E trist când artiștii pe care i-ai ascultat de când te știi se duc. Azi, Joe Cocker, cel a cărui voce mi-a interpretat de multe ori gândurile și mi-a alinat adesea tristețile.
M-am gândit nițel care mi-ar fi cântecul meu favorit din repertoriul lui, dar n-am putut alege doar unul, ci trei, și chiar și pe astea cu ceva greutate! Și am mai postat câteva citate din niște interviuri, așa, de reamintire.
Când eram mică, ai mei aveau un casetofon Sanyo şi câteva casete BASF portocalii pe care era mult ABBA, ceva Boney M, nişte Harry Belafonte. Şi o casetă originală, singura, cu Donna Summer, pe care, cam pe când m-am prins eu cum funcţiona aparatul, am ascultat-o până am făcut-o praf, cântând şi dansând ca o viitoare speranţă ce mă credeam, demnă cel puţin de Steaua fără nume – Loredana, fereşte-te că vin!
Deci se poate spune că am crescut cu Donna Summer, iar artista mi-a plăcut şi mai încoace, în anii în care renunţasem deja să fiu vedetă… cel puţin pe scenă! :)
De-aia a fost aşa, cam aiurea, când am aflat că s-a prăpădit, azi, la 63 de ani. Vedeţi voi, când eram copil mi se părea că vocile de pe casetă sunt nemuritoare.
Ei, de-acum cred că vor monta şi-un discoball prin cele raiuri..
Nu ştiu dacă am reuşit să reţin chiar tot, dar aproximativ astea sunt ştirile serii la o televiziune naţională. Ordinea de mai jos e dupa cum îmi amintesc eu, nu cea din Jurnal.
1. un infractor care era sa evadeze a fost împiedicat să facă asta, 2. un copilaş a ajuns la spital cu esofagul opărit de nush ce substanţă de curăţat găsită prin casă, 3. Iurie Darie, tremurând, aproape descărnat, pe patul unui spital, cu diagnosticul de hidrocefalie, 4. Şerban Ionescu plângând pe un al pat de spital, 5. am intrat în recesiune economică, 6. încă un ministru al educaţiei o dă de gard, 7. fructele româneşti de sezon sunt foarte scumpe, 8. un nene de la Sibiu (parcă) a murit în urma unei muşcături de căpuşă, 9. avem un nou şef al Poliţiei, 10. becurile economice au mercur, care poate duce la tot felul de boli periculoase şi chiar mortale.
Da, o să murim de la becuri. Şi toate ştirile astea au fost difuzate doar până la publicitate. Nici măcar una pozitivă.
Care e treaba?! Suntem prea mulţi? Tre’ să se mai sinucidă unii dintre noi?! Trebuie să fim atât de disperaţi, de demoralizaţi, de lipsiţi de speranţă încât să putem fi manipulaţi cât mai uşor, încât orice leu în plus la salarii şi pensii, orice piramidon adăugat pe lista de compensate să devină sărbătoare naţională?!
Am mutat pe VH1. E George Michael cu Freedom. Se potriveşte perfect!
În caz că se rămâne vreodată în pană de ştiri nasoale, aş vrea să amintesc că au murit Michael Jackson şi Liz Taylor, au dispărut dinozaurii, eu mi-am spart una dintre cănile favorite de cafea săptămâna trecută şi am auzit că unei vecine de la mine din bloc i s-au terminat sacii de gunoi seara, când toate magazinele erau închise.
TRAGEDIAAAAA! (a se pronunţa telenovelistic: trahedia)
PS Într-o notă ceva mai serioasă, vă daţi seama că eu trebuie să fac PR pentru un Festival de Teatru?! Na, acuma cine mai râde?!
Ieri am primit două veşti rele, una mai tristă decât alta.
Prima e legată de plecarea dintre noi a unei tinere fete, despre a doua chiar nu vreau să vorbesc. Ambele, însă, dincolo de tragic, de tristeţe, m-au făcut să mă gândesc că ar trebui să ne preţuim mai mult viaţa şi pe cei din jur, şi să încercăm, pe cât posibil, să nu mai amânăm lucrurile care ne fac mulţumiţi şi care ne fac să ne simţim ok cu noi şi cu ceilalţi.
Şi să fim ceva mai recunoscători pentru lucrurile pe care, prea adesea, le luăm de bune, nu doar să spunem că facem asta. Nu! Chiar s-o facem. Fiindcă, uneori, mâine poate să fie… Sau nu.
Azi m-am oprit la o gheretă de presă, uluită să văd că uşile-i larg deschise sunt, încă!, împodobite cu atâtea titluri. Majoritatea erau reviste, de tot soiul, majoritatea aveau insert: creme, perii de păr, fundiţe, lacuri de unghii, de toate pentru to(n)ţi! Ah! Şi o carcasă de plastic, roz pal: însuşi corpul uman, despre care am aflat că urma să fie umplută, ea, carcasa, cu diverse organe, de asemenea din plasic, apărute alături de ediţiile viitoare ale nush cărei reviste. Charming!
Tot pe taraba cu pricina am văzut cărţi, şi de la Jurnalul şi de la Adevărul, care se vindeau cu şase lei. Şase lei, adică ceva mai puţin de jumătate din valoarea unui pachet de ţigări! Sadoveanu, parcă, Geo Bogza şi nu mai ştiu, că pica umbra pe ele şi, oricum, erau bine ecranate de nişte păpuşi oribile, în cutii (desigur, tot roz!), care erau şi ele, cred, tot insert, că altfel ce să caute pe taraba cu presă?
Tot acolo, Kama Sutra şi romane de amor la duzină, un talmeş başmeş de nedescris în care ea, presa, şi el, jurnalismul, nu se zăreau pe nicăieri. Ziarele erau, dacă erau, undeva sub tot acest maldăr de marfă aşa-zis jurnalistică.
Agăţat cu un cârlig de rufe, prins pe deasupra unei alte reviste, am zărit un DVD cu Serendipity, un film drăguţ, de duminică seara, când vrei să crezi că viaţa e frumoasă în ciuda zilei de luni care urmează inevitabil. Avea preţ pe el, 4 lei, şi l-am cumpărat, în ciuda faptului că mi s-a părut că cineva iese păcălit din treaba asta, fiindcă, oricât de vechi filmul, tot n-are cum să coste atât de puţin o copie cu drepturi de autor plătite + toate celelale costuri.
Când am ajuns acasă şi am scos DVD-ul din geantă ca să-l pun alături de celalte am văzut că era insert la Săptămâna Financiară şi parcă nu mi-a mai părut rău că am plătit atât de puţin pe film. În definitiv şi la urma urmei, o revistă de afaceri care face o afacere proastă nu e de plâns.
Şi, dacă mă gândesc mai bine, cu toată nostalgia mea în faţa printului, nici sărmana presă scrisă autohtonă nu e de plâns. Sigura problemă e că acu’ nu mai păzeşte nici dracu’ democraţia aia!