May 23

Scrisoare pentru Vlăduţ

Dragă Vlăduţ,

te cunosc şi te îndrăgesc de dinainte de-a veni tu pe lumea asta, de când ţi-am cunoscut şi ţi-am îndrăgit părinţii, într-o seară de ianuarie. În seara aia, tatăl tău, deşi era puţin bolnav, o ţinea strâns de mână pe mama, ca s-o ocrotească , iar în ochii lui era cea mai frumoasă dragoste, una care a ajuns şi la tine.

Te-am văzut în prima ta zi de viaţă – erai mic şi cuminte! – în braţele părinţilor tăi şi mi-am spus atunci că eşti un copil norocos, înconjurat de atât de multă iubire, un copil special, de a cărei venire pe lume s-au bucurat mulţi oameni… Nici n-ai idee cât de mulţi!

La fel cum mulţi sunt şi cei care l-au respectat şi iubit pe tatăl tău – despre el vreau să-ţi scriu acum! A fost cel mai curajos şi mai optimist om pe care l-am cunoscut, şi a trecut peste multe încercări grele!

Ştii ce e foarte tare? Chiar şi când era mai bolnav, iar eu nu prea mai ştiam cu ce cuvinte să-l înveselesc, sfârşea prin a mă înveseli el pe mine, fiindcă tatăl tău avea acest dar de a spune lucruri bune şi înţelepte celor din jur, de a le transmite din curajul lui, din visele lui. Şi avea multe idei bune!

Era foarte mândru de tine, şi te-a iubit nespus. Ştiu bine că fiecare moment pe care l-aţi petrecut împreună a fost extrem de important pentru el şi fără tine poate că nu ar fi avut atâta energie şi atâta sete de viaţă. Îmi povestea ce învăţai să faci, lucruri simple, că ai învăţat să zâmbeşti, să păşeşti, că spui Tata, iar pentru el fiecare din momentele astea era un adevărat eveniment.

Daniel Mădălin Răduţă, tatăl tău, a învăţat mulţi oameni una dintre cele mai importante lecţii: aceea că trebuie să iubeşti viaţa şi că fiecare secundă contează. Ne-a mai învăţat, pe mulţi, ce înseamnă să zâmbeşti din tot sufletul, nu te dai bătut şi cum poţi face ca oameni diferiţi şi mulţi să se unească pentru a-l ajuta pe unul singur. Ne-a învăţat pe mulţi ce înseamnă generozitatea, speranţa şi puterea de a lupta până la capăt, chiar şi atunci când bătălia pare pierdută, iar asta e un lucru important în viaţă, să nu uiţi!

Vlăduţ, pe tata n-ai să-l revezi prea curând lângă tine, iar mami o să-ţi explice mai bine unde a plecat decât pot eu. Dar faptul că nu e acum lângă tine nu schimbă cu nimic faptul că a fost cel mai curajos şi mai brav, priceput să spună vorbe bune şi, mai ales, priceput să iubească viaţa, pe mami şi pe tine.

Când o să mai creşti un pic, îţi promit că o să mergem amândoi pe malul mării ca să înălţăm un felinar special, ca o steluţă, şi după aia o să-ţi povestesc şi alte lucruri frumoase despre tăticul tău şi cum a ajutat el mulţi oameni să fie mai buni.

Cu drag,

Ruxandra

May 19

Drum bun, Daniel!

De vreo câteva ceasuri (deja!), îmi caut vorbele ca să-mi spun că… Să-mi spun ceva, de fapt, orice. Dar mai ales să reuşesc să fiu cumva împăcată, să reuşesc să nu fiu furioasă, să reuşesc să cred că există un plan mare, măreţ, uluitor, plenar şi universal, o logică, o normă prin care plecarea asta e bună, dreaptă, normală. Nu prea găsesc.

Daniel Răduţă nu mai e cu noi, a plecat într-un loc – oricare şi oriunde ar fi! – în care lui îi este mai bine. În ultimele luni a avut dureri şi a trăit mai mult în spital, iar speranţa îl cam părăsise, gonită de durere. Multă durere. Deci e mai bine, a plecat împăcat şi liniştit, în somn.

Ştiu prea bine cât de mulţi sunteţi cei care l-aţi ajutat când şi cât a avut nevoie, acum mai bine de doi ani. Sute, mii de oameni au reacţionat omeneşte atunci când Daniel a avut nevoie de ajutor. Vouă, tuturor celor care sunteţi supăraţi acum, care credeţi acum că n-are sens să te lupţi şi că speranţele şi gânduri voastre bune pentru Daniel au fost zadarnice, vouă, aşadar, vă spun că aţi făcut o minune, iar faptul că Daniel nu mai e acum printre noi nu schimbă acest lucru.

Dacă nu eraţi voi, toţi şi fiecare în parte, Daniel n-ar fi apucat să-şi cunoască copilul, să fugă, pur şi simplu, din spitalul de la Milano, atunci când s-a născut Vlăduţ, pentru a veni, preţ de câteva ore, la maternitate, în Bucureşti, să-şi îmbrăţişeze soţia şi băiatul, şi n-am să uit niciodată cât de mândru şi de fericit a fost atunci. N-ar fi apucat să-l audă spunându-i Tata, să-i fotografieze fiecare mic zâmbet şi să ne trimită zâmbetele astea pe mail, mândru nevoie mare! Şi fericit!

Dacă nu eraţi voi, toţi şi fiecare în parte, Daniel nu apuca să înceapă planurile şi discuţiile (ajunsese până la Raed Arafat) pentru o clinică de transplant celule stem, una care să rezolve, măcar parţial, problema celor bolnavi de leucemie, condamnaţi la moarte dacă nu reuşeau să facă rost, în timp util, de o sumă aproape obscen de mare pentru orice român de rând.

Şi, în fine, dacă nu era Daniel, noi, toţi şi fiecare în parte, n-am fi aflat niciodată că putem face minuni împreună – cu atât mai mult pentru că el nu mai e ar trebui să ne amintim că putem! Şi pentru asta, fie şi doar pentru asta, pentru că ne-a arătat acest lucru, că suntem umani, ar trebui să-i mulţumim nespus. Şi să respirăm.

Să ştiţi că Vlăduţ îi moşteneşte culoarea ochilor, zâmbetul şi, sunt sigură, curajul şi optimismul. E un băieţel tare vesel şi frumos, care, când o să mai crească niţel, o să afle că tatăl lui a fost un tip grozav, unul pe care l-au admirat şi sprijinit o grămadă de oameni. Cât despre clinică… De-acum nu mai e lupta lui Daniel. Dar poate fi a noastră. Dacă vreţi.

January 30

Acum un an

E un an de când Diana a trimis celorlalte Zâne un email în care ne scria povestea lui Daniel şi că are nevoie să creadă că noi chiar putem face minuni. Restul poveştii o ştiţi, are un final fericit. Mie, şi cred că nu numai mie, mi-a schimbat un pic perspectivele, atât asupra a ceea ce înseamnă şi ce poate social media, dar şi asupra Oamenilor, în general.

Nu cred că m-am simţit niciodată mai mândră că fac parte dintr-o anumită comunitate, în cazul ăsta Comunitatea celor care cred că, împreună, facem să fie bine. A fost aşa, ca o cruciadă împotriva bolii, o cruciadă pentru viaţă. Şi e minunat că se poate întâmpla din nou. Astăzi, #zanarim nu mai există, nu în formula consacrată, cel puţin. Zânele* sunt, fiecare, în regatul său. Dar, de acolo, ştiu eu, ridică baghetele: Dâng!

Acum un an mă întrebam “Are we human or are we cancers”. Acum ştiu mai bine. Şi vă mulţumesc pentru lămurire :)

* zânele, ele sunt: Anca Bundaru, Anca Dorombach, Mihaela Pană, Oana Portase, Diana Stoleru, Irina Ursu.

December 9

Zece de nota 10 (zece)!

E inevitabil să aflaţi că 10 oameni din online, blogări d-ăştia cum le spune (re)numele, au pus la cale o campanie prin care îşi propun să strângă bani pentru copiii de la Salvaţi Copiii. Dar nu aşa, oricum, să scrie un articol şi atât, neah. Cei 10 au muncit din greu, şi-au bătut capul, şi-au pus creativitatea şi relaţiile la bătaie ca să confecţioneze… brazi de Crăciun. Pe care îi vor licita, iar banii strânşi merg, desigur, la copii.

Campania este o continuare în online a Festivlului Brazilor de Crăciun, începe diseară pe cele 10 bloguri şi îi include pe: Adi Hădean, Daniel Răduţă, Diana Stoleru, Maldita – Daniela Petrescu, Mugur Frunzetti, Nebuloasa, Răzvan Marc, Roxana şi Alex Farca – Lumea Mare, Viorel Copolovici şi pe mine.

Am tras cu ochiul la unii dintre brazi. Abia aştept să-i vedeţi şi voi pentru că sunt cu adevărat foarte speciali. În această seară, după ora 23, o să înţelegeţi de ce sunt aşa încântată şi de ce nu prea am “mişcat în front” ultimele zile :)

pe twitter, #braziptcopii