Stau cuminte pe terasa locuinţei mele sibiene, lucrând la broşura FITS ce urmează să apară săptămâna viitoare în Jurnalul Naţional. Sunt stresată, fiindcă e un volum destul de mare de muncă dar, mai ales, pentru că afară e nebunieeeeeeee şi eu stau aici, cuminte şi serioasă. Totuşi, taman trec prin dreptul casei mele caraibienii de care scriam ieri. Nu văd parada, dar, de sus de aici, prin poarta intrării în curtea ansamblului, se văd trecând cei care îi însoţesc.
Ca să înţelegeţi: caraibienii au început defilarea, dansând şi cântând, la capătul pietonalei. De acolo şi până la mine, spre Piaţa Mare, au adunat după ei o mulţime de fani, care merg în jurul lor, în ritmul lor.
Prin faţa porţii mele au trecut aşa: gospodină cu plase multe, mamă cu copil în cărucior şi încă unul mic, în braţe, doi căţei, cu stăpâni cu tot, câţiva dandy şi câteva pisi, biciclişti la pas, nenumăraţi turişti dansând, mai tineri, mai puţin tineri, toată lumea păşea în ritmuri de tobe. Sunt sigură că, cei mai mulţi, ţineau ritmul fără să vrea, fără să-şi dea seama. Veseli şi fericiţi, urmând pas cu pas nebunia asta frumoasă, vuietul, lăsându-se atraşi, seduşi.
Sibiul în Festival! Ole!
PS (asta e făcută acum vreo jumătate de oră, pe stradă. Şi, nu, nu e o statuie. Sau e. Dar e vie!)
Ci dansatorii şi muzica, aduse de Etnik97 la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu sau cum prieteneşte şi pe scurt îi zice toată lumea, FITS!
Şi, băi, nene, cum au putut să fie! Oamenii ăştia au clar ritmul în sânge, că ţi se face, vorb’aia!, să dansezi şi tu! Sau măcar să tropăi un pic pe loc cu vreo trei mandarine, două nuci, o papaya şi-o banană la pălărie! Adică ce, eu nu pot?! Ia zi, Livioară! (Livia e prietena mea offline, da’ mă citeşte, ştiu eu că!)
Desigur, că nu e cum se pregăteşte de acasă. Adică azi, până acum, cel puţin, nu am vreme de poveşti. Am fugit, însă, în Piata Mare, când a fost parada de costume populare ale etniilor din Sibiu. A fost primul eveniment de stradă din Festival şi mărturisesc cinstit că mi-au dat lacrimile. Patetic! vor exclama unii, şi poate în alt context aş fi de acord!
Dar lucrez pentru FITS 2011 de câteva luni bune deja, şi abia aşteptam să înceapă toată nebunia asta frumoasă! De’acum, a început! :)
Parada sibienilor a fost deschisă de cinci voluntari care purtau un banner pe care scria Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu 2011. Printre ei, şi un japonez. Cum ziceam, chiar a fost impreisonat momentul :)
Nu sunt prea fan hip-hop, dar cântecul ăsta îmi place tare, iar faza cu corul de copii Do Re Mi face toţi banii! Me LIKE it! Cântă Kamara şi Shift (new entry pe piaţa muzicală, înţeleg)
Dacă mai e cineva care nu ştie, sunt la Sibiu, de trei zile deja, pentru cea de a XVIII-a ediţie a Festivalului Internaţional de Teatru – FITS. Apropo, de ieri e sus şi ceea ce vom încerca să facem sub numele generic de blogul Festivalului!
Oricât m-aş strădui, cel mai probabil e că volumul uriaş de muncă festivalieră nu-mi va permite să abordez alte subiecte în afară de asta. Şi, pentru că prioritatea mea în Festival e să livrez informaţii cât mai variate pentru… alţii, încerc să (de)scriu printre rânduri cum sunt zilele şi nopţile aici din perspectiva cuiva care e implicat în organizare-comunicare. Despre evenimente citiţi pe multe bloguri, sper!, printre care şi la Daniela, Bogdana, Alex, Adrian, Andrei, Oltea a.k.a. Nebuloasa, Auraş, Arhi, Pietricel, Chinezu – care nu vine personal la FITS dar are doi ambasadori: Cristi şi Diana, vin şi Cristina, Roxana, Dragoş … sper că n-am ratat pe nimeni dintre cei acreditaţi din afara Sibiului. Şi, desigur, pe conturile noastre de Youtube, Twitter şi Facebook.
Deocamdată, programul nu e foarte strâns. Adică e, dar nu e. Ştiu că în Festival, de mâine, adică, o să fie şi mai şi! Dimineaţa breakfast, pe care mi-l pregătesc singură, că nu stau la hotel ci am un mic studio (un soi de garsonieră dublă) închiriat, apoi, pe la 9.30, şedinţă cu cele şapte voluntare pe care le am ca ajutoare în acest festival şi cu Cristina, asistenta mea de aici. Adică fata cea drăguţă care e în preajma mea tot timpul :)
Fetele din echipa mea se ocupă cu adunatul de informaţii, fac interviuri, fotografii, în aşa fel încât eu să pot oferi tuturor celor care solicită acest lucru, informaţii personalizate, nu doar simple comunicate de presă sau chestii de PR de genul „să bifăm la sponsor???. Cristina, are viaţă mai grea: misiunea ei principală e să-mi facă mie viaţa mai uşoară, de la constant reminder pentru diverse, până la comisioane sau chiar întâlniri, când mie îmi apar alte urgenţe. Nu ştiu cum m-aş descurca fără ea. Am şi o voluntară japoneză, pe Aya, care la ea acasă, în Japonia, face radio într-un orăşel mic, de 10.000 de locuitori. Şi e foarte simpatică şi interesată să înveţe cât mai multe. O să vă mai povestesc despre ea.
La şedinţă, împart taskuri şi repartizez subiecte. La o medie de 20-30 de evenimente pe zi, vă daţi seama cam ce volum de informaţii se strâng. Pe lângă asta, mai sunt şi reacţiile spectatorilor pe care încercăm să ne concentrăm şi pe care ne dorim să le cunoaştem. Şi cum altfel să le cunoaştem dacă nu-i întrebăm. Se fac, zilnic, zeci de interviuri, aşadar. Pe unii dintre spectatori îi şi „premiem???, simbolic, cu diplome de „spectator onorific??? al acestei ediţii, iar altora le oferim prietenia noastră sub forma unor cărţi de vizită pe care scrie, simplu, Mulţumim! E şi asta o parte a muncii de Community Managementului. Chit că, în fapt, jobul ăsta e mai degrabă de Community Friend decât de manager :)
După şedinţă, fetele se împrăştie care pe unde au treabă (unele se mai duc si la şcoală sau la job), iar eu îmi văd de ale mele. Mâine se schimbă un pic programul, că începe Festivalului, dar azi încă rămân, toată ziua, în „biroul??? meu de la terasă. Aici am toate întâlnirile, dar ţin sub observaţie şi tot ce se întâmplă în Piaţa Mare. Lucruri despre care, de altfel, o să vă tot povestesc în zilele ce urmează!
Cum ziceam odată, pe vremea când eram Ilinca Dima, potenţiala mea carieră de pianistă a fost compromisă total şi definitiv acum vreun an jumate, când am aflat de poliartrită. Sau PR, dacă vreţi. Vorba unui prieten, se poate spune acum că am PR-ul în sânge. Literalmente!
ok, ok, ştergeţi-vă lacrima din colţul ochilor şi opriţi remarca “aşa de tânără” (mă enervează deja) – fac tratament şi, mai presus de toate, am învăţat să fac haz de situaţie şi, în felul ăsta, PR cu PR trăieşte bine-mersi. Mai puţin când, ca aseară, păţeşte super criză de dureroasă înţepeneală şi până la urma, după vreo 3-4 ore, cheamă Salvarea. Bună patru dimineaţa, ca sa zic aşa.
Au venit, mi-au făcut cea mai dureroasă injecţie, ever, în umăr, au plecat. Era un medic tânăr, evident obosit şi alergat, care mi-a povestit că se aştepta să aibă o gardă mai uşoară, dar nu. Printre altele, avusese un apel de la cineva care a reclamat palpitaţii. Când a ajuns la faţa locului, a descoperit că pacientul (sau pacienta, ca n-am întrebat) sunase la Salvare după ce se speriase de-o… lampă! Nu că-i amuzant?!
Nu, nu e. Jumătate dintre cazurile pentru care s-a solicitat ambulanţa erau spaime, păreri, impresii şi crize de ipohondrie. Practic, în loc să scurteze costurile şi timpii de reacţie pentru cazurile cu adevărat grave, apelurile astea nu fac decât să irosească resurse.
Mi-a fost un pic milă de medicul care a venit la mine. Era obosit, trist, demoralizat. “Asta nu e meserie, să tratezi oamenii speriaţi de lămpi!”. Subscriu. Ar fi bine să nu mai chemăm ambulanţa când suferim că ne atacă veioza. Pentru aşa ceva, ţineţi o bâtă la îndemână şi descurcaţi-vă singuri fiindcă cineva poate chiar are nevoie de medic în timpul ăsta! Numa’ zic!
Nu e niciodată uşor să faci un interviu, iar cel mai puţin uşor e să faci un interviu cu cineva pe care-l admiri şi care îţi e – vorbă mare! – prieten. Pentru că ştii multe lucruri din casă, îi cunoşti părerile despre diverse şi mai ales pentru că e greu să-i „încolţeşti??? pe oamenii care-ţi plac. Apropo, întrebarea aia grea e la final, dar eu zic să citiţi şi până acolo!
Dar 100 de numere de Tabu e ceva, mai ales în peisajul din ce în ce mai arid al presei autohtone, la fel cum nu e puţin lucru că numărul 100 a fost şi ultimul pe care Cristina Bazavan l-a realizat. Şi pentru că în ultimii ani Tabu a reprezentat pentru mine o oază de desfătare, am luat-o un pic la întrebări pe Cristina Bazavan – www.bazavan.ro| S!MPA
Nu vă aşteptaţi să aflaţi din acest interviu care sunt cele mai recente trenduri în fashion sau care îi sunt planurile de viitor. Înainte ca măcar să fi rostit asemenea întrebări, cred că ne-ar fi apucat pe amândouă râsul şi se ducea naibii interviul!
Aflaţi în schimb ce înseamnă rigoarea de jurnalist, o posibilă variantă de răspuns la cine e de vină pentru „calitatea??? presei de la noi şi cât de mult se dă Cristina în vânt după mondenităţi!
La final, după ce citiţi, o să vă rog să răspundeţi şi la sondaj. Nu de alta, dar cred că e un lucru de care Cristina nu e foarte conştientă, şi anume cât e de admirată şi respectată! Enjoy!
Ce era Tabu acum şapte ani şi ce este acum Tabu? (în general, în România, şi mai ales în presă)
Era una dintre cele mai citite reviste cu un grad mare de simpatie, cu un public fidel. Acum e si mai iubita, e brandul romanesc cu cea mai mare simpatie.Diferentele tin de valorile pe care le-am adaugat brandului – am taiat din feminism si am adus feminitate, am crescut partea de cultura urbana cool. Cred ca e mai cosmopolit si daca e sa ma gindesc la un cuvint care sa-l descrie, acela e “surprinzator???.
Tabu te surprinde la fiecare editie cu ceva. Editorial sau din fotografii.
În ce măsură crezi că Tabu a influenţat aceste schimbări – dacă ele există.
Cred ca a fost o oaza de bun simt jurnalistic. Nu cred ca a influentat pe cineva din presa, dar cred ca si-a gasit niste sustinatori tocmai pentru ca a fost o revista cu bun simt jurnalistic.
Dar ţie? Cum ţi-a influenţat ţieTabu… tabu-urile?
Mi-a impins limitele. In sensul ca a fost o provocare pentru mine si daca am invatat ceva, la nivel personal in acesti sase ani – dincolo de foarte multele lucruri pe care le-am invatat si perfectionat la nivel profesional – e cum sa administrezi inteligenta si creativitatea oamenilor. N-am stiut sa fac asta pina in ultimii doi ani. Cred ca mai e loc de invatat, dar simt ca am capatat un pic de intelepciune in directia asta.
Revista Tabu a făcut o sumă de lucruri năstruşnice: de la a scrie un roman colectiv, la un duş cu public în PiaţaUniversităţii, a fost prezentă la Oscar, la festivalul de la Cannes şi la alte evenimente de aceeaşi importanţă, a publicat în editorial opiniile unui gay, a făcut dosare şi pictoriale celebre, incendiare. Care dintre aceste proiecte îţi este cel mai preţios, şi de ce? (lista de proiecte e deschisă)
Acum o sa raspund cu ceva care pare PRistic: toate. Am muncit atit de mult pentru fiecare dintre ele incit toate sunt ca si copiii mei. Orgoliul meu tresalta insa la o idee in care n-a crezut nimeni la momentul respectiv, dar am facut-o in purul meu stil kamikaze cind cred in ceva: am scos brokeback mountain – nuvela – intr-o brosura cu tabu, plus un interviu cu Annie Proulx (n.a. autoarea nuvelei). A fost prima carte care s-a distribuit cu o publicatie in Romania si-mi aduc aminte ca toti spuneau “asta nu va fi impuls la vinzare, e prea intelectual???. La cinci ani distanta, daca ne uitam la chioscuri, ziarele sunt anexe la carti si da, e un impuls la vinzare.
Cum ai reuşit să îmbini atât de armonios – si cu succes! -, de-a lungul timpului, în revistă, modă, machiaj şi coafuri trendy cu articole despre autism, ştiinţă, performanţă, subiecte de care alte reviste glossy se cam feresc? Un pariu? Nebunie asumată?
Deviza mea pentru orice fac e: da-i beneficiarului cel mai bun produs pe care poti sa-l faci la momentul respectiv.
Cred ca daca omului ii dai un produs bun, chiar daca nu stia ca are nevoie de el, o sa recunoasca calitatea. Si o sa se bucure de ea.
Si articolele si pictorialele aveau, dincolo de ideea de baza, subiectul lor, un fir comun in executie: transmiteau emotii.
Apropo de asta, cum crezi că se poate rupe cercul vicios „presa oferă ce vor cititorii, cititorii consumă ceea ce li se dă????
Cititorul o sa primeasca cu mare bucurie chiar si o poveste despre creioane daca e scrisa bine, cu suspence si deznodamint, daca autorul stie sa-si faca treaba. Nu e un cerc vicios, e o scuza pentru manageri ca sa reduca costurile fara sa-si dea seama ca, de fapt, pe termen lung,ei sunt cei care duc la distrugerea presei. Daca scadem calitatea contentului, cititorul nu va mai da bani. Daca nu va mai da bani, nu ne vom mai putea dezvolta business-urile.
In Romania presa moare din cauza managerilor care, in cele mai multe cazuri, n-au nici o legatura cu presa, n-au scris in viata lor nimic, nu stiu care e parcursul unui articol in interiorul unei redactii. Si reduc costurile aberant.
Cum ai reuşit să ai în revistă interviuri cu personalităţi atât de celebre în toată lumea, interviuri acordate Tabu şi nu din cele traduse, luate de pe agenţii? Pe care dintre aceste interviuri l-ai obţinut cel mai greu – îmi povesteşti?
M-am imprietenit cu oamenii care trebuie, agenti si publicisti. Si ne-am facut bine treaba. N-am exemple de cel mai greu sau cel mai usor obtinut, am lucruri care mi-au ramas in minte de la interviuri si care au mai degraba legatura cu senzatiile pe care mi le-au adus intilnirile cu oamenii aceia. Dar, din prima zi la Tabu, asta a fost gindul meu: sa avem interviuri cu straini facute de noi. Si pe oricine cunosteam imi puneam problema daca ar fi putut fi o treapta de urcat catre obiectivul meu cu interviurile straine.
Aniversăm – autori şi cititori – 100 de numere Tabu.Ce regreţi că nu a apărut în revistă?
N-am regrete. Mai am o lista lunga de articole care erau in lucru sau in pregatire/prospectie. Dar le voi face, pentru ca nu-mi place sa nu-mi duc visele pina la capat, mai ales cind ele depind doar de mine J
Viaţa de jurnalist la o revistă glossy pare de vis pentru orice fată. Invitaţii, petreceri, celebrităţi, mondenităţi, poate şi niscaiva mostre gratuite de cosmeticale, pe care tu le licitezi în scopuri caritabile, în fiecare an. Dar înseamnă şi un volum de lucru imens. Care sunt rigorile pe care ţi le-a impus munca la revistă – asta şi ca să spunem fetelor că, de multe ori, tu pleci de la petreceri pentru că ai deadline a doua zi…
Eu, in general, nu merg la petreceri. Stiu ca aceste petreceri sunt o cale buna de socializare, dar pentru mine e mai ok sa ies sa socializez la o cafea. In sase ani de Tabu nu cred ca am fost la 10 petreceri mondene.
Rigorile ti le faci tu, in functie de cit de mult iti respecti munca si te re spectisi pe tine. Eu ma trezesc la 6- 6.30 in fiecare dimineata, citesc ce mai e nou in presa noastra, apoi citesc site-urile de specialitate, apoi imi pregatesc lucrurile pentru ziua respectiva de munca. Cind esti manager sunt o multime de alti oameni care depind cumva de tine si ca ei sa inceapa ziua muncind, nu asteptind raspunsuri de la tine, tu trebuie sa muncesti inaintea lor :)
Editam texte dimineata si apoi pregateam raspunsuri pentru cei din departamentul de vinzari, care voiau idei de proiecte speciale.
Nu stiu sa spun daca toata lumea are programul pe care l-am avut eu, dar in medie eu am dormit 4-5 ore pe noapte. Restul timpului l-am folosit si pentru munca si pentru mine.
În fine, dacă ar fi s-o ai, acum, pe Cristina Bazavan pe coperta revistei Tabu, care ar fi conceptul pictorialului şi care ar fi „rama??? interviului?
Stii ca n-as fi facut niciodata o coperta cu mine. (n.a. Ştiu. De-aici şi întrebarea! :p) Cind am citit prima data intrebarea asta, am zimbit si am zis, “ok, o sar. nu raspund la ea. Nu am ce sa caut pe coperta unei reviste???.
Dupa ce am inchis mailul si m-am apucat de alte treburi, mi-a venit raspunsul in minte. In ce pictorial m-as pune. Si-asa mi-am dat seama ca mintea mea lucra la asta, ii placuse provocarea.
Marile sperante ar fi tema si “rama??? interviului (rama, adica pregatirea de la idee pina la print a unui articol, cu toata documentarea, reportingul, interviurile, scrierea si rescrierea). Cred ca ar fi surprinzator pentru public sa inteleaga cam cita munca e pentru un articol, daca vrei si poti sa-l faci la cote foarte inalte ale jurnalismului.
Asta e rama articolului pe care as face-o pentru oricare jurnalist care isi face treaba onest; pentru ca e nevoie sa se stie ca mai sunt si oameni in presa care isi fac treaba bine si au un deosebit respect pentru munca lor ♦♦♦
Princess Friskers Bruno e numele meu de pirat! Sau pirată, mă rog, nimeni nu-i perfect! Am fost pirată sâmbătă, când am ieşit la joacă cu o mulţime de bloggeri şi alţi oameni, mai normali, şi ne-am prefăcut că suntem piraţi: şase echipe în căutarea fântânii tinereţii. Centrul vechi al Capitalei a fost împânzit de oameni aparent normali.
Normali în aparenţă doar dacă nu-i socotim pe Căpitanii echipelor, Bobby, Make, Miruna, Costin, Piticu + 1, (îmi pare rău, nu ştiu cine a fost căpitanul echipei FilmeTari.ro), care purtau cele mai haioase pălării de pirat, cu tot cu dread-uri sau peruca, întocmai precum personajele seriei “Piraţii din Caraibe”.
Am avut de trecut o mulţime de probe, care mai de care mai haioasă. De exemplu, a trebuit să cântăm Imnul Piraţilor, pe stradă, ziua în amiaza mare, dar nu oricum, ci şi cu nişte străini, dacă se putea! A trebuit să fim răi şi să răpim pe cineva, să facem catrene pentru o prinţesă şi să răspundem întrebărilor încuietoare ale unui veritabil pirat care, în loc de rom, bea bere.
Şi dacă vă imaginaţi că bloggerii nu sunt serioşi, ei bine…. aveţi dreptate! Am dat toţi în mintea copiilor cu joaca asta, ceea ce n-a fost rău, fiindcă ne-am distrat de minune!
Joaca a fost organizată de Rogalski PR, Republika şi de cei de la LifeAfterWork iar noi, echipa DreamTeam (şi vă foarte mulţumim!) am ieşit pe locul doi, la o mustaţă de campioni, echipa Mirunei. Noi, adica: dom’ căpitan Make, purtător de steag Chinezu, timonier Ruxa, ţinător de jurnal de bord Vlad Dulea şi ajutor preţios de toţi, Dana Dulea.Toată nebunia s-a întâmplat pentru a marca apariţia celui de-al patrulea film din seria cu piratul şef, Jack Sparrow, Piraţii din Caraibe, pe ape şi mai tulburi.
Cu ocazia asta am constatat că Centrul Vechi nu e atrăgător neapărat când e plin de fiţele etalate seara pe străzile pietruite, ci e fun şi colorat chiar şi ziua în amiaza mare. Sau poate mai ales aşa! Vă recomand să încercaţi, lenevind la o cafea ici, un pahar cu apă colo, amestecându-vă în mulţime, zâmbind şi chiar salutând oameni necunoscuţi! De ce nu?! :)
Aşa cum spuneam la Sibiu şi la Timişoara, anul ăsta, la FITS, sunt community manager. Pe scurt, misiunea pe care mi-am asumat-o este să ajung, cât mai mult, la Public, fiindcă acesta este principalul şi cel mai important beneficiar al acestei “nebunii” numită FITS. Şi cred că, dat fiind şi peisajul media autohton, dincolo de reţelele sociale, Twitter (follow!), YouTube (subscribe) sau Facebook (Like!), blogurile sunt una dintre cele mai bune modalităţi, fiindcă voi (noi?!) scrieţi despre experienţe mai mult decât media tradiţională, şi scrieţi despre teatru pe înţelesul Publicului, pe limba lui!
Am pregătit, de asemenea, o mulţime de surprize adresate direct Publicului – asta pe lângă spectacolele din Program (download!) – dar pentru că sunt surprize, nu le pot dezvălui. Ideea e că răsplătim participarea la spectacole! Nu vă gândiţi la cine ştie ce valoare, sunt lucruri mai degrabă simbolice, dar care aduc cu sine recunoaşterea importanţei pe care comunitatea Celor care iubesc teatrul (sic!) o are pentru noi, cei implicaţi în organizare. Altfel spus, nu e deloc întâmplător că, la această ediţie, a XVIII-a, a maturităţii, Festivalul are ca temă ideea de ComUNITăţi. Este, dacă vreţi, o asumare, şi, nu în ultimul rând, un pariu cu noi înşine.
În acest an mă bucur de sprijinul a opt voluntare, Cristina, Ioana, Laura, Georgiana, Aya (care este din Japonia), Gorgi, Florina, Roxana – care mă vor ajuta în perioada Festivalului cu strângerea de informaţii şi de feedback din partea Publicului. Cu ajutorul lor, intenţionez să-mi asum promisiunea de a oferi informaţii punctuale din Sibiu în funcţie de solicitările boggerilor interesaţi de FITS.
Nu vă pot aduce pe toţi la Sibiu, nu ne permitem, pur şi simplu!, dar vom încerca să fim şi pentru voi acolo!
Cu alte cuvinte, nu doar că vă conectăm la Sibiu şi la Festival, dar vă oferim şi informaţii dedicate, la cerere. Tot ceea ce aveţi de făcut este, aşadar, să cereţi! Ne puteţi întreba, pe mail, pr at sibfest punct ro, orice informaţii despre Festival şi despre atmosfera de acolo, de la detalii despre artiştii invitaţi sau oricare dintre cele câteva zeci de locuri în care sunt evenimente culturale în cadrul FITS, până la “ce cred studenţii la Teatru despre Festival” sau vânzătoarele de covrigi de pe Bălcescu… Voi cereţi, noi livrăm!
În acest fel, veniţi sau nu la Sibiu, puteţi oferi cititorilor vostri un inside personal şi personalizat din cel mai mare eveniment de genul ăsta de la noi, şi al treilea ca mărime, în lume! Tot ceea ce trebuie să faceţi e să fiţi creativi! Şi să-mi scrieţi!
Chiar mă întrebam aseară care o să fie jurnalista din România care va pretinde că Dominique Strauss-Kahn i-a făcut avansuri sau a pipăit-o pe sub masă la vreun dineu mai spălat. Nu, nu era chiar retorică întrebarea mea, fiindcă, iată!, ce surpriză, s-a găsit o jurnalistă!
Conform Adevărul.ro, Laura Chiriac (Realitatea TV) a fost “victima” încercărilor de seducţie ale şefului FMI. Sau, mă rog, poate au mai pus de la ei şi cei de la Adevărul, măcar în alegerea titlului :)
Nu-mi place Laura Chiriac, recunosc, şi poate tocmai de aceea băgatul în seamă gen “Dar şi cu mine ar fi vrut” îmi pare uşor deplasată. Adică hai să nu ne urcăm pe pereţi, bine?
Deşi nu-mi place, cum ziceam, admit că Laura e deşteaptă, n-arată ca muma pădurii, ştie franceză, are verb, deci e firesc să fi fost invitată la dineul ce urma conferinţei de presă, da, chiar şi de către “craiul” Dominique, fiindcă, îmi imaginez că acesta nu prea cunoaşte multă lume interesantă pe la chermezele astea. Deci ce anume e deplasat? N-a invitat-o ca un date, nu s-a dus acasă s-o ia cu limuzina, ci doar i-a zis să vină şi ea la chermeză. Dacă vrea. Oricum, pricep, era invitată. Booon!
La cina cu pricina, Dominique – povesteşte Laura – a fost atent cu ea şi a insistat să mai rămână. Poate unii ştiţi, poate unii nu: e boooooooooooring la chermeze de genul ăsta. E firesc, dacă întâlneşti pe cineva cu care poţi conversa plăcut, să-i spui “Hai, mă, mai stai şi tu un pic “. Ce? Voi n-aţi fost în situaţii din astea?!
De asemenea, jurnalista spune, clar şi răspicat, că omul a fost extrem de politicos şi de amabil. Politicos. Adică nu nepoliticos, bădăran, mârlan, agasant, maltratant sau, vai!, violator.
Atunci despre ce mama naibii discutăm aici? Ce-ar fi să apară acum câte o declaraţie de la fiecare jurnalist care a dat mâna cu nea Strauss-Kahn pe la diverse chermeze, conferinţe, vizite şi alte ocazii mai mult sau mai puţin oficiale?!
Şi mai bine, ce-ar fi să ieşim în presă cu declaraţii sforrrrrăitoare de fiecare dată când un bărbat cu oarece funcţie se poartă amabil şi politicos?! Că aşa, îmi amintesc şi eu că nush ce ministru mi-a zămbit şi mi-a strâns mâna niţel mai lung la o conferinţă! Adică a vrut să mă violeze, clar!
