Am o tonă de poze care aşteaptă să fie descărcate şi postate care pe unde, şi la fel, o grămadă de informaţii de la voluntare. Azi, însă, mi-am pemis să “chiulesc” pentru a vedea două spectacol, concertul de hang de la Sinagogă, cu Francesco Agnello, şi un excepţionat proiect de teatru nonverbal japonez. Hangul îl ştiam, acum doar s-a adăugat sonoritatea clădirii cu pricina, parcă şi mai emoţionant, mai înalţător, dar spectacolul japonez m-a făcut să mă gândesc că nu e nevoie decât de atenţia celorlalţi pentru a transmite o mulţime de lucruri fără cuvinte. Mult plăcut!
Ce mi-a plăcut mai puţin e că, aparent, noi, ăştia de nu trăim în Sibiu, ne minunăm şi ne bucurăm de spectacole şi de trupele de stradă mai mult decât cei de aici, şi nu pricep de ce. Poate e doar o fază. Sau o părere. Sau poate e doar invidia din mine, ca Sibiul are aşa minune, iar noi nu!
Oricum, pe seară nu mai ploua. Poate mâine o să fie mai bine, mai multă veselie şi culoare pe străzile Sibiului. Nu de alta, dar am pregătit, şi în acest an, diplomele!
În rest, unii pleacă, alţii vin. Hoinaru, Nebuloasa, Petreanu şi Chinezu s-au alăturat Festivalului şi povestesc pe blogurile lor ce şi cum se întâmplă pe aici. Pare să le placă :)
Trupa Vama lansează astăzi albumul XX în cadrul unui super concert eveniment la Sala Palatului. Am ascultat albumul acum vreo două săptămâni într-o audiţie organizată împreună cu Europa FM şi mi-a plăcut mult, promite să intre în discografia de mers la mare – una specială, fiindcă spre mare nu ascult decât muzică foarte atent selectată pentru ca nimic să nu-mi întunece zen-ul, dorul, cheful de mare şi plăcerea drumului încolo.
Am cumpărat albumul, dar nu am apucat să-l ascult din nou, pregăting FITS-ul, aşa că nu vă pot spune mai mult decât că, la primă audiţie, mi-au plăcut mai multe dar parcă cea care mi-a gâdilat auzul în modul cel mai plăcut e piesa nr 13.
Ei, dacă îmi reamintiţi voi cum se cheamă piesa asta, diseară mergeţi la concertul Vama, căci am pentru voi o invitaţie dublă la acest concert care se întâmplă azi, la Sala Palatului, de la ora 19. Mai jos, un fel de preview:
Intrucât merg şi eu la un concert în seara asta, decidem repede cine ia biletul, adică în jumătate de oră, la 17.20! Succes!
UPDATE: Roxana merge la concert! Roxana, verifica’ti emailul pentru detalii!
La FITS se munceşte mult, dar nu în exclusivitate! Serile, după ce toate spectacolele se sfârşesc, artiştii, voluntarii, invitaţii, cei acreditaţi şi echipa se reunesc la Clubul Festivalului, unde se stă la poveşti, se cântă, se dansează şi, uneori, avem parte chiar şi de momente artistice.
Cum aici sunt oameni din toată lumea, iese un melanj cultural absolut fabulos şi increibil de mişto! De exemplu, în seara asta, când am ajuns, mexicanii au făcut concert, iar mai încolo şi mai târziu, când DJ-ul şi-a intrat în drepturi, un alt grup a început să danseze. Tot atunci s-a pornit si ploaia mai tare, dar muzica nu s-a oprit, şi nici dansatorii care se rupeau în figuri – se vede că dansau împreună de ceva vreme, şi o făceau excelent, spre amiraţia celor care se fereau de ploaie pe sub copertine.
M-am bâţâit ce m-am bâţăit la adăpost, dar n-am rezistat prea mult şi am cedat, ieşind la dans în ploaie! Cred că a fost cea mai super seară de Clubul Festivalului de până acum, de când sunt eu în FITS, poate cu excepţia serii în care au cântat cei de la TranssExpres acum doi ani, deşi nu… Asta a fost cea mai mişto!
S-a dansat în ploaie preţ de vreo câteva ore, noi am plecat în jur de trei, fiindcă grupul vesel – Andreea, Andrei, Anne şi Nihasa – se pregăteau să plece înapoi la Bucureşti, la fel şi Victor. Muraţi de numa’, ne-am oprit să ne pozăm în grup, totuşi, ca reminder pentru o seară specială cu prietenii.
Sunt sigură că dacă nu ploua, n-ar fi ieşit atât de tare din comun seara, dar dansatul în ploaie a fost califragilistic, vă spun! Trebuie să încercaţi asta odată, e un sentiment tare fain! Iar când eşti într-un oraş cucerit la fiecare pas de artişti şi evenimente FITS-iste, toată starea asta se amplifică de vreo câteva ori. Mai vreau!
iată o poză
şi o dedicaţie (pentru de dimineaţă)
A fost…. Curat trandafir, coane Fănică (glumă internă pe care n-o traduc), dar acum trebuie să şi dorm un pic. E 4.15 şi peste patri ore mătrezesc fiindcă la 9 am şedinţă. Coafura rezistă!
Ieri, în prima zi a FITS, a fost şi conferinţa despre importaţa festivalurilor de arte ale spectaolului, în contextul crizei, dar nu exclusiv. Cristina Ghinea, una dintre voluntarele mele – şi cea cu care colaborez încă din primul meu an aici – a fost acolo şi povesteşte.
Cînd am ieșit azi din casa mi-a atras atenția o mașină pe al cărei geam era scris FESTIVALUL INTERNAȚIONAL DE TEATRU DE LA SIBIU. Asta a trezit în mine un prim val de emoție. Așadar, cu gura până la urechi, am plecat spre conferința care a deschis cea de-a XIX-a ediție FITS. După cum ne-am obișnuit, Octavian Saiu a moderat discuția la care au fost prezenți și directorul Festivalului, Constantin Chiriac, Edward Lewis şi John Freeman, cu un discurs amuzant, încercând mereu să țină publicul şi să fie sigur că acesta a înțeles ce a vrut să spună.
De ce avem nevoie de artă,
de cultură, de festivaluri când suntem în plină criză? Acum 30 de ani, în Marea Britanie a existat o criză în artă, în educație, în societate. Ei au reușit să depășească această etapă prin multe musicaluri, manifestări artistice. Acum criza este și aici, aşa că nu putem decât să ne bucurăm de astfel de evenimente, să ne deschidem ochii și sufletul în fața festivalului și să credem în el, să îi dăm șansa de care are atâta nevoie. Această criză poate fi depășită doar printr-un efort colectiv.
În Marea Britanie studenții au depus un efort mai mare, au tras de ei astfel încât să fie pregătiți să joace din timpul facultății și să intre cât mai repede pe piață. Școala acolo este împărțită diferit. Universitățile încearcă să aducă domenii noi, iar drama school pregătește oamenii pentru ariile existente. Deși trăim în medii diferite și soluțiile sunt diferite, importantă este bunăvoință cu care acționează fiecare dintre noi.
John Freeman a vorbit despre felul în care percepe el FITS cu aminti legate chiar de prima ediție. El simte energia și efervescența festivalului, dar nu e sigur că organizatorii, participanții și publicul apreciază la adevărata valoare ceea ce li se întâmplă. Ca replică, Constantin Chiriac a spus că face acest eveniment pentru public, alege totul ca să îi satisfacă așteptările şi tot accentul este pus pe calitate.
Încerc să nu scriu doar despre FITS zilele astea, dar îmi e destul de greu, pentru că FITS e cam tot ce fac, mereu apare câte ceva, mereu un deadline, ceva care trebuie citit, editat, publicat, trimis, mailuri şi telefoane la care trebuie răspuns şi… ah! inevitabil, lucrurile care NU sunt făcute şi care-ţi stau pe creier!
Dincolo de asta, pe la 4 am plecat de lângă laptop, cam ca în somaţiile poliţiştilor americani în filme, pune laptopul jos şi îndepărtează-te încet de lângă el, fără gesturi bruşte. Aşa şi eu, am ieşit să mănânc o ciorbă (ardelenească, din aia cu tarhon, preferatul meu!) şi-o Marlenkă! Pe drum spre Piaţa Mare, am dat nas în nas cu cei de la International Show Parade care defilau pe Bălcescu în timp ce cântau la trompete şi alte suflători. Lume ca la urs, sau poate chiar mai mult!
Nu sunt vreo sentimentală – adică nu cred că sunt! – dar mi-au dat lacrimile. Nu, nu pentru că show-ul haioşilor italieni era de natură să stiluleze glanda lacrimală ci pentru că era primul eveniment din FITS-ul de anul acesta la care am asistat. E o emoţie şi o aşteptare care se adună, an de an, pentru ediţia următoare, iar ultimele două săptămâni sunt atât de crâncene şi de încărcate că nu apuci să te pregăteşti şi să te bucuri că, în sfârşit, se întâmplă o nouă ediţie. Aşa că, mno, m-am bucurat şi m-am emoţionat!
Tot aşa cum mi s-a întâmplat şi când am dat nas în nas cu Anne care era super emoţionată după Ispita Cioran – mamăăăăă, ce spectacoool!, zicea ea. Aş zice şi eu, chiar aş zice, dar n-am apucat să-l văd. Tot îmi promit o vacanţă culturală la Sibiu, să văd ce n-am văzut de la Radu Stanca! Poate la vară.. mai încolo, ailaltă, următoarele… Ştiţi cum e, şi voi faceţi la fel, nu? (Spuneţi că da, alţfel o să mă simt precum răţuca cea urâtă!)
Bun, bine, deci… trebuie să revin la muncă – blogul este, zilele astea, un plăcut prilej de pauză, timpul meu cu şi pentru mine, furat din Festival. Că şi somnul e tot pe datorie :))
De final, nu uitaţi că trebuie să ne bucurăm de teatru, de artă şi de toate cele mai faine indiferent de vârstă!
PS Daţi şi voi un Like pe pagina festivalului, haide, că nu daţi de la voi! Mulţumeeeesc!
Bine, încă nu e chiar de Festival, că FITS începe abia mâine (adică e încă 24 mai când încep să scriu rânurile astea!). Dar pentru mine este, deja, Festivalul mailurilor si vox-urilor şi al tuturor lucrurilor care sunt – încă! – pe to do list! Noroc că Sibiul e un oraş mic, totuşi, aşa că să alergi de la hotel (Continental, apropo – tre’ să vă spun de băile kinky din camere!), la teatru, care e peste drum, la Humanitas, în Piata Mare şi Piaţa Mică – deocamdată cam astea-s traseele şi nu apuci să te faci ciuciulete – mă rog, dacă ai o geacă cu glugă. Daca nu, te faci – am probat şi asta! :)
Da, plouă la Sibiu, şi dacă până ieri asta nu m-a deranjat, de azi am schimbat mode-ul (despre mood oricum nu mă întreabă nimeni) cu cel festivalier, cu arma, pardon!, telefonul şi laptopul la picior, pardon, ureche, respectiv mână!
Echipa mea de voluntare a început să lucreze şi deja am “marfa” de la ele, informaţii şi vox-uri pe care trebuie să le trimit mai departe, încă am multe mailuri de trimis, scrisori (da, e diferit) de scris, şi n-am apucat sa-mi tipăresc cărţile de vizită!
Au venit, însă, darurile pentru bloggerii oficiali (e surpriză, nu spunem, deocamdată!), şi telefoanele Nokia Lumia cu care vor lucra pentru a-şi ţine cititorii, prietenii şi urmăritorii la curent cu ce se întâmplă la Sibiu, la FITS. M-am jucat şi eu cu unul, aseară, dar îmi păstrez plăcerea de a experimenta această nouă jucărie pentru perioada în care sunt la TIFF, din 4 iunie încolo – abia aştept!
Foto: Dragoş Spiţeru | FITS
Între timp am mai scris nişte mailuri, şi a trecut de 12, aşa că oficial, azi începe FITS!
Sper să găsesc zilnic răgaz de poveşti printre rânduri, şi nu doar despre Festival ci despre toată nebunia – una frumoasă! – de aici, să văpovestesc de colegii din teatru, de voluntare, de artişti, de tot! Vom vedea ce va fi! Să-mi ţineţi pumnii, să iasă brici!
Ieri a apărut un nou episod din saga Alex-Alexandra difuzat pe Spaţiu pentru mine, şi m-am uitat, curioasă, să văd ce-au mai născocit autorii. Aşa am aflat că, după ce s-a plâns că au o baie prea mică, iar cosmeticele Alexandrei sunt înşirate peste tot, Alex a primit o baie mai mare, iar acum se plânge că are o baie prea mare. Adică, practic, cei doi locuiesc acum în baie! Serios!
Mie mi-ar fi plăcut să am o casă mare, iar cada să nu fie ascunsă după o uşă şi să fie din aia drăguţă, veche, cu labe de bronz. Sau, ok, aş accepta şi una îngropată. Neapărat cu suficient loc în jur pentru a-mi pune toate chestiile care fac baia o experienţă relaxantă: spumă, sare, lumânări, carte… Dacă s-ar putea şi loc pentru laptop, să mă uit la câte un serial stând în apa caldă şi parfumată. Mmmm! ZEN!
Dar nu la fel de zen am fost când Alex s-a apucat să spună că acuma baia e prea mare, după ce tot el exagerase cum că baia e prea mică! OK, aia din episodul 1 chiar era prea mică, iar asta e prea mare, dar n-o să-i dăm satisfacţia de a admite aşa ceva!
Bine, bine, ştiu că în general femeile sunt greu de mulţumit, dar, dacă la început am fost aliata lui Alex, prins între pereţii băii şi capriciile Alexandrei, acum e invers, şi chiar cred c-a exagerat cu toată tevatura, “n-am loc să mă dau cu skate-ul de atâtea cosmetice” + când e mică nu e bine, când e mare tot nu e bine! Hm! Totuşi, cred că e OK că admite că acum treaba a scăpat un pic de sub control şi vrea să îndrepte lucrurile. Dar nu l-am auzit spunând “Mda, am greşit un pic, scuzaţi”!
Eu aşa zic, dar poate că eu am pretenţii (prea) mari. Voi ce ziceţi? Să-şi ceară scuze sau nu?!
te cunosc şi te îndrăgesc de dinainte de-a veni tu pe lumea asta, de când ţi-am cunoscut şi ţi-am îndrăgit părinţii, într-o seară de ianuarie. În seara aia, tatăl tău, deşi era puţin bolnav, o ţinea strâns de mână pe mama, ca s-o ocrotească , iar în ochii lui era cea mai frumoasă dragoste, una care a ajuns şi la tine.
Te-am văzut în prima ta zi de viaţă – erai mic şi cuminte! – în braţele părinţilor tăi şi mi-am spus atunci că eşti un copil norocos, înconjurat de atât de multă iubire, un copil special, de a cărei venire pe lume s-au bucurat mulţi oameni… Nici n-ai idee cât de mulţi!
La fel cum mulţi sunt şi cei care l-au respectat şi iubit pe tatăl tău – despre el vreau să-ţi scriu acum! A fost cel mai curajos şi mai optimist om pe care l-am cunoscut, şi a trecut peste multe încercări grele!
Ştii ce e foarte tare? Chiar şi când era mai bolnav, iar eu nu prea mai ştiam cu ce cuvinte să-l înveselesc, sfârşea prin a mă înveseli el pe mine, fiindcă tatăl tău avea acest dar de a spune lucruri bune şi înţelepte celor din jur, de a le transmite din curajul lui, din visele lui. Şi avea multe idei bune!
Era foarte mândru de tine, şi te-a iubit nespus. Ştiu bine că fiecare moment pe care l-aţi petrecut împreună a fost extrem de important pentru el şi fără tine poate că nu ar fi avut atâta energie şi atâta sete de viaţă. Îmi povestea ce învăţai să faci, lucruri simple, că ai învăţat să zâmbeşti, să păşeşti, că spui Tata, iar pentru el fiecare din momentele astea era un adevărat eveniment.
Daniel Mădălin Răduţă, tatăl tău, a învăţat mulţi oameni una dintre cele mai importante lecţii: aceea că trebuie să iubeşti viaţa şi că fiecare secundă contează. Ne-a mai învăţat, pe mulţi, ce înseamnă să zâmbeşti din tot sufletul, nu te dai bătut şi cum poţi face ca oameni diferiţi şi mulţi să se unească pentru a-l ajuta pe unul singur. Ne-a învăţat pe mulţi ce înseamnă generozitatea, speranţa şi puterea de a lupta până la capăt, chiar şi atunci când bătălia pare pierdută, iar asta e un lucru important în viaţă, să nu uiţi!
Vlăduţ, pe tata n-ai să-l revezi prea curând lângă tine, iar mami o să-ţi explice mai bine unde a plecat decât pot eu. Dar faptul că nu e acum lângă tine nu schimbă cu nimic faptul că a fost cel mai curajos şi mai brav, priceput să spună vorbe bune şi, mai ales, priceput să iubească viaţa, pe mami şi pe tine.
Când o să mai creşti un pic, îţi promit că o să mergem amândoi pe malul mării ca să înălţăm un felinar special, ca o steluţă, şi după aia o să-ţi povestesc şi alte lucruri frumoase despre tăticul tău şi cum a ajutat el mulţi oameni să fie mai buni.
A plouat astăzi la Sibiu, iar mie mi-a mers netul cand călare, când pe jos. Nu e soare, dar e bine, şi pe Cibin n-am văzt fum. Bine, ca să fiu sinceră, nici pe Cibin nu l-am văzut, de fum ce să mai zic?! Poate mâine, de sus, că zbor acasă pentru a-mi lua rămas bun de la un om special.
Sunt încă multe de făcut, iar programul mai suferă schimbări: azi, dintre spectacolele anulate pe motive de subfinaţare, au mai revenit trei – Maladype, Need Company (Deer House) si Divna Ljubojevic – fiindcă Guvernul a aflat, inclusiv din străinătate, că nu se face să promiţi nişte fonduri la un eveniment atât de importaţant precum FITS şi apoi să nu le dai, aşa că a mai scos de la teşcherea 300.000 de lei. Ergo, trei companii sunt înapoi în program, ceea ce a dus, fireşte, la câteva alte permutări – programul final se găseşte pe site.
Pentru de dimineaţă, Hotel Continental, gazda mea în aceste două săptămâni festivaliere, are Activia în meniu. Cu de toate, ce-mi pofteşte inima. Şi cum micul dejun aici chiar e cea mai importantă masă a zilei – fiindcă e singura pe care am certitudinea că apuc s-o servesc! – iată cum am eu obiceiuri sănătoase matinale.
Apropo de asta, n-am apucat să vă povestesc despre Programul Activia, cel în care m-am înscris deja, şi prin intermediul căruia primesc, zilnic, vreme de 14 zile, diferite sfaturi despre dietă, stil şi exerciţii fizice. Pe care, cu toată nebunia din ultima vreme, of, nu prea le respect. Dar voi să nu faceţi ca mine! Înscrieţi-vă şi respectaţi sfaturile specialiştilor fiindcă, după câte am citit pe Forum, de la cele care îl urmează serios, nu ca mine, acum, chiar funcţionează!
Combinaţia muncă multă şi puţin somn nu aduce chiar a obicei sănătos, dar cea în care îţi place atât de mult ce faci şi oamenii cu care lucrezi e sănătoasă pentru minte şi exact asta este ceea ce mi se întâmplă în aceste zile la Sibiu. Multă, multă informaţie pleacă spre voi, şi încă sunt multe detalii de pus la punct, mailuri de trimis şi altele, iar timpul este scurt. Dar îmi place fiecare moment! E cu adrenalină multă!
Printre picături – la propriu! – azi am avut şi o aniversare în echipă, aşa că în timpul sedinţei cu echipa, printre taskuri, am mâncat căpşune şi cireşe oferite de sărbătorit – şi erau bune, dulci şi parfumate! Deci, cum vă spuneam, deşi n-am când să mă ţin de program (despre stil, cel puţin, nici nu poate fi vorba – “comod” e cheia!), practic, totuşi, obiceiuri sănătoase! Nu doar pentru că, asa cum v-am mai spus, campania continuă, ci pentru că aşa e bine!
Şi fotografia zilei. Din curtea Teatrului Radu Stanca, după şedinţă, un petec de cer.
PS Danone a considerat că FITS intră la categoria Obiceiuri sănătoase şi mi-a dat o mană de ajutor pentru una, pentru alta, lucru pentru care sunt foarte recunoscătoare fiindcă îmi doresc atât de mult ca tot ce ţine de comunicarea online (şi nu numai!) la FITS să iasă brici!
Îl ştiţi pe Alex, tipul care-şi căuta o baie mai mare. Ei, da, e o campanie Avon pentru a comunica beneficiile pe care le au reprezentanţii. Dincolo de asta, însă, discuţia despre problema celor doi, Alex şi Alexandra, se potriveşte în multe cupluri. Baie comună, pasiuni diferit. Şi mă întreb: oare poate să funcţioneze?!
Cei doi aveau o baie mică, iar ea e înnebunită după cosmetice – hai, ziceţi că la voi în baie, doamnelor, nu e patria fardurilor, cremelor, şampoanelor, balsamurilor, maştilor! În plus, mai e şi distribuitor Avon, are reducere la produse şi, deci, tentaţia să-şi cumpere şi din aia, şi din aia, e foarte mare, aşa că firma îi ajută cu spaţiul – vedeţi voi cum!
Totuşi, chiar şi aşa, cu spaţiu mai mare, pasiunile şi jobul ei ocupă, totuşi, un loc primordial în viaţa lor de cuplu şi mă întreb cât e de corect asta într-o relaţie. Sigur, e chiar recomandat să nu-ţi pierzi identitatea proprie şi să te transformi într-un accesoriu al celuilalţi, dar, totuşi…
Când prea mult EU e prea mult într-un cuplu?!
Vedeţi aici, pe Spaţiu pentru mine, cum continuă saga Alxandrei şi a lui Alex. Deocamdată încă e amuzant, dar nu pot să garantez acelaşi lucru şi pentru episoadele viitoare!
