Am aşteptări mai mari de la femei decât de la bărbaţi şi poate de-aia sunt mai aspră când judec femeile – aproape misogin ar zice unele. Sunt mai riguroase, mai organizate, mai dedicate şi, la o adică, au şi capacitate superioară de sinteză. De-aia  (şi pentru că am crescut pe lângă Gara de Nord)  fac ca trenul când văd greşeli.

Dar la Women on Web , care are loc astăzi, de la ora 14, sper că invitaţii vor avea poveşti inspiraţionale şi motivaţionale. Nu vreau neapărat să descopăr poveşti de succes cât idei, argumente şi asumarea faptului că există, şi on Web, o comunitate puternică de femei şi, în egală măsură, o comunitate de femei puternice. O comunitate – n-am rămas cu obsesia temei de anul ăsta de la FITS, ci chiar mi-ar plăcea să cred asta.

Pe scurt, deci, azi se întâmplă WOW 2011, un organizat de  Evensys şi prezentat de Activia. Iar pentru cei care au deschis calculatoarele mai târziu şi n-au apucat să se înscrie, puteţi urmări evenimentul pe #WOW11 şi, de ce nu, printre rânduri, mai jos:

PS nu pot să nu mă amuz un pic când mă gândesc la WOW – world of warcraft – fiindcă acum vreo patru-cinci ani fugăream şi eu orci şi trolli prin lumea virtuală. Şi, da, aveam caracter de fetiţă – observasem eu că ceilţi jucători sunt mai blânzi cu fetele. Da’ nu ştiau, bieţii de ei, ce-i aşteaptă! :))

Foto: Dreamstime.com

Am fost, abia duminică, din motive de diverse prin agendă, m-am distrat, am dansat, m-a prins ploaia, am fotografiat culorile, am râs, am admirat, am salutat şi am pozat! :)

Iar vineri, mâine, adică, similar, dar mai.. delicat, tot pe stradă, dar Mătăsari: Femei pe Mătăsari. Dar care nu se vând la colţ de stradă, nu, ci îşi vor expune arta şi talentul pentru a schimba percepţia negativă a acestei zone şi pentru a redefini rolul femeii în societate. Evenimentul ţine până duminică pe seară :)

… sau cel puţin ăsta e adverbul inventat ad-hoc de Loredana (da, acea Loredana, artista), aseară, la party-ul de lansare organizat de Borţun-Olteanu pentru Gillette Mach 3 Sensitive, fix la etajul 18 din City Gate Towers, de unde se vede Bucureştiul de zici că e chiar un oraş mişto şi verde! (Dar nu e!)

Pe mine nu m-a întrebat nimeni care e cel mai “pupăcibil” (da, v-aţi prins, îmi displace cuvântul ăsta) VIP autohton, aşa că tipul ales în sondajul făcut cu această ocazie a fost Radu Vâlcan, manechin, actor de telenovele şi “iubitu’ lu’ Adela Popescu”. Care, Adela Popescu, prezentă şi ea aseară, avea nişte pantofi pe care i-am admirat şi o rochie pe care nu, dar care, tre’ să admit, îi şedea tare bine, domnii din preajma mea (nu dau nume!) fiind şi ei de aceeaşi părere.

Aşaaa… Trecând peste faptul că mi s-a părut că Loredana nu străluceşte în calitate de host (sau nu sunt eu public ţintă pentru “glumiţe”), artista arată brici, fără un milimetru în plus pe nicăieri şi a cântat live, fără band, doar cu o clapă şi o chitară electrică pe post de acompaniament. Băi, nene, şi are o voce, ualei! Başca, se pricepe să facă atmosferă, chiar dacă noi n-am fost cel mai călduros public din lume! Chapeau bas, madam!

Revenind la obiectul lansării (altfel, ireproşabil organizată) citez de pe ambalajul aparatului de ras primit în punguţa pe care şade pretty boy (îl vedeţi pe outdoor-urile din oraş): 3 progresywnie umieszczone ostrza… Oh, wait! Asta e în poloneză! Deci, reluăm: trei lame progresive care taie firul de păr aproape de piele, bandă lubrifiantă cu aloe şi cap pivotant. Sigur e de bine, mai ales că vine şi cu un gel de bărbierit care, am văzut eu la TV, e mai silenţios decât spuma!

A! VIP-ul nu vi-l spun, dar, ca să ştiţi, un bărbat cu o umbră de barbă e sexy. Doar că atunci când vine vorba de pupat, asta (barba, adică) nu prea e pe lista senzaţiilor plăcute pentru obrazul nostru sensibil. Preferăm gomajul cu produse cosmetice, mai blânde. Dacă pricepeţi ce vreau să zic!

Şi e cu atât mai special cu cât vine de la şasă domni simpatici, o echipă de vis: DreamTeam adică, pentru că nu sunt la prima “abatere” de genul ăsta şi pentru că zice că am o contribuţie la buna comunicare FITS 2011. Fiindcă a fost fun data trecută, iată şi discursul pentru ăst premiu:

Stimaţi membri ai Academiei DreamTeamRo:
Chinezu, Claudiu, Make, Nicu, Ştefan şi Vlad,

dragi co-premianţi, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor spectatori,

sunt foarte onorată de prea frumoasa premiere şi promit să-mi faceţi abonament în acest sens, adică să mă ridic la înălţimea aşteptărilor şi la anul. Ca bază pentru această promisiune postez pentru eternitate fotografia cu macaraua care i-a ridicat pe cei de la Voala Project muuult deasupra Pieţei Mari din Sibiu:

Doresc să mulţumesc celor care au făcut posibil FITS, echipei de la Sibiu şi mai ales lui CR, care a avut inspiraţia (sic!) să mă implice în acest eveniment.

De asemenea, mulţumesc mult bloggerilor acreditaţi şi neacreditaţi care au postat fie bannerul cu I like FITS, reţeta de Marlenka, sute de mesaje pe Twitter, Facebook, fotografii şi cronici minunate pe blogurile lor – să nu credeţi că nu v-am citit! Vouă, tuturor, vi se datorează această recunoaştere de primă pagină:

Munca-mi la FITS ar fi fost grea, dacă nu chiar imposibil de prestat fără aportul extrem de important al voluntarelor care au făcut parte din echipa mea: Cristina Ghinea, Flori Voicu, Georgiana Gavriluţă, Laura Pop, Ioana Pădurean, Gina Ungureanu, Aya Tsuji, Georgiana Radu, şi a lui Cristi Clita – voluntar neoficial, ambasador din China (regiunea 2.0) şi spectator  zelos.

Tuturor le sunt recunoscătoare şi sper să ne revedem, în aceeaşi formulă, la FITS 2012.

În fine, tre’ să mai mulţumesc şi echipei de cat sitters care a îmblânzit “fiara”  a.k.a. Domnul Sony care s-a comportat exemplar cât am fost eu plecată de acasă şi care acum doarme, că doar a muncit destul!

Restul e istorie. Dar una frumoasă!

Ieri m-a prins ploaia cea mare prin Centru, la Street Delievery. Mie îmi place ploaia şi a fost fun să ţopăi prin băltoace şi cred că şi prietenii mei s-au distrat, cu atât mai mult cu cât încălţătile unuia dintre ei chiţăiau într-un mare fel de la apă. Nu a mai fost fun când lucrurile de pe noi începeau să se simtă cam reci, aşa că trattoria la care am ajuns a fost o adevărată oază. După ce ne-am încălzit şi am mâncat (eu un pollo casanova cu sos de coniac, foarte bun!), am chemat două taxiuri să mergem cât mai repede spre căşile noastre.

Circul mai mult decât des cu taxiul, aşa că ştiu şi traseele cele mai rapide, ştiu cam şi cât face de colo-colo. Şi las mereu bacşis, minim 10-15 procente din cât indică aparatul. Dar mă enervează teribil când şoferul încearcă s-o ia pe ruta ocolitoare pentru câţiva lei în plus. Ideea e că mă prind, iar diferenţa între varianta directă şi varianta ocolitoare se găseşte, la final, doar pe aparat. Cu alte cuvinte, nu mai bine mă duci tu direct şi repede şi iei bacşiş care rămâne la tine în buzunar, în loc să mă ocoleşti şi banii să fie taxaţi?!

Voila, traseul de ieri.

Cu roşu şi roz, pe unde a luat-o şi a vrut s-o ia. Cu verde pe unde ar fi trebuit s-o ia, respectiv, cu albastru, pe unde i-am zis s-o ia până la urmă. Şi a mai şi avut tupeul să-mi spună că el a vrut să fie rapid şi că dacă eu nu cunosc oraşul n-are ce să-mi facă! A primit bacşis fix 12 bani, şi asta pentru că nu am avut mărunt. A! Era de la firma AS – aviz amatorilor!

Disclaimer: Nu mă fac câţiva lei dar, chiar şi aşa, sunt ai mei şi vreau să aleg când şi cum îi cheltui, nu să mi se ia cu japca.

Mi-a plăcut mult prima parte Kung Fu Panda şi mi-a părut rău că a trebuit să refuz invitaţia de la Ruxandra & Oxygen PR pentru avanpremiera părţii a doua, însă eram la Sibiu sărbătorind Ziua Copilului prin muncă festivalieră.

Însă cum am avut un pic de vreme, azi, adică, am fugit la IMAX dimpreună cu prietena mea Adriana (tot copil, când vrea), să vedem minunăţia animată. Fiindcă amândouă suntem fane Po – ursul panda dolofan care face feţe-feţe, e mereu cu gândul la găluşte şi tăiţei şi e ăl mai erou animat.

I-Haaaaaaauu! Adică ceva de genul ăsta am făcut, dimpreună cu ceilalţi copii, în sală, în timpul fimului, când Po se pregătea de atac. Filmul e bestial, fie că eşti copil pe bune, fie că eşti copil din ăsta, ca mine, adică mai mare niţel. Am aplaudat, am tropait, am dat replici, am atenţionat eroii buni că vin ăia răi, m-am super distrat! Şi, ca să mă credeţi, vă spun că nici prin gând nu mi-a trecut să scriu ceva pe twitter (ca la alte filme la care am făcut live twitting de plictiseală), să mă uit la ceas sau să caut prin geantă olynthul de care aproape toată lumea ştie că-s niţel dependentă.

Fiecare secundă din film a fost cu acţiune sau cu poante, iar povestea e aşa bine închegată încăt nu doar că lasă loc pentru partea a treia (când estimez că Po îşi găseşte o pandiţă), dar mă şi face s-o aştept cu nerăbdare!

Animaţia e şi ea bine făcută (DreamWorks, deh!), şi personajele foarte bine conturate, de la cocorul cel rău, cu voce de Gary Oldman, până la tigresa dură dar sufletistă (Angelina Jolie) sau vipera cu floricele la tâmple care vine la pachet cu vocea lui Lucy Liu. Şi mi-a plăcut şi că sunt faze special gândite pentru 3D, deci merită ă vedeţi filmul la IMAX.

Gata! Hai, mergeţi să vă luaţi bilete sau vedeţi că au Maldita şi Pietricel concurs cu invitaţii – baftă! Şi să-mi spuneţi mie Panda dacă nu v-o plăcea filmul! Am zis!

N-am apă caldă. N-am apă caldă de vreo lună de zile, dinainte să plec la seminarul Farmec de la Sighişoara, apoi la Sibiu, apoi la PR Beta şi, în fine, din nou la Sibiu, pentru cele două săptămâni de FITS.Am descris tot acest parcurs ca să înţelegeţi că, de fapt, în această lună lipsită de apă caldă am fost mai mult plecată. Deci nu prea m-a afectat chestia. Acum, însă, sunt acasă şi n-o să mai plec prea curând, decât în weekenduri, aşa că.. sufar!

Sigur, mama e aproape, la doi paşi de mine, mă pot duce la ea oricând ca să fac duş. Sigur. Dar nu asta e ideea, ci faptul că eu nu am apă caldă din pricina unor vecini care înţeleg să trăiască la bloc (era să scriu blog!), dar nu şi să plătească pentru acest confort. Spre exemplu, la mine pe scară, sunt unii care nu au plătit nici o întreţinere, de mai bine de un an. Nici un leu. Oamenii ăştia au consumat, au profitat, dar nu au plătit. Din pricina lor, noi, ceilalţi, cei mulţi, ne chinuim acum, ba cu oala, ba cu cana. Şi nu e corect.

Eu înţeleg că e criză, că lumea o duce greu. Serios, chiar înţeleg. La tăţi ni-i greu, vorba aia! Dar, frate, să ne înţelegem: nu e musai să stai la bloc. Se poate şi la cort, pe câmp, la căruţă, rulotă sau mai ştiu eu ce. Nu e musai să stai la două camere: vinde şi mută-te la garsonieră. Sau la gazdă. Sau în parc, treaba ta unde trăieşti atâta timp cât trăitul tău nu se întâmplă pe banii mei sau nu-mi afectează mie viaţa.

Şi oamenii ăştia, neplătitorii, mai fac şi scandal dacă îi întrebi de bani, au tupeu să spună că ce, nu din cauza lor – a unuia sau altuia – nu avem noi, ceilalţi, bunii plătitori, apă caldă. Că şi dacă îşi plăteşte el datoriile, apă caldă tot nu e, că datoria blocului la Radet nu doar de el e făcută. Adevărat. Dar irelevant. Fiecare dintre loazele astea e vinovată!

La pariu, dacă îi cauţi prin case, găseşti tot felul de electrocasnice luate pe credit şi achitate. Că, deh, fără apă caldă se poate, dar cum să ne ia televizorul?! Iar legal nu ai ce face, tu, colocatar afectat. Ar trebui să facă administraţia, şi cum administraţia îmi pare că a beneficiat de o parte din bani, mărind, astfel, datoria la Radet, nu am nici o soluţie legală de a rezolva problema!

De aia, vin şi întreb! Oare mai există haiduci? Să vină şi să ia de la neplatnici si să le achite, naibii, datoriile, fiindcă mie mi-e clar că nesimţirea atinge cote maxime în blocul ăsta şi că, la o adică, de frică, dacă nu din alte motive, loazele ar face rost de bani, iar eu aş avea, din nou, apa caldă!

Sunt sătulă de cârcotaşi, de pricinoşi, de cârtitori. Sătulă! Şi este cel mai mare neajuns al acestei prost interpretate libertăţi de exprimare. Cutare e prost, alălalt e dobitoc. Sunt oameni care asta fac toată ziua, urăsc, detestă, comentează de rău. Aşa se simt ei puternici. De dincolo de ecran, şi atât. Parcă îi văd, cu ura lor învârtoşată, cu spume la gură, tastând frenetic vorbe de ocară, neştiind ce epitet urât să scrie mai întâi.

Bă, vreau să vă spun că sunteţi nişte trişti, nişte patetici şi nişte degeaba. Şi că ura asta a voastră, cvasipatologică, nu e doar inutilă ci se întoarce fix impotriva voastră, triştilor care sunteţi nişte trişti!

M-am săturat de răutăţi gratuite, de glumiţe, de toate tâmpeniile şi tâmpiţii care populează Internetul ăsta cu gândul că ei sunt deştepţi şi ailalţi sunt proşti.

Muriţi, mă!

PS M-am răcorit. Acum să revenim la activităţile curente :))

Duminică, în ultima zi de FITS, am văzut spectacolul lui Claire Cunningham. Îl aşteptam cu emoţie aşa cum rareori mi-a fost dat să aştept întâlnirea cu vreun artist nemijlocită de gaşcă, amintiri sau vreo călătorie ataşată de eveniment. Şi, da, pentru mine, a fost Warum Warum-ul acestei ediţii a Festivalului.

A venit sâmbătă dimineaţă la conferinţa de presă şi a aşteptat cuminte pe un scaun, în public, să-i vină rândul să meargă în prezidiu. E aşa de măruntă încăt ar fi putut trece neobservată şi nu exista în atitudinea ei nici cea mai mică urmă de vedetism deşi, la câte premii are, şi la ce reuşeşe să facă, uman şi artistic vorbind, e superlativ.

Când i-a venit rândul, s-a ridicat şi a mers în faţă, alături de moderatorul conferinţelor de presă.  A vorbit cu multă modestie, dar nu fără pasiune, despre dansul şi munca ei. Claire are osteoporoză şi încă o boală congenitală legată de articulaţii. A descoperit acest lucru la 14 ani, când a căzut de pe bicicletă şi şi-a fracturat picioarele. Până la 18 ani, a suferit încă vreo câteva fracturi. A trebuit atunci să poarte cârje, şase luni, un an… şi le va purta mereu. I-a luat cam 15 ani să se obişnuiască cu acest gând, dar când a făcut-o, schimbarea felului în care se raportează la cârje a fost atât de dramatică încât s-a lăsat de cântat şi s-a apucat de balet, de dans.

Mă tem că e ultima postare din seria Jurnal de Festival. Ştiu că au fost zece zile în total, dar oricum n-am relatat “la zi” şi, cel mai important, dacă scriu Jurnalul cu numărul 10, s-a terminat, chiar s-a terminat. Şi parcă nu-mi doresc asta încă. Deşi acum, fie vorba, m-aş cam teleporta acasă la mine, la prietenii mei, la domnul sony şi la familiaritatea şi căldura apartamentului ruxăndresc. Da’-i ok, o să plec mâine, azi încă mai am ceva treabă, mailuri de scris, poze de trimis, concluzii de tras, mulţumiri de scris şi evaluări de făcut.

Ieri am văzut Claire Cunningham şi încă nu-mi găsesc vorbele pentru a scrie despre asta, îmi e infinit mai uşor să scriu despre focurile de artificii şi despre petrecerea de închidere a Festivalului care, în mod absolut excepţional, a ţinut până pe la şase dimineaţa. Excepţional zic, pentru că de obicei la trei a trebuit să închidem muzica – poliţia comunitară s-a asigurat de acest lucru cu precizia unui ceas elveţian.

Motiv pentru care ieri, la trei noaptea, DJ-ul (altul decât în zilele obişnuite, fiindcă muzica a fost foarte mişto aseară) a pus, tare, Please Don’t Stop the Music, cu dedicaţie pentru băieţii cu chipiu iar băieţii au fost draguţi şi ne-au lăsat să ne destrăbălăm decibelic cât am vrut :)

Cei din echipa de organizare am primit – nu ştiu cine e autorul gestului – o sticlă uriaşă de şampanie pe care colegul Silviu a desfăcut-o în aplauzele tuturor atunci când ni s-a alăturat şi Constantin Chiriac. S-a cântat Am doar 18 ani, apropo de vârsta Festivalului, s-a cântat şi La mulţi ani şi, în ciuda faptului că, per total, sunt la Sibiu pentru Festival ceva mai puţin de o lună (în rest muncesc remote), m-am simţit cu adevărat parte din minunata echipă festivalieră – şi sunt recunoscătoare şi le mulţumesc mult colegilor mei pentru asta!

Fetele din echipa mea de voluntare, prezente şi ele la petrecere, au vrut să facem poze împreună, am dansat şi am râs, făcând “naveta” între masa bloggerilor, cea a staff-ului şi alte mese, că aşa-i viaţa de PR chiar şi la petreceri: tre’ să fie peste tot! :)

Când am plecat spre vastele mele apartamente sibiene, începea să se lumineze. Pe pietonala Bălcescu, m-am întâlnit cu două japoneze şi, deşi nu aveau badge-uri şi nu le cunoşteam, ne-am salutat zâmbind: Mornin’

De undeva, nu ştiu de unde, pe strada pustie se auzea molcom Por Una Cabeza, tangoul lui Carlos Gardel din Scent of a Woman, şi toată strada mirosea a tei înflorit.  Am mers cât am putut de încet, pas de plimbare. Aş fi prelungit noaptea trecută la nesfârşit.