Azi dimineață am găsit pe blog un comentariu, pe care îl voi reda mai jos, dar nu înainte de a desena un context, fiindcă nu am ales întâmplător să-l copiez într-un post și nu să-l las, simplu, în secțiunea dedicată comentariilor. După ce o să-l citiți o să înțelegeți de ce. NB: Am păstrat ortografia originală.
Și acum contextul.

Acum aproape trei ani am ajuns într-o vizită la Penitenciarul Târgșor. Mergeam acolo cu mai mulți ziariști ca parte a unui mic proiect de 8 martie, menit să le ajute cumva pe ???chiriașele??? de acolo. Am povestit atunci cât am putut despre atmosferă și loc, și mai puțin despre acele femei.

Din vremuri străvechi, pe când oamenii încă își serbau aniversările la ei acasă pentru că restaurantele se închideau la zece seara, iar barurile și cluburile cam lipseau de pe harta distracției, ba chiar și în vizite banale pe vremea când telefonul mobil era un vis de aur al omenirii, Bună, dragă, am trecut prin zonă și am urcat până la tine să văd ce mai faci, nimeni nu-ți călca pragul fără o atenție. Lasă că oricum și la medic, librărie, farmacie și chiar și la vânzătoarea de la alimentară, aia acră, dar care avea puterea portocalei pitită sub tejghea, nu te duceai fără o bomboană, o măslină, o atenție. Nu se făcea, mă înțelegi?