Drum bun, Daniel!

De vreo câteva ceasuri (deja!), îmi caut vorbele ca să-mi spun că… Să-mi spun ceva, de fapt, orice. Dar mai ales să reuşesc să fiu cumva împăcată, să reuşesc să nu fiu furioasă, să reuşesc să cred că există un plan mare, măreţ, uluitor, plenar şi universal, o logică, o normă prin care plecarea asta e bună, dreaptă, normală. Nu prea găsesc.

Daniel Răduţă nu mai e cu noi, a plecat într-un loc – oricare şi oriunde ar fi! – în care lui îi este mai bine. În ultimele luni a avut dureri şi a trăit mai mult în spital, iar speranţa îl cam părăsise, gonită de durere. Multă durere. Deci e mai bine, a plecat împăcat şi liniştit, în somn.

Ştiu prea bine cât de mulţi sunteţi cei care l-aţi ajutat când şi cât a avut nevoie, acum mai bine de doi ani. Sute, mii de oameni au reacţionat omeneşte atunci când Daniel a avut nevoie de ajutor. Vouă, tuturor celor care sunteţi supăraţi acum, care credeţi acum că n-are sens să te lupţi şi că speranţele şi gânduri voastre bune pentru Daniel au fost zadarnice, vouă, aşadar, vă spun că aţi făcut o minune, iar faptul că Daniel nu mai e acum printre noi nu schimbă acest lucru.

Dacă nu eraţi voi, toţi şi fiecare în parte, Daniel n-ar fi apucat să-şi cunoască copilul, să fugă, pur şi simplu, din spitalul de la Milano, atunci când s-a născut Vlăduţ, pentru a veni, preţ de câteva ore, la maternitate, în Bucureşti, să-şi îmbrăţişeze soţia şi băiatul, şi n-am să uit niciodată cât de mândru şi de fericit a fost atunci. N-ar fi apucat să-l audă spunându-i Tata, să-i fotografieze fiecare mic zâmbet şi să ne trimită zâmbetele astea pe mail, mândru nevoie mare! Şi fericit!

Dacă nu eraţi voi, toţi şi fiecare în parte, Daniel nu apuca să înceapă planurile şi discuţiile (ajunsese până la Raed Arafat) pentru o clinică de transplant celule stem, una care să rezolve, măcar parţial, problema celor bolnavi de leucemie, condamnaţi la moarte dacă nu reuşeau să facă rost, în timp util, de o sumă aproape obscen de mare pentru orice român de rând.

Şi, în fine, dacă nu era Daniel, noi, toţi şi fiecare în parte, n-am fi aflat niciodată că putem face minuni împreună – cu atât mai mult pentru că el nu mai e ar trebui să ne amintim că putem! Şi pentru asta, fie şi doar pentru asta, pentru că ne-a arătat acest lucru, că suntem umani, ar trebui să-i mulţumim nespus. Şi să respirăm.

Să ştiţi că Vlăduţ îi moşteneşte culoarea ochilor, zâmbetul şi, sunt sigură, curajul şi optimismul. E un băieţel tare vesel şi frumos, care, când o să mai crească niţel, o să afle că tatăl lui a fost un tip grozav, unul pe care l-au admirat şi sprijinit o grămadă de oameni. Cât despre clinică… De-acum nu mai e lupta lui Daniel. Dar poate fi a noastră. Dacă vreţi.