January 8

Tristeţea bradului după sărbători

Mi-a plăcut de el de la prima vedere. Stătea înghesuit alături de alţi confraţi şi cu toate că nu era atât de bine expus, l-am ales pe el. Nici măcar nu m-am tocmit, deşi de obicei mă amuz încercând să fac o “afacere”. Nu, de data asta era ceva deosebit, urma să petrecem multe zile împreună, să-mi pună îmaginaţia la încercare, să devină centrul atenţiei şi al sufrageriei.

Era deja cioplit la bază, pe măsura suportului în care avea să locuiască – vremelnic – în casa mea. L-am proptit bine, în speranţa că orice atacuri ale domnului Sony nu-l vor destabiliza şi am început să-l împodobesc. Doar cu alb, argintiu şi albastru, şi cu o mare fundă roşie în vârf. A durat cam o oră, fiindcă între timp a trebuit să alerg motanul ca să recuperez nişte fire de beteală din botul lui.

Când a fost gata i-am făcut poze, am pus colinde şi m-am bucurat de mirosul lui proaspăt şi de clinchetul globurilor când, din neatenţie, treceam prea aproape de el. Casa era mai veselă, mai festivă datorită lui. Până şi domnul Sony l-a apreciat suficient de mult încât să nu se caţere în el, chiar dacă l-a inspectat îndelung, iar unele globuri au căzut pradă curiozităţii sale.

Dar, inevitabil, sărbătorile de iarnă au trecut, iar ramurile s-au mai lăsat şi e cazul să ne revenim din reveria zilelor relaxate. Nu s-a uscat, încă nu-i cad acele şi se mai simte, uşor, mirosul de pădure. Însă e o chestiune de zile, aşa că în seara asta i-am scos podoabele una câte una, cu gândul să-l scot din casă până nu începe să-şi împrăştie acele peste tot.

E gol acum, parcă dezbrăcat, timid, în colţul lui. Şi nu mă îndur să-l aunc ca şi cum aş arunca o cutie goală. Nu ştiu cât o să-l mai ţin, dar cu siguranţă la anul nu-mi voi mai cumpăra brad tăiat. Pur şi simplu e prea tristă despărţirea şi mă simt prea aiurea când vine vremea să-l arunc.

January 3

Nu mai amâna să spui lucruri bune

Eu nu sunt chiar cea mai îndemânatică persoană din lume şi, chiar dacă ştiu să schimb o garnitură sau un bec, treburile mai complicate, cum ar fi montarea maşinii de spălat, nişte rafturi care să stea şi să stea drept!, montări, demontări de lustră, calorifere sau maşină de spălat, toate astea şi multe altele erau lăsate în grija lui Nicu.

Nicu era omul bun la toate şi om bun de pus pe rană, nu spunea niciodată “nu se poate” şi, adesea, am insistat să-i plătesc bani mai mulţi decât ceruse, pentru că aşa mi se părea mie corect evaluată munca lui. Nicu era genul ăla de lucrător cu extrem de mult bun simţ, nu pleca niciodată fără să strângă după el, ba chiar spăla pe jos, dacă era cazul, chiar dacă eu insistam că asta pot face şi eu. Spunea, glumind, că tre’ să lase curat la locul de muncă. Aproape că nu există colţ din casă care să nu fi beneficiat de ajutorul lui, de la prize până la rafturi, ţevi şi tot aşa! Sunt, totuşi, nouă ani de când am apartamentul.

Nicu muncea până la epuizare, una care i-a adus şi-o boală de ficat, găsise un job la câşiva kilometri de Bucureşti şi făcea naveta, iar după aia robotea prin vreo casă ori alta ca să facă un ban în plus. Îşi măritase fata în toamnă şi aşa adunase ceva datorii pe care se grăbea să le plătească. Cu toate astea, niciodată nu l-am văzut plângându-şi de milă ba chiar din contră, mereu avea câte o vorbă bună, chiar şi atunci când eu tunam şi fulgeram la adresa vecinilor inundatori!

– Vrei o bere, Nicule?
– Ete na, io şi berea! Nişte suc n-ai? Sau, mai bine, fă-mi şi mie o gură de cafea, dacă ai şi nu e deranjul prea mare.

Şi… acum o oră m-a sunat mama să-mi spună c-a murit Nicu. I s-a făcut rău după ce s-a întors de la serviciu, şi s-a dus repede, pe fugă, parcă, aşa cum era tot timpul, mereu mai avea ceva de făcut, un loc în care să ajungă, cineva de ajutat. Era tânăr, cred că nici 50 de ani n-avea!

A fost unul dintre cei mai cumsecade oameni pe care i-am cunoscut şi acum îmi pare rău că nu i-am spus asta, explicit, aşa, ca să se bucure şi să ştie că-l apreciez tare ca om, nu doar ca “om bun la toate”. Aşa că nu mai amâna să spui o vorbă bună cuiva care te ajută, să-i spui că-l apreciezi dincolo de plata pentru serviciul făcut. Lasă-le pe altele să fie subînţelse, pe astea chiar rosteşte-le.

Nu mai amâna.

December 17

Cesaria Evora nu mai cântă

Veste tristă astăzi pentru iubitorii muzicii din întreaga lume: Cesaria Evora s-a dus să cânte în altă lume!

Am avut ocazia şi plăcerea să întâlnesc multe vedete, şi de la noi şi internţionale, dar nimeni nu m-a impresionat cu atât de multă modestie ca doamna Evora.

Se mişca deja destul de greu dar nu s-a plâns nici măcar o secundă de oboseală. Vorbea şoptit cu apropiaţii săi, în dialectul său portughez, specific zonei Capului Verde, a zâmbit în fotografii şi doar când a plecat a cerut ceva: un scaun cu rotile. Avea nişte papuci cu paiete, foarte coloraţi, gesturi mici, liniştite, iar mâinile împreunate aproape tot timpul.

Această doamnă uluitoare s-a restras astăzi de pe scena vieţii şi cred că oricine a ascultat-o vreodată e trist. Poate că, in memoriam, s-ar impune Saudade – cuvântul ce semnifică, în portugheză, dorul românesc ce nu are traducere în prea multe limbi, dar prefer să postez piesa mea preferată.

La revedere, Doamnă, vă mulţumesc pentru muzică!

foto

April 11

Adio, Faithless! – Vai, ce concert aţi ratat!

Aşa cum ziceam, în weekend am avut program cultural. Vineri seara, după concertul caritabil pentru Selena Vlad, am fugit la The Light Cinema, dimpreună cu numita Bundaru, ca să asistăm la ultimul concert Faithless ce avea să se desfăşoare la Brixton O2 Arena şi să fie transmis în cinematografele de prin toată Europa.

Twitterul vuia deja, de pe la 7 seara, de mesaje despre acest concert, date la gramada, sau cu # Faithless, #NeverStopTheDance sau #PassingTheBatton – căci aşa s-a numit acest ultim concert. Au fost mesaje în toate limbile, multe dintre ele de origine slavă, adică n-am recunoscut decât numele trupei în ele. Şi linkuri şi poze din cinematografele full de oameni, un eveniment pe care chiar l-am simţit ca fiind continental! Iar mesajele pentru trupă şi despre concert au tot curs până aseară!

La noi, din păcate, cred că au fost cam tot atâţia oameni pe câte RT-uri am avut eu la postul despre concert: vreo 30, aşa. Drept e că bunătatea de concert a început pe la 1, ora României, dar chiar şi aşa, fac pariu că discotecile şi cluburile gemeau de oameni. Care, cu siguranţă, au cheltuit mai mult de cei 80 de lei, cât a costat biletul, şi nu s-au ales c-o experienţă la fel de memorabilă.

Faithless-ii au interpretat cele mai bune dintre cântecele care le-au adus celebritatea, respectul şi dragostea fanilor din toată lumea – am citit mesaje din State scrise de oameni supăraţi că nu se transmite live şi la ei. Am dansat în sala de cinema, am urlat, am aplaudat, am făcut, mai mult sau mai puţin, ca pe stadion. Sunetul şi transmisia au fost perfecte, fix cât să te ducă acolo, la Londra.

Şi, da, la sfârşit mi-au dat lacrimile, de parcă mă despărţeam de nişte buni prieteni. Nu-mi place ideea de “ultimul concert” al unei trupe pe care o iubesc de mulţi ani şi sper ca cei doi să rămână în zona asta de muzică. O să fiu cu ochii pe  Maxi Jazz şi, vorba lui, “take care of eachother”! Respect!