot să aleg o singură persoană. Bag seama că’s norocoasă în privinţa celor din jur :)

29. Pentru ce te rogi cel mai des ?
Nu mă rog. Mă răfuiesc. Negociez. Sper. Dar nu mă rog.

30. Cine te-a influenţat cel mai mult până acum?
Învăţ şi fur de unde pot, când pot. Sunt o creaţie populară cu mulţi autori!

31. Care a fost primul tău vis împlinit?
Martinel the First.

32. În ce an al vieţii tale ai simţit ca te-ai schimbat cel mai mult?
18, 25, 29 şi anul trecut. ăăă… da, tot 29 de ani aveam :)))

33. Ce invenţie din acest secol crezi că are cel mai mare impact în viaţa ta?
Twitter, Facebook, Youtube. In plus, prin 2004, cred, s-au inventat geamurile care se curăţă singure. Încă strâng bani în acest sens.

34. Care a fost cel mai îndrăzneţ lucru pe care l-ai făcut (sau l-ai face) cu o persoană de acelaşi sex cu tine?
Define “îndrăzneţ” :D

35. Care ar fi singurul lucru pe care ţi-ar plăcea să-l furi (fiind singura şansă de a-l avea…)?
Magazinele Cărtureşti, minţile ştiu-eu-cui (collector’s item), colecţia de pantofi a Imeldei Marcos şi biletul câştigător la Loto.

Whew! Gata. Să se ducă leapşa laaaa… Hai, mă, c-o las la liber, distraţi-vă şi voi!


January 3

Văleu, brânza are mucegai! :)

Aşa, de început de an, Chinezu execută o piezişă cu bătaie pe şaua cui vrea să priceapă – bine!, şi cui nu – iarăşi bine! Eu, una, încă zâmbesc când mă gândesc la mine ca blogger, uite: LOL, deşi, după prima lună de printre rânduri (sau pr între rânduri, cum vreţi), aş zice că StatPress nu-mi arată lucruri taman descurajatoare. Dar nu despre asta e vorba şi, oricum, mai e mult până departe. Care, departe, nici eu nu prea ştiu clar unde şi ce e, şi uite d-aia pun întrebări!

Articolul chinzesc de care zic îmi ridică unele semne de întrebare, mai degrabă ca PR, decât ca, LOL, blogger. Respectiv, de ce e musai ca un post ce prezintă un produs/serviciu/whatever să coste? Şi, dacă nu e musai, de ce discuţia se referă la costuri per post nu la relevanţă?

Ca PR ştiu că sunt clienţi care au lucruri de comunicat, lucruri utile, lucruri mişto, nu lăbăreli despre “cât de absolut de geniali suntem noi şi serviciile noastre şi voi tre’ să scrieţi despre asta că e de interes” – în ce măsură aceste demersuri de PR necesită bugete pentru apariţia unor articole pe bloguri?

Fiindcă dacă bugetul e condiţia, înseamnă că pot să mă duc la culcare şi mâine dimineaţă să iau în calcul alt job. Nu există mereu bugete, ştiţi şi voi asta. Dar chiar şi fără buget, unele lucruri sunt news worthy sau merită menţionate pentru că sunt de interes. Sau haioase. Sau inedite. Sau pur şi simplu mişto. Sau… în fine, aţi prins ideea. Şi, Cristi, nu pun întrebarea asta neapărat pentru mine, ştiu că eu sunt… punct eu :), dar alţi PR-i poate vor să ştie şi să înţeleagă dacă-şi pun mai întâi problema conţinutului  sau a bugetului comunicării lor.

Şi acum, apropo şi de discuţia bloggeri vs. jurnalişti, dacă telemeaua pute dar postul e pre-plătit, cum se procedează? Se scrie sau nu? Şi cum? Sau, invers, dacă telemeaua e bună, dar postul nu e plătit, de asemenea, cum se procedează? Se scrie sau nu?

Mulţumesc anticipat pentru lămuriri :D

PS Surprinzător (sau nu), ca PR, eu aş prefera să se scrie că pute, tocmai ca să am ocazia de a spune că, de fapt, e vorba de blue cheese şi cu cât pute mai nasol cu atât e mai gustoasă! :D


January 2

Cu urşii de pluş nu e de joacă!

Primul urs de pluş a venit la mine vrând-nevrând, pentru că – o spun cronicarii – m-aş fi tăvălit pe jos în public pentru a-l căpăta. Înduioşată de acest comportament exemplar, familia a decis să-l primesc de Crăciun, cu puţin timp înainte să împlinesc 3 ani. Ursul Martinel era ciclam cu labe albe şi faptul că nu puteam să-l iau în braţe (prea mare şi prea greu), nu mă împiedica să-l târăsc după mine prin toată casa. Cu covoare cu tot. A rămas la ai mei, a fost o iubire trecătoare.

Pe-al doilea, tot Martinel, nu ştiu când l-am primit, dar a devenit repede ursul “de serviciu”. Era mic, avea o blana cafenie şi nas tare, de piele. L-am iubit foarte tare, nu dormeam şi nu plecam nicăieri fără el, dar l-am pierdut într-o tabără şi oricât a răscolit tata Muntele Roşu, n-a putut fi găsit. Probabil că e şi acum cu fraţii lui, urşii adevăraţi.

Ursul nr. 3 (ia ghiciţi cum îl chema!) avea un sorţ albastru, ca cele pe care le-am purtat la grădiniţă… Acum mă gândesc că alea erau nişte rochite, de fapt, nu şorţuri. Şi le purtau şi băieţii! Ahahaha, acum îmi dau seama! Băieţii din generaţia mea au purtat rochiţă când erau mici, LOL :))))

Revenind, Martinel the Third a avut cea mai nefericită soartă: a murit violent, cu capul rupt de băieţii mari şi răi, într-o altă tabără. Că l-am răzbunat cu vârf şi îndesat, e o altă poveste, care nu prea are de-a face cu dragălăşenia unei fetiţe de vreo 10 ani. Când am revenit acasă, pe canapeaua de la mine din cameră mă aştepta Vlăduţ. Nu ştiu de ce Vlăduţ, dar a fost dragoste la prima vedere şi, de-atunci, m-a însoţit cam peste tot pe unde am fost. Îl am şi azi, e pe undeva prin dormitor. Aici, împreună cu domnul Sony.

Am întrebat pe Twitter cine a avut urs de pluş când era copil. Cei mai mulţi au răspuns că au avut, după cum era de aşteptat. La fel ca mine, unii îl păstrează şi azi. Nu am reuşit să descopăr nici măcar la cercetătorii britanici explicaţii cu privire la înmuierea invariabilă a oamenilor maturi întregi la minte atunci când vine vorba despre urşii lor de pluş, dar se pare că ar avea legătură cu un oarece sentiment de siguranţă.

În cifre, se pare că cel puţin o treime din adulţi încă dorm (şi) cu ursul lor de pluş, 25% din oameni îl cară după ei în călătoriile de afaceri, cel mai scump urs costă 62.446 de euro, există muzeu cu urşi de pluş, se estimează că anual se vând urşi în valoare de câteva sute de milioane de euro, iar cel mai mare număr de diverse chestii urseşti (ceramică, pluş, cercei, pin, globuri, lumânare şi magneţi) deţinute de mine a depăşit 50.

Mă rog, nu că vă interesa prea tare! Totuşi, for fun, vă mulţumesc dacă răspundeţi mai jos…



January 1

Mascara rezistentă la Dunărea Albastră

Încă de când eram de-o şchioapă, îmi plăcea sau nu, ai mei mă puneau să stau cuminte şi să văd concertul de Anul Nou de la Viena. Dacă suna telefonul, se răspundea scurt “La mulţi ani, ne uităm la concert, da, da, vorbim după”.

Nu mi-am dat seama ce important devenise şi pentru mine până când, după un Revelion de pomină ce promitea o continuare cel puţin la fel de memorabilă, am plecat brusc acasă, fiindcă în locul respectiv nu aveam la ce să văd concertul, stârnind nu doar mirarea… uhm, mă rog, publicului spectactator, dar şi pe a mea “Ce fac, băi, nene?! Las omu’ cu ochii în soare ca să văd un concert?!”.

concert

Ei, da, chiar aşa am făcut şi, deşi “omu'” a luat-o destul de personal şi nu m-a crezut când i-am spus de ce plec, nu regret nici azi. Sunt destule incompatibilităţi ce pot fi negociate, dar asta nu e pe listă, aşa că “sorry, baby, not this life”, eu am nevoie de concertul ăsta ca să ştiu că a început un an nou.

În fine, mai e o regulă. Nu pot să văd concertul ăsta decât alături de oameni extrem de apropiaţi, fin’că mie îmi dau lacrimile la Dunărea Albastră şi, dacă nu la asta, atunci la Marşul Radetzky sigur! O fi o copilărie, probabil chiar este, de fapt.  Totuşi, în caz că o să câştig vreodată dreptul de a cumpăra bilete la acest concert, oare există vreo mascara BlueDanubeproof? Nu de alta, dar concertul se dă la televizor! :)