Lecţie despre toleranţă via Penitenciarul Târgşor

Săptămâna trecută, direct de la Sibiu, am ajuns la… închisoare! Nu, nu pentru că am făcut eu ceva reprobabil, ci pentru că cei de la Coca Cola HBC, Diverta şi Next au organizat acolo o dăruire de cărţi cu gânduri bune pentru deţinutele de la Târgşor, singura puşcărie de femei din ţară! Evenimentul s-a numit Mărţişoare de REeducare, a fot chiar pe 8 Martie şi face parte dintr-un program mai amplu numit REconcept!

(vă avertizez că e un text lung şi că nu voi permite nici un fel de comentarii jignitoare la adresa deţinutelor)

Pe scurt, peste 650 de volume, de toate felurile, de la romane de dragoste, la romane istorice, ba chiar şi câteva cărţi de citire, pentru că unele deţinute nu ştiu a citi, şi pe fiecare o dedicaţie de şi cu suflet de la oameni faini din ţara românească, printre care Oana Pellea, Ada Milea, Ducu Darie, Oana Cuzino, Dan Puric, Radu Muntean, Ana Ularu, Ozana Oancea, Alexandru Solomon, Cabral şi alţii. Şi, da, au fost şi câţiva bloggeri printre cei care au scris  dedicaţii pe cărţi!

Printre ei, şi subsemnata, doar că eu am ales să dăruiesc o carte din biblioteca personală, “Femei în ţara bărbaţilor” (Ed Univers pt Cotidianul) împreună cu un mesaj scris de mine, nu un citat – aşa mi s-a părut mie că poate le ajut cât de cât pe cele de acolo.

Dincolo de gând şi carte, mi-am dorit, însă, să ajung la Târgşor, la eveniment, să cunosc unele dintre aceste femei, cu gândul că oricum e o experienţă dar, mai mult decât atât, poate fi o lecţie despre toleranţă! Şi, cumva, chiar a fost!

La Târgşor lipseşte Lasciate ogne speranza, voi ch’intrate!

Un microbuz ne duce până la poarta penitenciarului, unde aflăm că trebuie să aşteptăm un pic, fiindcă un alt grup de vizitatori e înaintea noastră. Îi văd, coboară dintr-un autocar, mulţi copii şi tineri, unii au flori. Estimez că sunt rude ale deţinutelor, fiindcă altfel cine ar duce nişte copii la o puşcărie, alta decât Doftana, sa-i facă pionieri să vază istorie cu ochii lor?!

Ni se spune clar că în interior nu avem voie cu nimic altceva în afară de un notes şi-un pix. Nu telefon, nu aparat de fotografiat, nu alte electronice, nici măcar un memory stick pe care tipul de la Mediafax îl uitase în buzunar.

În jur, în faţa închisorii, o mulţime de autoturisme. Mă uit la mărci, nu’s chiar Dacii, toate, şi destul de noi. Presupun că o parte sunt ale celor care lucrează acolo. Văd şi un Audi, mă întreb dacă o fi al şefei închisorii. Parcarea improvizată se face perpendicular pe zidul unei biserici, aparent părăsită, fiindcă sus, în turlă, în loc de geamuri văd scânduri, şi o parte din acoperişul metalic lipseşte, pierită de cine ştie ce vânturi. E cea mai înaltă clădire, cât văd cu ochii.

Vizavi de biserică, un bloc cu două etaje şi ceva spaţiu verde în faţă. Aveam să aflu că e destinat unora dintre cei care lucrează în penitenciar, dar şi deţinutelor cu regim deschis, care au mai puţin de un an până la eliberare şi care pot petrece acolo câte o zi împreună cu familia.

Între aceste două clădiri, o alee lată, iar în capătul ei, poarta de mai jos, şi am senzaţia că lipseşte vorba lui Aligheri de la intrarea în infern: Lasciate ogne speranza! Poarta e roşie, dar nu e nimic vesel acolo. Pare implacabil.

Aşteptăm un pic, apoi predăm buletinele şi suntem strigaţi, pe rând, ca să intrăm. În uşă, un bărbat, gardian, compară poza cu persoana. Cât aştept să fiu verificată prin buzunare de o gardiană, îl întreb, curioasă, ce armă are, că are, uite colo, la şold! “Carpaţi, domnişoară”, zice el. Nu cutez să întreb dacă a fost nevoit să-l scoată vreodată din toc, probabil că nici nu mi-ar spune, dar îi zic c-am auzit că se fabrică şi mai bune, “alea de Sf. Gheorghe erau ăle mai bune, nu?”, glumesc, referindu-mă la ţigări. Gardianul likes this, că râde.

La control mă lasă cu pachetul de ţigări, dar îmi opresc căştile de la mobil, pe care le uitasem de gât. Nu stăruiesc să explic că mi se pare o precauţie prea mare, locul lor, regulile lor şi, mai ales, intenţionez ca vizita mea să aibă sfârşit peste câteva ore, nu zile, aşa că avansez şi intru dincolo de poartă!

În închisoare, altfel decât mi-am imaginat

Ne întâmpină chiar directoarea închisorii, comisar de penitenciare, ăsta-i este gradul. E o femeie înaltă, destul de tânără, dichisită fără să pice în nici o extremă, şi are un palton bej, lung, cu tăietură militărească, pe care îl admir tăcut. Ni se urează bun venit şi începem să punem întrebări. Nu insist cu detalii despre istoria locului, doar vă spun că la Târgşor sunt 650 de deţinute, împărţite în celule al căror număr de paturi variază de la 8 (parcă) la 20, deţinute între 16 şi 57 de ani, 2 “vieţaşe”. Paturi supraetajate, fireşte, şi deja locul, deşi destul de generos ca spaţiu, cu alei late şi spaţii verzi, mi se pare şi mai închis.

Mai trecem de un control şi de o poartă ce desparte zona administrativă de puşcăria propriu-zisă, şi intrăm în curtea interioară a închisorii pe latura mică a unui patrulater de clădiri joase cu gratii la geamuri. În faţă, o alee lată, de asemenea, mărginită de o altă biserică, una mică. În stânga, cum intrăm, la parterul clădirii e un magazin, în dreptul căruia e o coadă de câteva persoane, apoi Locul de fumat, marcat ca atare, cu o tăbliţă. În dreapta, chiar la intrare, ele. Deţinutele. Par atât de relaxate!

Sunt strânse ghem şi vorbesc între ele, un pic zgomotoase, aş spune chiar “vesele”, dacă nu mi-aş aminti, totuşi, unde suntem. Nici vorbă de vreo uniformă, sunt cât se poate de multicolor îmbrăcate, unele au basmale, altele nu, unele-s cochete, altele, cele mai în vârstă, se mulţumesc cu o bluză şi un pantalon de training, şosete peste, şi papuci de plastic. Cele mai multe dintre ele sunt de etnie romă, dar grupul e atât de pestriţ şi colorat încât îmi e greu să risc un procentaj. Aş spune, totuşi, că e o majoritate cam de 65 la sută.

Faţă în faţă cu chiriaşele de la penitenciar

Nu-mi ia prea mult timp să mă prind că agitaţia lor ni se datorează. Sunt la fel de curioase faţă de noi pe cât suntem şi noi faţă de ele. În plus, în grupul nostru sunt şi bărbaţi, ceva ce nu văd prea des, îmi închipui! Ne măsurăm reciproc, cu aceeaşi curiozitate şi, brusc, mi se face un fel de jenă pentru curiozitatea mea faţă de ele fiindcă ştiu că, fără să-mi propun, mă cam holbez!

Unele dintre ele, mai tinere, sunt mai exaltate şi ţin să se remarce: una chiar se duce spre poarta pe care am intrat noi şi se caţără cu picioarele pe-o bancă. Directoarea o vede şi o apostrofează blând, dar ferm: Măi Cutare, dar ştii că nu ai voie să stai acolo, aşa! Treci lângă celelalte! Îi spune pe nume (cel de familie), dar n-am reţinut cum o chema. De altfel, nu am voie să vă spun numele lor reale, nici ale celor cu care am vorbit, aşa că o să folosesc nume fictive.

Ne regrupăm şi ne pregătim să intrăm în bibliotecă, acolo unde urmează să aibă loc evenimentul. Până să intrăm, o deţinută mai în vârstă, genul de mămăiţă pe care ai vedea-o bine mersi la taraba cu ceapă verde in piaţă, se apropie de directoare şi-i cere sfatul referitor la transfer. Ar vrea să meargă undeva mai aproape de casă şi de familie. E drept că Târgşor e singura puşcărie de femei din România, dar mai sunt penitenciare care au secţie de femei şi în alte locuri din ţară. Directoarea îi spune frumos că trebuie să vină în audienţă şi că “vedem, cumva”, dar cu un ton din care pricep că chiar o să încerce s-o ajute pe femeia asta.

Intrăm în bibliotecă, iar evenimentul pentru care suntem acolo e gata să înceapă. După asta, putem sta de vorbă cu deţinutele.

***

Later edit: plănuisem o a doua parte pentru textul ăsta, dar am avut rezerve în a da din casa acestor femei care s-au bucurat că au oameni noi cu care ot schimba o vorbă. Mai mult, am vorbit și cu deținute care erau în afara grupului cu care ne era permis să stăm de vorbă. Dincolo de curiozitatea (pe care mi-o admit firească în context dar și puțin rezervată), am descoperit alte două povești pe care, însă, nu m-am îndurat să le dau mai departe pentru că eu însămi nu am știut cum să le încadrez. Cât adevăr e acolo, cât teribilism și câtă memorie post factum alcătuită cu grijă în zilele lungi de la Târgșor. Și nici acum, după aproape trei ani, nu regret că nu am scris continuarea. Dar, din când în când, mă gândesc la cele cu care am vorbit și mă întreb ce s-o fi ales de sufletele lor…