Mâine şi poimâine, la Bucureşti, are loc European CSR Lessons, o conferinţă care îşi propune să aducă în discuţie subiecte de actualitate despre acest domeniu, alături de invitaţi importanţi, şi de la noi şi de afară, care să povestească despre activitatea lor şi despre ce şi de ce e CSR-ul ăsta.

Mie (la noi) CSR-ul mi se pare mai degrabă doar o altă formulă prin care companiile mai fac un pic de PR, arătându-şi muschiul de “good citizen” şi, eventual, primind nişte reduceri la impozite, fără, însă, ca acest lucru să fie făcut din convingerea, onestă şi reală, că o parte din profitul companiei trebuie să meargă înapoi spre comunitate şi că există o responsabilitate în sensul ăsta (Branson a zis-o foarte bine la Bucureşti).

Fireşte, există şi excepţii, ştiu firme importante în România care chiar fac lucruri importante şi durabile, ca efort, pentru comunitate, doar că sunt puţine. Majoritatea preferă să se plângă de lipsa bugetelor pentru marketing, PR, publicitate şi, mai foarte la coada listei, CSR, fără să-şi dea seama că exerciţiul lor financiar ar putea profita dacă exerciţiul lor social ar fi unul real, valoros, pe termen lung şi, mai ales, de bună credinţă. Fiindcă o acţiune drăguţă din când în când nu e CSR ci PR!

Sigur, presupun că pe 15 şi 16 mai la Pullman, aceste idei basic nu vor fi aduse în discuţie. Mie mi-a plăcea, însă, ca mulţi oameni care au la îndemână bugete de comunicare, marketing şi, da, CSR, să meargă şi să înveţe mai multe despre ce şi cum pot face pentru ca firmele pe care le reprezintă pot deveni mai responsabile cu toate categoriile de public şi cu mediul înconurător.

Din păcate, eu nu pot ajunge mâine, pentru că e conferinţa de presă a FITS la Bucureşti, dar miercuri voi încerca sa fiu acolo şi vă povestesc ce şi cum.

Gata. Vine. Se simt trepidaţiile pe Valea Oltului, pe drumul de la micul aeroport sibian spre centrul orasului, se simte efervescenta celor care trudesc pentru bunul său mers, a artistilor si a zecilor de voluntari, a localnicilor şi a celor care se pregătesc să-şi facă bagajele pentru Sibiu.

Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, ediţia a XIX-a, se pregăteşte, febril, să înceapă, peste numai 11 zile. Da, nu e mâine, dar după aproape un an de pregătiri, 11 zile sunt nimic şi vor trece repede ca suspinul Julietei! Doar pentru Ministerul Culturii timpul trece încet: vreo zece zile le-au fost necesare să se despartă, online, de fostul ministru pentru a aşeza poza celui nou. Şi aprobările pentru finanţarea FITS încă aşteaptă. Nu ştiu ce, ca să fiu onestă, poate aşteaptă să renunţ neobositul Chiriac să-l organizeze, an de an, în aceeaşi perioadă, în acelaşi oraş! Newsflash: n-o să se întâmple!

E INADMISIBIL ca FITS să nu primească – cel puţin până în momentul în care scriu aceste rânduri! – bani de la Ministerul Culturii, în condiţiile în care acest Festival e considerat al treilea din lume ca importanţă printre manifestările de arte ale spectacolului şi e, alături de TIFF şi Festivalul Enescu, cel mai bun ambasador al Culturii române! Nu există nici o scuză, aşadar, pentru lipsa de fonduri de la Ministerul Culturii, nu atâta timp cât s-au dat bani, şi nu puţini, pentru tot felul de alte manifestări… organizate de cine trebuie şi unde trebuie!

Nu-i nimic, însă, nici o provocare nu e prea mare pentru cei care organizează Festivalul, aşa că şi această a XIX-a ediţie a FITS propune un impresionant meniu de manifestări artistice (peste 300 de evenimente!), iar în zilele următoare, cu o frecvenţă, sper, zilnică, vă voi povesti ce pregătim în acest an pentru sibieni şi pentru oaspeţii oraşului!

Până atunci, pentru program şi bilete, vizitaţi-ne pe site, iar pentru gânduri bune, vă aştepăm pe facebook si twitter. Poate că Ministerul Culturii nu dă doi bani pe noi în 2012, şi zic asta la modul propriu!, dar hai să le arătăm că românii iubesc teatrul şi cultura!

Nu, nici o suferinţă amoroasă, nimic. Dar de vreo două zile nu pot să-mi scot din minte cântecul ăsta. Iar varianta de la Royal Albert Hall e bestială! Mi-ar fi plăcut să fiu acolo, cu toată energia aia!

Apropo de obsesii muzicale – sunt sigură că şi vouă vi se întâmplă uneori asta! – am găsit un articol care încearcă să explice cât de cât felul în care unele cântece se agaţă de mintea noastră şi stau acolo până… Ei, până când fie ne luăm cu alte treburi şi nu mai avem vreme să cântăm, fie sunt înlocuite cu o nouă obsesie.

Ieri am primit două veşti rele, una mai tristă decât alta.

Prima e legată de plecarea dintre noi a unei tinere fete, despre a doua chiar nu vreau să vorbesc. Ambele, însă, dincolo de tragic, de tristeţe, m-au făcut să mă gândesc că ar trebui să ne preţuim mai mult viaţa şi pe cei din jur, şi să încercăm, pe cât posibil, să nu mai amânăm lucrurile care ne fac mulţumiţi şi care ne fac să ne simţim ok cu noi şi cu ceilalţi.

Şi să fim ceva mai recunoscători pentru lucrurile pe care, prea adesea, le luăm de bune, nu doar să spunem că facem asta. Nu! Chiar s-o facem. Fiindcă, uneori, mâine poate să fie… Sau nu.

După cum vă povesteam ieri seară (mă rog, era deja azi când am postat), am fost la conferinţa The Ultimate Success Summit de la Bucureşti, cea care l-a avut invitat pe Sir Richard Branson, tăticul Virgin Group şi pe Robin Sharma, un tip care vorbeşte prin toată lumea despre leadership.

Am surprins, în articolul de ieri, câteva lucuri din cele spuse de cei doi invitaţi pe scena de la Sala Palatului, acum vreau să vorbesc un pic de organizare şi de oameni. Fiindcă, stimaţi cetitori, ceva nu e deloc, dar deloc ok, după cum urmează!

Microfoanele buclucaşe

După interviul pe care i l-a luat Sharma, interviu foarte slab, în care nici unul dintre răspunsuri nu a fost urmărit, ci doar bifate întrebările (majoritatea banale) pe care Sharma le avea pe un carneţel, a urmat o sesiune de Q&A cu întrebări “selectate” din public. Înainte de asta, însă, ar trebui să vă spun că microfonul lui Sharma a picat în timpl înterviului şi a durat ceva până când, din culise, a primit un altul, timp în care cei doi invitaţi şi l-au pasat pe cel bun de la unul la altul – penibil!

Şi mai penibil a fost când, după interviu, Cătălin Ştefănescu (good choice, btw!), a apărut pe scenă pentru a introduce momentul de Q&A, iar Sir Richard părea să nu ştie de aşa ceva, întrucât a trebuit să-i explice ce urmează de două ori. Nici microfonul lui Cătălin nu mergea prea bine şi, după nişte încercări eşuate care au durat mai bine de un minut (nu ziceţi că e puţin, număraţi până la 60 cu ochii pe-o scenă dinspre care nu auziţi nimic!), Branson s-a ridicat zâmbind din fotoliul său şi s-a dus la prezentator ca să-i dea microfonul lui, după care a revenit la locul său.

Rămas fără microfon, nu a putut, fireşte, să răspundă întrebărilor din sală din fotoliu, aşa că a făcut singurul lucru de bun simţ pentru a salva momentul, lucru pe care, însă, nu era deloc obligat să-l facă. S-a ridicat, şi-a pus frumuşel sacoul pe podium (pe jos, adică), în faţa fotoliului, fiindcă acesta avea nişte braţe prea largi (încercase mai devreme să se spriine pe unul dintre ele şi nu i-a ieşit) şi s-a dus spre marginea scenei, în faţa celor care-i puneau întrebările, în picioare, uşor aplecat cătrei ei.

Naturaleţea, eleganţa şi lipsa de fiţe a unui miliardar

Imaginea asta a lui, toata suita de gesturi şi naturaleţea cu care, practic, a salvat situaţia penibilă în care a fost pus, vorbesc mai multe despre Sir Robin decât a spus el însuşi în toată conferinţa. La fel şi faptul că a privit foarte liniştit toate cele trei filme care l-au prezentat pe el şi grupul pe care îl conduce, fără să zâmbească gen “ce tare sunt”, de fapt, fără să zâmbească. A râs doar la un singur moment, ceva de la Virgin Unite, când râdeau nişte copii, doar atunci i s-a schimbat epresia feţei.

Întrebările au fost jenante, mai puţin cea a tânărului Pambuccian care l-a întrebat ce business ar începe acum dacă ar fi s-o ia de la zero – şi asta, totuşi, o întrebare al cărei răspuns se găseşte pe Internet, aici, aşa că, iată, o oportunitate mai degrabă ratată. Cel mai penibil, de departe, a fost Mihai Ivănescu, de la Jaguar/Land Rover România, care i-a cerut lui Branson să spună nici mai mult nici mai puţin de cinci calităţi ale unui Jaguar. Probabil că ştiţi deja povestea, a apărut pe mai multe bloguri şi reviste, domnul şi-a luat-o de nu s-a văzut, cu umor şi ironie, aşa cum numai un super tip ştie a da.

VIPrânzul cu “maimuţica”

După conferinţă, am primit şi invitaţie pentru prânzul VIP de la Hilton, prânz cu Sir Richard, fireşte. Nu ştiu la ce mă aşteptam, probabil ceva gen simultanurile de sah, o strângere de mână din doi în doi oameni, sau aşa ceva, dar m-am distrat pe cinste privind în jur.

În primul rând că nu m-a întrebat nimeni de badge-ul VIP, aşa că presupun că puteau să între acolo şi fanii echipelor care au jucat în finala UEFA, mai ales că mulţi dintre ei mişunau pe holurile Hiltonului. Dar să zicem că nu s-a abuzat. Am văzut acolo şefi de agenţii de publicitate şi PR, oameni de comunicare, banking, industria de prelucrare a cărnii, retail, o listă respectabilă de Who’s Who autohton, dar şi pe haioasele majestăţi Lia şi Paul, oh, the joy! Apropo, nu prea s-au întreţinut cu nimeni, iar între ei vorbesc în engleză, chiar şi în public, că tot se bat în piept cu moştenirea românească, nu?!

Să-i luăm aerul lui Branson, las’ că are de unde să-şi ia altul!

Oameni fini la VIP Lunch, ai zice, care cunosc regulile, care au şi ei parte de feliuţa lor de celebritate, oameni de succes, ţineţi cont de asta!, oameni educaţi, de lume, manageri, leaderi şi ce-or mai fi fost. Până când a apărut, vreo jumătate de oră mai târziu, Sir Richard Branson şi toţi aceşti fini, mă rog, cei mai mulţi dintre ei, s-au aruncat ca ulii asupra antrerenorului, începând cu neobosita Lia prinţesa care l-a şi pupat, ţoc ţoc, pe obraji. Fix doi metri a apucat să facă bietul om în sală că l-au înconjurat, cu cereri de autografe, cu blitzuri claie peste călare, cu cine ştie ce i-or fi spus. Mult, în spaţiul lui personal, în aerul lui, şi spre consternarea celor care priveam acest deplorabil spectacol de la distanţă.

de pe un wall de FB, #yocu Richard

Nu ştiu dacă pentru poze #yola şi #yocu se plăteşte participarea la asemenea evenimente dar ştiu sigur că Richard Branson nu e o maimuţică de circ pe care o plimbi pe malul mării. Cu toate astea, fineturile bucureştene aşa s-au comportat cu el, iar organizatorii nu au făcut mai nimic pentru a controla situaţia.

După prima ambuscadă, invitatul a făcut efortul de a înainta către prezidiul care fusese pregătit pentru el, dar a fost prins din nou, peste câţiva metri, pentru alte câteva minute. Şi încă de două ori, până a reuşit să ajungă la pe mica scenă din încăpere. Aici îl aştepta o făptură bancară, şefa Garanti, presupun, care a sponsorizat VIPrânzul, şi care a vorbit vreo cinci minute fără s-o asculte nimeni despre ce grozav pe Branson şi ce face Garanti, timp în care Mr. Virgin asculta, tăcut, răbdător, cuminte. Când, în sfârşit, tanti de la Garanti s-a desprins de microfon, timpul lui Branson era deja scurs, probabil, astfel că a mai apucat să zică doar ceva gen Mă bucur, sunteţi simpatici, mai vin pe la voi, Bye now!

Fireşte, în drum spre ieşirea din sală mulţimea doritoare de autografe, poze şi sfaturi sau… naiba ştie de ce, l-a mai sufocat în vreo două rânduri, iar invitatul de onoare a acceptat cu stoicism tot acest asalt, cu gândul că plăteşte preţul celebrităţii şi în ideea că toţi banii încasaţi pe lipsa momentană de aer se duc la Virgin Unite.

Şi după aia a plecat, nu înainte de a scrie pe blogul lui două vorbe despre vizita în România.

De ce nu învăţăm nimic?!

În concluzie, e minunat că Sir Richard Branson a venit în România şi că am avut ocazia acestei experienţe – Mulţumesc, Mădălina Uceanu şi Portal HR, pentru asta!Dar e de netrecut cu vederea să nu-ţi meargă microfoanele la aşa eveniment (şi mare şi scump) şi, mai ales, e extrem, dar extrem de trist, că, în loc să învăţăm ceva din modestia şi naturaleţea acestor oameni care ne vizitează, noi facem ca totul să nu fie despre ei ci despre noi. E complet greşit.

PS Absolut întâmplător şi fără să-mi propun asta, am apucat să schimb câteva vorbe cu Sir Richard, înainte să fie înconjurat. Taman pentru că n-am sărit pe el, în foaierul de la Hilton (eu ieşeam să fumez), după ce i-am zâmbit şi l-am salutat, a crezut, probabil, că-s vreun organizator, motiv pentru care a venit către mine şi aşa am apucat să-i spun ce i-am spus, iar el a apucat să şi răspundă. Şi nu, îmi pare rău, e momentul meu, deci o să mă bucur fără să scriu pe blog detaliile.

Poate ştiţi, poate nu, dar Revista BIZ (iar) a făcut Top Social Brands, adică un clasament al companiilor campioane în Social Media de pe la noi. Treaba asta se află la ediţia cu numărul patru şi a tot evoluat de atunci, tot asa cum a făcut-o şi industria, iar topul se află aici.

Am auzit că ar fi fost oaresce discuţii privind ordinea în clasamentul propus de BIZ, poate justificate, poate nu, asta e mai puţin important. Ceea ce este important, însă, e că sunt companii care investesc, şi nu puţin, în social media! E important pentru că se apropie de noi – şi când zic noi, nu zic (doar) bloggeri ci consumatori – e important că investesc, e important că învaţă cum arhitectura comunicaţională se redesenează, că vechile fortăreţe construite în jurul brandurilor trebuie să devină, odată cu şi în Social Media, prietenoase case deschise. Bucuroşi de oaspeţi?

Sigur că interesul final în toată împrietenirea asta e dat de nişte obiective de business – cu toţii o ştim! Dar interesul ăsta e comun pentru toate brandurile, chiar şi tanti Florica de la care iau eu brânză în piaţă e interesată de asta, la fel buticarul din colţ, însă, cumva, eu simt nevoia să le felicit pentru cele care îşi asumă riscurile deschiderii către comunicarea directă cu publicul.

Şi, fix din perspectiva asta, dragi social media users, mai ales bloggeri şi mai ales cei care au ceva influenţă prin mediul ăsta, poate că ar trebui să ne gândim de două ori înainte să ardem smetii campaniilor pe care companiile le fac în Social Media, cu sau fără activare pe bloguri. Nu pentru că, dacă îi criticăm, ne-am lins pe bot de buget data viitoare, ci pentru că, dacă îi criticăm, s-ar putea să ridice podurile la fortăreaţa aia de care ziceam mai sus.

Companiile învaţă Social Media, şi la fel şi noi.  Zgomotul de pe FB sau Twitter poate fi amuzant, la fel şi nenumăratele poze #yola şi #yocu, dar, din când în când, mie chiar îmi place să aflu ce mai fac brandurile mele preferate. Aşa că,  în loc să le criticăm tentativele de apropiere, nu mai bine încurajăm această apropiere şi, fireşte, când e cazul, le atragem atenţia asupra a ceea ce nu fac bine?

Nu de alta, dar presupun că fiecare dintre noi ar prefera nişte explicaţii în locul smetiei, nu?

PS Dragi branduri, azi v-am luat apărarea, fiindcă am pus accent pe faptul că faceţi lucruri în Social Media, şi nu neapărat pe ce şi cum faceţi asta. Totuşi, e bine să ştiţi că nimănui nu-i place să primească invitaţii fără rost sau, şi mai rău, fără respectarea regulilor gramaticale! Nu ne subestimaţi inteligenţa şi, pe alocuri, nici bunul simţ! :)

Veşti bune pentru cei cărora le plac Gwen Stefani şi No Doubt: după opt ani de la despăţire, trupa a revenit în studiouri pentru a lucra la cel de-al şaselea album pe care urmează să-l lanseze în această toamnă, pe 25 septembrie, iar primul single cândva în iulie. Deocamdată fără titlu, albumul va avea, după cum spun cei patru, influenţe ska şi reggae.

Cei patru muncesc de câteva luni deja la acest album într-un studio din California şi au înregistrat şi un prim webisode despre munca lor. De asemenea, sunt publice şi titlurile de lucru ale celor 12 piese: “One More Summer”, “Gravity”, “Settle Down”, “Easy”, “Dreaming the Same Dream”, “Heaven”, “Undercover”, “Psycho”, “Push and Shove”, “Looking Hot”, “Sparkle” and “Undone”.

Poate cu ocazia noului album fac şi un turneu şi poate cu ocazia turneului trec şi prin România! M-aş cam duce!

via

Articolul ăsta ar fi putut să se numească la fel de bine şi Bucureştiul la Sir Richard Branson, dacă frumoasa noastră capitală n-ar fi fost cucerită, tot astăzi, de finala UEFA ce are loc diseară a avut loc aseară pe Arena Naţională. În orice caz, Bucureştiul CEO şi “All Corporate Stars” au ales Branson. Sau, mă rog, cel puţin pentru prima parte a zilei!

Până nu mă lansez în impresii, profit de ocazie să mulţumesc “sponsorului” care m-a trimis la frumoasa conferinţă, respectiv Portal HR şi, prin extensie, Mădălinei Uceanu! They both rule HR! Şi vedeţi că la final am şi un concurs de la editura Publica prin care cineva primeşte cea mai recentă carte a lui Sir Richard Branson, apărută fix zilele astea şi în România: Afacerile pentru oameni (Screw Business As Usual!) – HOT! HOT! HOT!

Aş zice că Sala Palatului a fost neîncăpătoare pentru cei prezenţi, dar e doar o aparenţă, fiindcă sectoarele de sus de tot au fost blocate pentru accesul publicului şi, prin urmare, goale. De altfel, nici nu sunt sigură că s-ar fi văzut ceva şi, la cât de mare e, totuşi, Sala Palatului, probabil că plătitorii respectivi nici măcar n-ar fi putut spune că au respirat acelaşi aer cu Sir Richard.

Aş estima că au fost un pic peste vreo 2000 de oameni, dintre care probabil că vreo 15% au avut invitaţii, iar restul au plătit 320, respectiv (la VIP) 550 de euro. Bine, bine, Sir Richard e scump cât un artist internaţional bine cotat (ceea ce şi este, de fapt!), dar chiar şi aşa, cu sponsori cu tot, nu cred că pentru organizatori a fost o afacere proastă. În schimb… Dar mai bine citiţi!

Booon! Acu’ despre conferinţă. Conferinţa, de fapt, a fost mai degrabă cu Robin Sharma, pentru vreo 90 de minute, o pauză şi, abia după asta, am asistat la un inteviu live pe care acelaşi Robin Sharma i l-a luat şefului Virgin TOT! Şi după asta au urmat şase întrebări din public (funny!) şi, după, un VIP lunch în care directoarea de la Garanti i-a povestit lui Sir Richard ce minunată e banca de-o conduce, iar Sir Richard ne-a mulţumit tuturor pentru atenţie. Dar să nu anticipam.

Robin Sharma a vorbit ca la carte – cam în truisme, gen “Şi dacă jobul tău e să mături, atunci să faci asta la fel de bine pe cât picta Picasso”.  De altfel, Picasso a apărut în discuţie, ca exemplu, de atâtea ori, încât la un moment dat mi-a trecut prin minte să încep să le număr, noroc că s-a sunat de pauză. Totuşi, are dreptate când spune că

– pierdem vremea aiurea (şi) la job în loc să ne concentrăm pe ce avem de făcut
– nu ne desprindem de zona de confort şi pierdem din pricina asta
– nici un job nu e doar un job ci o şansă pentru oricine de a face lucrurile mai bine şi lumea mai bună: când te duci la job trebuie să însemne mai mult decât un loc de muncă şi un salariu, pentru că petreci atât de mult timp din viaţa ta cu munca!
– lasă în urmă oamenii mai buni decât i-ai găsit
– trezeşte-te devreme, fă sport măcar un sfert de oră dimineaţa, ţine un jurnal şi scrie în el, zilnic, cinci chestii pe care le-ai câştigat/învăţat/realizat, ascultă muzică, citeşte şi, în general, nu uita să-ţi placă ce faci

Când am revenit în sală, o extrem de proastă inspiraţie ne-a făcut să ne aşezăm mai în faţă, în lateral, astfel că în partea a doua a evenimentului am “beneficiat” de un sunet execrabil, cu [sh, ts, ch]-uri care se auzeau cu scraşnete decibelice şi ecou, aşa că am fost nevoită să fac eforturi destul de susţinute ca să pricep ceea ce se spunea.

Sir Richard Branson nu a vorbit “liber”, iar participarea lui a fost, de fapt, sub forma unui interviu live, pe scenă, luat de Robin Sharma – foarte slab intervievator şi cred că o să fiţi de acord cu mine aici dacă vă spun că au fost întrebări de genul “Eşti fericit?” sau “Ce ai lua cu tine pe o insulă pustie?”, la care, apropo, primul răspuns a fost “soţia” (care, de altfel, a mai fost menţionată în discuţie), apoi a adăugat “notebook-ul” şi, la final, a mai spus: o lupă, ceva de scris şi un recipient pentru apă. Sau cel puţin asta bănuiesc că a spus – sunetul chiar era mizer!

foto Silviu Matei | Mediafax via Gândul

Mi-a plăcut foarte mult ce a spus referitor la felul în care înţelege business-ul, şi anume acela de a face o diferenţă (în bine) în viaţa oamenilor, asta ca sfat în ceea ce priveşte ideile de afaceri.

A mai zis, de asemenea, o chestie mişto, cum că el a avut noroc, şi că mulţi oameni muncesc din greu şi nu ajung să aibă succes, şi tocmai de aia, el, care are, simte şi responsbilitatea de a face bine în jur, fiindcă succesul (în sens de avere) nu se întâmplă prea multor oameni.

Referitor la oportunităţile pe care le vede în umătorii cinci ani a spus că lui i se pare că pe timp ce criză există multe oportunităţi, deoarce costurile sunt mai reduse, dar că antreprenorii trebuie să devină mai flexibili, în special în ceea ce-i priveşte pe angajaţi, amintind de part-times şi job shares, ca soluţie la criza de timp şi la şomaj. Ca sfaturi a menţionat transformarea ideilor geniale în business şi atenţia la detalii.

A vorbit un pic şi de fundaţia pe care o are, Virgin Unite, şi a mulţumit tuturor celor din sală pentru spriinirea acestei fundaţii – fee-urile pe care le primeşte pentru apariţii publice merg toate către fundaţie, şi nu sunt mici: pornesc de la 100.000 de dolari pe apariţie, doar aşa, să vină să zică Bună, Pa!

Şi Bună, Pa! vă spun şi eu acum. Tot azi, dar mai încolo, vă povestesc cum au fost întrebările adresate din public, cum a fost la prânzul VIP şi alte aventuri bransoniene. Până atunci, aşa cum am promis, cu ajutorul celor de la editura Publica, am plăcerea să vă ofer cea mai recentă carte semnată Richard Branson, Screw business as usual | Afacerile pentru oameni + o scurtă descriere găsiţi aici.

Pentru a intra în posesia ei, trebuie să-mi spuneţi, în comentarii, ce business v-ar plăcea să aveţi dacă aţi primi de undeva banii pentru demararea lui. Cine ştie ce investitor o citi printre rânduri! :)

Am intrat în linie dreaptă cu pregătirile dedicate FITS, aşa că am treabă până peste cap. Totuşi, am vrut să vă reamintesc de problema aparent imposibil de rezolvat a amicului Alex. Îl mai ştiţi pe Alex?  Cel care-şi căuta un apartament decent dar cu o baie de vreo 50 de metri pătraţi, pentru că iubita lui, Alexandra, are atât de multe cosmetice încât o baie normală de apartament nu-i ajunge!

Ei bine, se pare că s-ar fi rezolvat. Incredibil dar adevărat, vorba aia, în ciuda condiţiei puse, cei doi au găsit o soluţie locativă şi, aş zice, formula e benefică pentru toată lumea: Alex, Alexandra, cosmetice, apartament! Pe bune, nu-i aşa că-i tare?! Apropo, vă mulţumesc în numele lui Alex pentru idei şi pentru că ati spus şi altora de problema lui locativă!

Acum… mă gândesc serios să scriu despre cum aş vrea şi eu un spaţiu mai mare pentru cosmetice, hăinuţe şi cărţi! Alo, se aude…. unde trebuie?! :))

Chutney ăsta, în caz că nu ştiaţi, e o dulceaţă/murătură cu iz indian, savuroasă oricum ar fi, pe baza de fructe sau legume, cu un pic de oţet şi zahăr, scăzute mult sau nu chiar atât de mult. Chutney se poate face în felurite moduri şi feluri, imaginaţia poate zburda.

De altfel, cineva a făcut Chutney cu teatru, experimental un pic, recunosc, dar nu mai puţin plăcut auzului, văzului, mirosului şi gustului, că la pipăit nu m-am băgat fiindcă părea lipicios! Nu, nu e nimic forţat în comparaţia mea! În anul de graţie 2012, Vitalie Bichir dimpreună cu Valentina Popa şi Istvan Teglas au pus la cale un spectacol de teatru intitulat chiar aşa: Chutney!

Am văzut spectacolul aseară şi pot să vă spun că e… picant! Şi aromat! Şi… altfel, pentru că are loc într-o încăpere nu foarte mare, în care nu există , reflectoare şi nici măcar scenă, cei trei actori sunt la acelaşi nivel cu publicul şi chiar interacţionează, când şi când, cu acesta.

Chutney, sosul dulceaţă/murătură, se găteşte în faţa noastră pe măsură ce spectacolul îşi urmează cursul, se spun replici, se arată sentimente şi legături între cele două personaje principale, cu nişte găselniţe foarte cool prin care textul iniţial, Kitchen, de Banana Yoshimoto, devine piesă de teatru.

Un băiat şi o fată suspendați pe o scara, deasupra iadului, privesc cu frică către cazanul care clocotește. O privelişte amețitoare, limbile de foc pârjolesc totul ȋn cale, căldura e insuportabilă şi totuși, ei doi nu se țin de mănă. Chiar dacă sunt cele mai apropiate persoane de pe lumea asta, chiar dacă sunt cei mai buni prieteni, oricât de trişti şi singuri ar fi, ei vor să stea pe propriile lor picioare. Dar totuși dintr-o parte se vede că sunt un cuplu, o femeie şi bărbatul ei, chiar dacă ei nu se comportă aşa.

Iar actorii… sunt şi ei oameni! Pentru ca să se poată concentra perfect asupra personajelor pe care le joacă, au nevoie de un spaţiu al lor, adică de scenă şi de reflectoare care să facă diferenţa între lumina scenei şi întunericul sălii. De pe scenă, actorii nu ne văd şi, deşi simt energia care vine dinspre public, fie că e bună sau mai puţin bună, faptul că nu au contact vizual cu noi îi ajută să se concentreze. Ei bine, aseară, la Chutney, nu a fost vorba despre aşa ceva fiindcă actorii erau printre noi, la o întindere de braţ distanţă. Sigur, asta ajută la transmiterea unor emoţii, ajută la firescul jocului, dar sunt convinsă că face actoria încă şi mai dificilă decât e!

Dacă să vă duceţi la spectacol?! Da, să vă duceţi! Pentru emoţie, pentru a experimenta teatrul cu vreo patru simţuri, pentru artă teatrală parfumată cu scorţişoară. Următoarea reprezentaţie e tot la Green Hours, pe 21 mai. Enjoy!