Sincer, acum îmi pare rău că mi-am făcut o prezentare, fiindcă am încercat să mă ţin de ea şi asta aproape că m-a preocupat mai tare decât ce am am încercat, de fapt, să transmit. Başca, aş mai fi avut lucruri de spus şi vorbesc mai bine fără “dictare”, chiar dacă eu sunt cea care dictează. Poate altă dată, cu mai puţine emoţii (deşi sunt foarte legată de eveniment, de aici şi emoţiile). Oricum, lecţie învăţată!

O să pun prezentarea pe blog, totuşi, cu precizările suplimentare de rigoare, pentru că, indiferent dacă bine sau mai puţin bine prezentat (eu nu-s happy cu ce-am facut) efortul de comunicare e uriaş iar ceea ce ne/îmi propun să fac în termeni de percepţie a unui eveniment tradiţional (deja) transformat într-unul foarte cool e un experiment cel puţin interesant.

În ceea ce-i priveşte pe ceilalţi vorbitori, am reţinut câteva “citate”, ca să zic aşa, dar le-a scris toată lumea deja (da, mă, v-am citit! pe toţi!), n-aş veni cu nimic nou. Îmi pare rău, în schimb, că nu au fost aşa multe întrebări – sper, însă, că asta se datorează doar faptului că vorbitorii (ceilalţi, zic) au avut prezentări foarte clare şi complete.

Dar cel mai fain lucru a fost socializarea… offline şi faptul că am revăzut o mulţime de oameni care mi-au devenit dragi deja – şi nu zic asta doar aşa! –  şi am cunoscut alţi câţiva tare faini. Şi am dansat, Doamne!, cât am dansat la after party! Aşa de mult încât odată ajunsă la hotel era să adorm sub duş!

Paranteză: apropo de hotel, vă recomand hotelul Timişoara. Am stat acolo prima dată în 2004, de obicei stau acolo, şi e vede că au făcut progrese şi continuă să investească, de la amabilitatea personalului (recepţioner care la ora 3 a.m. chiar a verificat cum o să fie vremea a doua zi, ca să ştie clienta – eu! – ce să împacheteze în troller şi ce să lase de purtat pe-afară) până la camera cu ferestre generoase şi micul dejun variat. Plus că e, practic, în Piaţa Operei, adică în buricul târgului!

Totuşi, am o rugăminte: faceţi o legendă pentru întrerupătoarele veiozelor de deasupra patului, că le-am căutat vreo câteva minute pe pereţi. În fapt, ca să ştie toată lumea, ele sunt (d’oh!) chiar pe suportul electronicelor cu pricina, doar ca discret amplasate, la bază! :))) – am închis paranteza!

Ca o concluzie, PRbeta a început* cu dreptul – şi asta e puţin spus! Tiţa şi Cristina au dovedit că se poate organiza, şi în altă parte decât în Bucureşti, cu resurse locale, o conferinţă să i se ducă buhul.  În fapt, dintre cele la care am participat până acum, cred că a avut cea mai multă chimie între cei prezenţi – sunt sigură că energia bună pe care o regăsesc de fiecare dată la Timişoara nu e străină de lucrul ăsta!

* Eu sper că e doar începutul (după aşa succes ar fi şi păcat să fie altfel) şi mă aştept ca www.prbeta.ro să devină o sursă şi o resursă de informaţii online în domeniu, iar PRbeta să devină un brand de evenimente! Ceea ce vă doresc şi vouă!

Foto: dreamstime.com

După ce am participat ieri la SMS Sibiu, şi după câteva din reacţiile din sală, dar şi de pe bloguri, cred că se impune o lămurire pe care, mai ales din lipsa de timp şi de context, poate că a trecut neobservată.

Intervenţia mea de ieri nu a fost despre ajutorul de care FITS are sau nu nevoie în a fi promovat ci de menţionarea, vocală, a unei deschideri, a unei ieşiri în întâmpinare, dacă vreţi, pe care o avem atât faţă de social media, cât şi de comunitate, fie ea online sau nu.

Am vrut să ajung la SMS ca să cunosc ansamblul acestei comunităţi online din Sibiu pentru că, paradoxal cumva, la deja al doilea an în Festival (al meu), am băgat de seamă că mai mult vuiesc bloggerii din alte oraşe decât cei din Sibiu. Iar evenimentul – şi aici reiau ce spun criticii – e al treilea ca amploare în lume. Ceea ce nu e deloc puţin lucru, aş spune. Şi totuşi, în ciuda faptului că îl au acolo, acasă la ei, sibienii care sunt online îmi pare că nu profită de interesul extraordinar pe care evenimentul îl atrage atât asupra oraşului cât şi a blogurilor care acoperă acest subiect. Şi cine ar avea şansa s-o facă cel mai bine decât oamenii locului?!

Nu e vorba de nevoi sau de obligaţii. E vorba de o şansă de a primi informaţii documentate, locale, de la un eveniment ce cuprinde nu doar câteva săli de teatru ci un oraş întreg. Eu zic că nu e puţin lucru. Iar speranţele mele se leagă şi de faptul că în acest an FITS se desfăşoară sub semnul comUNITăţi.

Să vedem cum o să iasă! Din partea noastră, a celor implicaţi în echipa FITS, dorinţa de a comunica şi de a sprijini comunitatea locală online cu acces la info şi alte facilităţi există. Şi taman am explicat – din nou – de ce FITS reprezintă o şansă de afirmare, de coagulare şi de autopromovare a comunităţii locale. Profitaţi de ea!

Sibiu, 11 mai, soare dimpreună cu nişte (îndelung aşteptate) grade Celsius. SMS Sibiu, dis-de-dimineaţă. Sau aproximativ dis-de.

Marta a deschis lucrările celui de-al patrulea social media summit orgaizat de Biz, de data asta la Sibiu – Hotel Continental, povestind despre isprăvile revistei, atât online cât şi offline, trecute şi viitoare. WTG!

Primul speaker invitat, ca să zic aşa, a fost Zoso, aproape blând, care a vorbit despre influenceri, cu Aşa Da-uri şi Aşa Nu-uri, nu fără oareşce ironie. Lumea zâmbea, care înţelegând despre ce şi cum, care doar de complezenţă – Dă, Doamne, să nu mă vadă şi să nu zică ceva de mine!, gen! Greşit, mă, unde zice Zoso creşte, da? Traficu’! Şi, da, a zis, şi mă enervează că are dreptate, dar are, asta e, “Printul o să moară”. Până atunci, însă, poate recapătă ceva demnitate. Numa’ zic!

După Vali a fost rândul lui Ciprian Stăvar, un speach interactiv care a arătat că în sală (deşi plină ochi, e destul de mică, apropo) nu sunt chiar aşa de mulţi sibieni. În schimb toată lumea pricepe ce-i cu Mioriţa şi alte balade, triburi şi ginte, social media sau nu. Pentru că a vorbit foarte tare, e sigur că cei prezenţi s-au trezit. Într-un caz de la margine de rând, un pic, s-au trezit şi nişte spirite. Sau poate greşesc eu. În fine! Prezentarea lui Ciprian a fost încheiată de Bobby Voicu: “Şi gintele s-au născut în jurul unui influencer”. Atât!

Mihaela Nicola, în blugi, aparent relaxată (ce mă amuză treaba asta, suntem niste relaxaţi cu toţii, o lume pe Xanax!), discută despre vechea, permanenta şi deja uşor depăşita problemă a bloggerilor vs. PR-işti, iar eu mă întreb când naiba o să dispară vs.-ul ăla din această ecuaţie. Că noi îl punem: dacă n-ar fi, nu s-ar povesti.

Altfel, the Group, prin chiar vocea CEO-ului său, promite ca o sa renunţe la

– Bună ziua, numele meu este.. , şi vă sun în legătură cu…

– Aş dori să văd materialul înainte de publicare, să-l aprobăm cu clientul.

– Bună, te sun să văd dacă ai primit comunicatul de presă.

– Auzi, şterge şi tu comentariul ăla naşpa de pe blogul tău, să nu se supere clientul.

Well, fair enough aş zice! Dar vechile obiceiuri mor greu! Vom vedea!Până una alta, din comentariile de pe twitter estimez că discursul Mihaelei n-a fost prea percutant. E drept, a şi mărturisit că, deşi are conturi personale şi pe FB şi pe Twitter, nu le utilizează. Păi şi atunci?!??

Bobby Voicu zice despre Cum să-ţi construieşti strategia de Social Media, şi începe prin a spune că Desperatos, campania în care a fost şi el implicat, va fi fost o campanie bună sau rea doar după ce vom avea rezultatele (estimat: 2000 de oameni). Personal, deşi iau în considerare buzz-ul obţinut, nu mi se pare o idee fericită să trimiţi animale vii ca un soi de gadget / invitaţie. No offence, sper, da’ nu pot să nu mă gândesc la obligaţiile pe care le capeţi odată cu asumarea responsabilităţii de a avea grijă de un animăluţ viu.

Găsiţi prezentarea lui Bobby la el pe blog.

Pauză, în care am întrebat-o pe Mihaela Nicola ce argumente aduce the Group pentru clienţii săi care se tem de Social Media, iar printre acestea se află faptul că şi ei, clienţii, folosesc (în nume personal) Social Media, chit că au conturi pe reţelele sociale sau citesc bloguri etc şi (un pic surprinzător pentru mine) faptul că activitatea pe social media e foarte clar şi concret masurabilă. În caz că vă întrebaţi! (mersi, Mihaela!)

Chinezu, primul speaker din panelul 2, a lansat azi şi vorbeşte despre Blogal Initiative – click şi vedeţi despre ce e vorba.  E o idee, e o… iniţiativă, să vedem şi cum se dezvoltă! Îs curioasă ca o pisică! @domnulsony, de exemplu, adică un motan cu cont de twitter, să nu uităm de ce-am venit aici!

Urmează Alex Negrea, care vorbeşte despre “Provocările din Social Media”. Începe cu transparenţa şi, în acest sens, zice despre sine că are 27 de ani, adresă web şi adresa de (g)mail. Cât despre companii, ar fi o idee să înceapă cu un blog corporate (deşi, din sală, doar vreo patru au recunoscut că citesc aşa ceva), apoi să-şi facă nişte conturi în reţele sociale. Totul se centrează pe livrarea de conţinut şi pe transparenţă.

După pauză asta vorbesc şi plec, aşa că urmăriţi cu încredere #smssibiu şi ce-ai scris ceilalţi – sunt f curioasa de reacţia blogosferei locale, atât în termeni de număr de postări despre eveniment, cât şi în termeni de termeni şi aşteptări care au fost – sau nu! – împlinite!

Si tot nu pricep de ce discutăm atâta despre bani! Serios! Adică ok, nu-s nebună, înţeleg de ce e contează banii. Dar nu pricep de ce discutăm ATÂT despre bani în contextul blogging.

Şi poze, mai încolo, probabil la noapte, când ajung la Timişoara. Căci, indiscutabil, mâine avem şi suntem (unii dintre noi) la PRbeta!

Mulţumesc, Sibiu, la bună vedere! (în scurt timp, că vine Festivalul!)

că eu nu cred că putem vorbi de Guerilla PR. Nici în România şi nici altfel, neapărat, şi asta pentru că, în teorie, Guerilla PR înseamnă trei lucruri mari şi late: să fie ieftin, să fie neconvenţional, sa bubuie!

Ceea ce, hai să fim oneşti, ne cere orice client! Mă rog, poate mai puţin treaba cu  neconvenţionalul, că unora le e teamă de aşa ceva. Dar să fie ieftin şi să bubuie? O, da!, asta vor toţi de la consultantul ori angajatul responsabil cu PR-ul. Şi asta nu e Guerilla PR, după cum nici outdoorul sau onlineul nu mai sunt neconvenţionale. Cam de mult, aş adăuga. Nu în ultimul rând, unele dintre cele mai tari campanii de aşa-zis Guerilla PR, au avut bugete care învârt capetele! Aşa că eu nu cred în aşa ceva! Dar, da, puneţi-vă mintea la contribuţie, că se pot face campanii foarte faine şi cu bani mai puţini. Totuşi, de notat: ele vin şi trec, la fel şi efectul lor, oricât de spectaculos!

Aş fi spus toate lucurile astea la Congresul Naţional al Studenţilor la Comunicare, vineri, când am fost acolo pentru a modera o discuţie taman despre tema ediţiei din acest an, Guerilla PR. Şi mai aplicat, în discuţia moderată de mine ar fi trebuit să discutăm despre “câmpurile de bătaie”, de la outdoor la online. Am preferat să nu fac nici una, nici alta, adică nici să spun ce cred, dar nici să discut despre ce nu cred.

În schimb, dimpreună cu ceilalţi trei vorbitori, Ioana Hreninciuc (Hostway), Andreea Timofte (CMV) şi Bogdan Moraru (Propaganda), am încercat să aducem în discuţie şi să schiţăm câteva idei pentru “Aşa DA” în campanii mai degrabă neconvenţionale (de fapt, basic common sense) şi, de asemenea, să răspundem la toate întrebările studenţilor.

All in one, m-a bucurat prezenţa (cred că erau binişor peste 100 de studenţi în sală – nu prea mă pricep să aproximez) şi interesul. Ce nu m-a bucurat, chiar şi trecând peste stângăciile de organizare (inerente şi scuzabile, dar totuşi prezente) a fost/este faptul că pagina de FB a Congresului a fost updatată pe sponci, fără coerenţă şi, evident, fără strategie, şi faptul că, la întrebarea mea “Mâna sus cine are cont de twitter” au reacţionat doar vreo 20 de oameni (cu Pandutzu cu tot). Când am întrebat cine are cont activ de Twitter, au mai rămas ridicate doar vreo 10 mâini. Mi-a fost teamă să întreb câţi au blog, aşa, ca exerciţiu de comunicare şi autodisciplină.

Şi iată de ce nu sunt prea optimistă în ceea ce priveşte viitorii profesionişti autohtoni întru PR. They don’t PReach and they don’t PRactice! Mă rog, mai au ceva vreme să înveţe. Dar nu prea multă: piaţa o să-i ronţăie ca pe popcorn!

Eram aproape sigură că am postat cântecul ăsta aici, fiindcă mă încarcă cu energie foarte pozitivă, nu doar datorită muzicii şi versurilor, dar şi graţie felului în care îl interpretează Sara Ramirez! I se văd emoţiile şi i se vede bucuria de a cânta! Ceea ce vă doresc şi vouă! Mă rog, cei mai fără voce aşa, mai pe ascuns, după perdeaua de duş! Enjoy!

(nu-l postasem, abia acum)

Ah, luna mai e plină de evenimente care mai de care, iar mie mi-a invadat agenda de abia abia mai strecor – diseară – o mini mini sesiune de shopping, nu de alta, dar chiar îmi trebuie nişte încălţări. Mă rog, sigur că am! O mulţime, chiar. Dar am descoperit că nu am nimic negru, comod, fără tocuri, aşa, să meargă la orice. Eeee?! Apoi, numai şi numai cu pantofi noi, mă duc la avanpremiera Thor – băiat rău cu plete. Should do! :)

Mâine dimineaţă sunt la Congresul Naţional al Studenţilor la Comunicare, moderez o discuţie despre “câmpurile de luptă” din Guerilla PR. E cu înscrieri, dar dacă vreţi să veniţi… cred că încă se poate! S-ar putea să fie un pic amuzant, fiindcă eu nu prea cred că există – separat, distinct – Guerilla PR. Dar poate mă răzgândesc mâine, cine ştie?!După congres plec imediat către Sighişoara fiindcă am câştigat concursul Farmec şi-acum, dimpreună cu celelalte “cele mai fermecătoare“, o să fiu trăinuită despre cum să fac să le fie bine tenului şi pletelor mele, de-acum şi în vecii vecilor (amin!), însă sper că voi avea un pic de vreme şi pentru umblat prin Cetate, în aşa fel încăt hotelul în care stăm, construit în 1520!, să nu fie singurul loc istoric pe care apucăm să-l vedem!

De la Sighişoara, duminică, ţuşti pe hartă la Sibiu, pentru bunul mers al comunicării (FITS) Festivalului Internaţional de Teatru (27 mai – 5 iunie, da? aţi notat?) şi pentru SMS Sibiu, la care vă învit să vă înscrieţi fiindcă sunt speakeri mişto.

Apropo de FITS, vă anunţ şi pe această cale că azi am făcut public programul, că puteţi, tot de astăzi, să vă cumpăraţi bilete, chiar şi online, nu trebuie să vă duceţi la Sibiu pentru asta. Sunt vreo zece mii de bilete cu preţuri cuprinse între 10 şi 40 de lei – cultura poate şi trebuie să rămână accesibilă tuturor! Şi dacă preţul vă  pare, chiar şi aşa, prea mare, aflaţi că sunt zeci de evenimente la care accesul este liber.

În fine, după Sibiu, drumul mă poartă la Timişoara (mon amour!), la PRbeta, cel mai aşteptat eveniment al momentului, aş zice. Nebuloasa şi Cristina au anunţat şi ele programul astăzi, sunt trecută acolo, la panelul meu, totul e ok. Încă se fac înscrieri, să ştiţi, şi dacă lucraţi în industria comunicării, n-aveţi voie să lipsiţi fiindcă nici un aspect nu rămâne ignorat! Am zis!

Acestea fiind spuse, zic să mai şi muncesc un pic, fiindcă de călătorit, vedeţi şi voi, mă aşteptă fără număr! Uraţi-mi vreme bună!

Cred ca de vreo săptămână, dacă nu mai bine, încerc să scriu aici cât de absolut tristă mi s-a părut ştirea potrivit căreia s-a închis ultima fabrică de maşini de scris din lume, cu doar 500 de astfel de obiecte pe stoc. Ultimele maşini de scris din lume… Deşi scriu aceaste rânduri de pe tastatura unui laptop, nu mă pot abţine, şi am nostalgii în sensul ăsta, findcă mereu am asociat maşina de scris cu unii dintre autorii mei favoriţi, cu tabietul scrierii de cărţi bune şi c-o pipă! Şi cafele tari. În fine, o poveste întreagă.

În consecinţă, ca om cu multă presă scrisă la activ, nu pot să nu mă gândesc dacă pasul următor nu e închiderea tipografiilor. Cam în câţi ani, oare…

Oricum, până atunci avem vreme să fredonăm o parte din concertul pentru orchestră şi maşină de scris!

La finele săptă… lunii am evadat din Bucureşti cu destinaţia Homocea, loc de pierzanie, mai ales la whist şi rentz. Din program, printre altele: dulci desfâuri cu crema de zahăr ars, motosăpat viteză, prohibiţie… la peşte, urâţici, prieteni dragi, un hidrofor fiţos, chicotit, sirop de tuse şi flori în copac. Adică ele:

Mulţumesc, tuturor!

Aproape zece ani au trecut de la atacurile teroriste din SUA pentru ca principalul vinovat să fie ucis într-o operaţiune ce a durat, din câte înţeleg, mai puţin de o oră. Sigur, e o ştire pe care nimeni nu avea cum s-o rateze, dimpreună cu speculaţiile de rigoare, că prea nu avem decât declaraţii, nu şi dovezi, şi prea l-au aruncat repede-repejor într-un mormânt acvatic.

Eu zic că Osama bin Laden e mort. Orice altă realitate, posibilitatea ca el să apară bine-mersi în viaţă cine ştie pe unde, ar fi echivala cu un dezastru pentru Casa Albă şi nimeni de acolo nu e atât de prost încât să rişte o asemenea catastrofă de imagine. Oricum nu contează foarte tare: dolarul s-a întârit un pic, preţul petrolului scade o idee. Cel mai probabil Osama bin Laden rămâne un simbol şi atât, planurile atacurilor teroriste nu vor fi nici mai multe nici mai puţine.

Practic, nu se schimbă nimic iar uciderea lui nu e vreun mare succes al americanilor, atata timp cât acţiunile lui au dus la moartea a aproape 3000 de oameni (doar in 9/11) iar lor le-a luat un deceniu să-l omoare.Totuşi, dincolo de alte consideraţii, mie mi-a atras atenţia informaţia potrivit căreia mii de americani au ieşit în stradă să se bucure, să cânte, urle şi danseze pentru că a murit Osama. Ceea ce, cu toate dramele provocate de 9/11, mi se pare cretin, mai cretin chiar şi decât bucuria românilor când a fost împuşcat Ceauşescu. Mai ales dacă citim declaraţiile elucrubante care spun că America e acum sigură sau că, ce gluma!, zece ani mai târziu am spus ultimul cuvânt! S-a făcut dreptate! Ha!

De fapt, totul e o mare “reuşită” a administraţiei Obama. Care, de altfel, a şi declarat, răspicat: “Today, at my command, the United States carried out that operation” bla bla bla

Deci PR. Deşănţat, chiar! Dar, după cum se vede treaba, la americanul de rând a prins. Nici nu era greu! Visul american începe să fie coşmar, iar americanii aveau nevoie de un superman! Dar, ştiţi, da?, băiatul în chiloţi e un personaj de ficţiune.

Bunică-mea iubea mult poezia lui Minulescu, aşa că acum, când pleacă în ultima călătorie, mi-am zis că i-ar plăcea să aibă cu ea o carte a autorului preferat. Am mers, aşadar, la librăria din cartier, am căutat pe rafturi, în ciuda faptului că vânzătoarea îmi spusese ca nema Minulescu (ce librărie respectabilă e aia, fără aşa un autor?!), şi am găsit un volum intitulat, ce potrivire!, Romanţe pentru mai târziu.

Presupun că tanti şi-a imaginat că sunt cel mai mare fan al poetului, de vreme ce vederea cărţii şi a titlului au fost suficiente pentru a-mi da lacrimile. Supracoperta era bagată între pagini, aşa că volumul s-a deschis la o poezie anume. Citiţi şi voi, mai ales ultimul vers, si sigur o să înţelegeţi de ce cred, cu sfinţenie, că nimic nu e întâmplător!

La poarta celor care dorm

Hei, cântăreţ!…
Opreşte-ţi truditul pas…
Nu ştii
Că-aici-i sfârşitul celor ce-au inceput, cei vii?…
Şi nu Ştii că-n gradina din dosu-acestei porţi
Începe, noua, lumea sfărşită de cei morţi?…
…………………………………………………………………………..
Esti obosit – se vede
Ce drumuri prăfuite
Bătătorişi, sărmane cercetator prin stele
De frumuseţi bizare şi armonii smintite?

Tu, ce-ţi târăşti scheletul prin faţa porţii mele,
Ce nu găsişi în viaţă aşteaptă să-ţi dau eu.

Vezi poarta-aceasta verde?
E poarta mea…
De vrei
să-nveţi şi tu povestea aleilor de tei
Sub care zac tăcute parerile de rau,
De vrei să-i ştii pe nume toţi morţii ce-mi hrănesc
Cu trupul lor pămantul grădinii,
Şi de porţi
Şi tu ca alţii-n suflet respectul pentru morţi,
Opreşte-te la poartă şi bate de trei ori…
…………………………………………………………………………………..
Bine-ai venit!
Priveşte ce tei bătrâni umbresc
Pe cei culcaţi sub stratul de iarbă şi de flori!…
Şi ce miros de viaţă!…
Şi teii, ce parfum
De sânuri decoltate împraştie pe-alee –

Parc-ai fi în parcul vreunui castel regesc
În care se serbează orgiile de seară –
Cei morţi sunt înăuntru, iar viii sunt pe-afară!…

Pe câţi grăbiţi ca tine nu i-a oprit din drum
Grădina mea!…
Priveşte-i aleile de-aproape –
Nisipu-i praf de aur, şi-n frunzele de tei
Verzi strofe de mătase s-ascund ca şi sub pleoape,
Nu flori, ci ochi…
Priveşte-i…
Nu sunt şi ochii Ei?…
………………………………………………………………………………………
Si-acum mai pleci?
Răspunde-mi, sărman cercetator
De frumuseţi bizare şi armonii smintite –
Tu, ce bătuşi în viaţă la poarta tuturor
Şi nu-ntâlnişi în cale decât porţi zăvorâte!…

Iar cântăreţul care plângea, strângând la sân
Chitara cu trei strune, răspunde:
– Nu…
Rămân!…

La poarta lui Darly străjuieşte unui dintre cei mai bătrâni tei din oraş.
Somn lin!…