Ah, luna mai e plină de evenimente care mai de care, iar mie mi-a invadat agenda de abia abia mai strecor – diseară – o mini mini sesiune de shopping, nu de alta, dar chiar îmi trebuie nişte încălţări. Mă rog, sigur că am! O mulţime, chiar. Dar am descoperit că nu am nimic negru, comod, fără tocuri, aşa, să meargă la orice. Eeee?! Apoi, numai şi numai cu pantofi noi, mă duc la avanpremiera Thor – băiat rău cu plete. Should do! :)
Mâine dimineaţă sunt la Congresul Naţional al Studenţilor la Comunicare, moderez o discuţie despre “câmpurile de luptă” din Guerilla PR. E cu înscrieri, dar dacă vreţi să veniţi… cred că încă se poate! S-ar putea să fie un pic amuzant, fiindcă eu nu prea cred că există – separat, distinct – Guerilla PR. Dar poate mă răzgândesc mâine, cine ştie?!
După congres plec imediat către Sighişoara fiindcă am câştigat concursul Farmec şi-acum, dimpreună cu celelalte “cele mai fermecătoare“, o să fiu trăinuită despre cum să fac să le fie bine tenului şi pletelor mele, de-acum şi în vecii vecilor (amin!), însă sper că voi avea un pic de vreme şi pentru umblat prin Cetate, în aşa fel încăt hotelul în care stăm, construit în 1520!, să nu fie singurul loc istoric pe care apucăm să-l vedem!
De la Sighişoara, duminică, ţuşti pe hartă la Sibiu, pentru bunul mers al comunicării (FITS) Festivalului Internaţional de Teatru (27 mai – 5 iunie, da? aţi notat?) şi pentru SMS Sibiu, la care vă învit să vă înscrieţi fiindcă sunt speakeri mişto.
Apropo de FITS, vă anunţ şi pe această cale că azi am făcut public programul, că puteţi, tot de astăzi, să vă cumpăraţi bilete, chiar şi online, nu trebuie să vă duceţi la Sibiu pentru asta. Sunt vreo zece mii de bilete cu preţuri cuprinse între 10 şi 40 de lei – cultura poate şi trebuie să rămână accesibilă tuturor! Şi dacă preţul vă pare, chiar şi aşa, prea mare, aflaţi că sunt zeci de evenimente la care accesul este liber.
În fine, după Sibiu, drumul mă poartă la Timişoara (mon amour!), la PRbeta, cel mai aşteptat eveniment al momentului, aş zice. Nebuloasa şi Cristina au anunţat şi ele programul astăzi, sunt trecută acolo, la panelul meu, totul e ok. Încă se fac înscrieri, să ştiţi, şi dacă lucraţi în industria comunicării, n-aveţi voie să lipsiţi fiindcă nici un aspect nu rămâne ignorat! Am zis!
Acestea fiind spuse, zic să mai şi muncesc un pic, fiindcă de călătorit, vedeţi şi voi, mă aşteptă fără număr! Uraţi-mi vreme bună!
La finele săptă… lunii am evadat din Bucureşti cu destinaţia Homocea, loc de pierzanie, mai ales la whist şi rentz. Din program, printre altele: dulci desfâuri cu crema de zahăr ars, motosăpat viteză, prohibiţie… la peşte, urâţici, prieteni dragi, un hidrofor fiţos, chicotit, sirop de tuse şi flori în copac. Adică ele:
Mulţumesc, tuturor!
Aproape zece ani au trecut de la atacurile teroriste din SUA pentru ca principalul vinovat să fie ucis într-o operaţiune ce a durat, din câte înţeleg, mai puţin de o oră. Sigur, e o ştire pe care nimeni nu avea cum s-o rateze, dimpreună cu speculaţiile de rigoare, că prea nu avem decât declaraţii, nu şi dovezi, şi prea l-au aruncat repede-repejor într-un mormânt acvatic.
Eu zic că Osama bin Laden e mort. Orice altă realitate, posibilitatea ca el să apară bine-mersi în viaţă cine ştie pe unde, ar fi echivala cu un dezastru pentru Casa Albă şi nimeni de acolo nu e atât de prost încât să rişte o asemenea catastrofă de imagine. Oricum nu contează foarte tare: dolarul s-a întârit un pic, preţul petrolului scade o idee. Cel mai probabil Osama bin Laden rămâne un simbol şi atât, planurile atacurilor teroriste nu vor fi nici mai multe nici mai puţine.
Practic, nu se schimbă nimic iar uciderea lui nu e vreun mare succes al americanilor, atata timp cât acţiunile lui au dus la moartea a aproape 3000 de oameni (doar in 9/11) iar lor le-a luat un deceniu să-l omoare.Totuşi, dincolo de alte consideraţii, mie mi-a atras atenţia informaţia potrivit căreia mii de americani au ieşit în stradă să se bucure, să cânte, urle şi danseze pentru că a murit Osama. Ceea ce, cu toate dramele provocate de 9/11, mi se pare cretin, mai cretin chiar şi decât bucuria românilor când a fost împuşcat Ceauşescu. Mai ales dacă citim declaraţiile elucrubante care spun că America e acum sigură sau că, ce gluma!, zece ani mai târziu am spus ultimul cuvânt! S-a făcut dreptate! Ha!
De fapt, totul e o mare “reuşită” a administraţiei Obama. Care, de altfel, a şi declarat, răspicat: “Today, at my command, the United States carried out that operation” bla bla bla
Deci PR. Deşănţat, chiar! Dar, după cum se vede treaba, la americanul de rând a prins. Nici nu era greu! Visul american începe să fie coşmar, iar americanii aveau nevoie de un superman! Dar, ştiţi, da?, băiatul în chiloţi e un personaj de ficţiune.
Bunică-mea iubea mult poezia lui Minulescu, aşa că acum, când pleacă în ultima călătorie, mi-am zis că i-ar plăcea să aibă cu ea o carte a autorului preferat. Am mers, aşadar, la librăria din cartier, am căutat pe rafturi, în ciuda faptului că vânzătoarea îmi spusese ca nema Minulescu (ce librărie respectabilă e aia, fără aşa un autor?!), şi am găsit un volum intitulat, ce potrivire!, Romanţe pentru mai târziu.
Presupun că tanti şi-a imaginat că sunt cel mai mare fan al poetului, de vreme ce vederea cărţii şi a titlului au fost suficiente pentru a-mi da lacrimile. Supracoperta era bagată între pagini, aşa că volumul s-a deschis la o poezie anume. Citiţi şi voi, mai ales ultimul vers, si sigur o să înţelegeţi de ce cred, cu sfinţenie, că nimic nu e întâmplător!
Hei, cântăreţ!…
Opreşte-ţi truditul pas…
Nu ştii
Că-aici-i sfârşitul celor ce-au inceput, cei vii?…
Şi nu Ştii că-n gradina din dosu-acestei porţi
Începe, noua, lumea sfărşită de cei morţi?…
…………………………………………………………………………..
Esti obosit – se vede
Ce drumuri prăfuite
Bătătorişi, sărmane cercetator prin stele
De frumuseţi bizare şi armonii smintite?
Tu, ce-ţi târăşti scheletul prin faţa porţii mele,
Ce nu găsişi în viaţă aşteaptă să-ţi dau eu.
Vezi poarta-aceasta verde?
E poarta mea…
De vrei
să-nveţi şi tu povestea aleilor de tei
Sub care zac tăcute parerile de rau,
De vrei să-i ştii pe nume toţi morţii ce-mi hrănesc
Cu trupul lor pămantul grădinii,
Şi de porţi
Şi tu ca alţii-n suflet respectul pentru morţi,
Opreşte-te la poartă şi bate de trei ori…
…………………………………………………………………………………..
Bine-ai venit!
Priveşte ce tei bătrâni umbresc
Pe cei culcaţi sub stratul de iarbă şi de flori!…
Şi ce miros de viaţă!…
Şi teii, ce parfum
De sânuri decoltate împraştie pe-alee –
Parc-ai fi în parcul vreunui castel regesc
În care se serbează orgiile de seară –
Cei morţi sunt înăuntru, iar viii sunt pe-afară!…
Pe câţi grăbiţi ca tine nu i-a oprit din drum
Grădina mea!…
Priveşte-i aleile de-aproape –
Nisipu-i praf de aur, şi-n frunzele de tei
Verzi strofe de mătase s-ascund ca şi sub pleoape,
Nu flori, ci ochi…
Priveşte-i…
Nu sunt şi ochii Ei?…
………………………………………………………………………………………
Si-acum mai pleci?
Răspunde-mi, sărman cercetator
De frumuseţi bizare şi armonii smintite –
Tu, ce bătuşi în viaţă la poarta tuturor
Şi nu-ntâlnişi în cale decât porţi zăvorâte!…
Iar cântăreţul care plângea, strângând la sân
Chitara cu trei strune, răspunde:
– Nu…
Rămân!…
La poarta lui Darly străjuieşte unui dintre cei mai bătrâni tei din oraş.
Somn lin!…
Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu (FITS), ediţia 2011, intră, de azi, în linie dreaptă: mai e fix o lună până când se ridică cortina, lăsând loc pentru aproximativ 300 de spectacole, zeci de mii de momente de bucurie, uimire şi încântare la Sibiu.
Programul e aproape gata, biletele se pregătesc să plece către Agenţia din strada Bălcescu, iar căsuţele de email ale celor din echipă primesc mesaje pline de nerăbdare. Nu pot să dezvălui, încă, programul acestui an, însă vă “şoptesc” despre prezenţa la FITS 2011 a lui Claire Cunningham, coregrafă şi artistă britanică, cea care a dat naştere unuia dintre cele mai apreciate spectacole de teatru-dans contemporan: Mobile Evolution.
Dinolo de dans, de interpretare, Mobile Evolution propune o metaforă ce te pune pe gânduri doarece Claire provoacă limitele mobilităţii printr-o nouă estetică a dansului şi foloseşte, pentru acest lucru, mai multe… cârje.Vă invit să vedeţi un fragment din spectacol şi nu uitaţi să daţi Like pe pagina de facebook a FITS pentru a fi la curent cu detalii despre ediţia din acest an. Care, apropo, are ca temă ideea de… Comunităţi :)
Când eram acolo, ieşeam des în oraş. În oraş, adică la Buftea, acolo unde a fugit de nesuferitul Bucureşti. Făceam asta destul de des când rămâneam la ea mai multe zile. În oraş aveam opriri clare: cofetăria din centru, unde serveam, fiecare, o violetă şi-o limonadă, librăria din Complex şi librăria de la şcoală.
Într-una din ieşirile astea, ţin minte ca ieri, deşi aveam doar vreo 9-10 ani, mi-a cumpărat Teatru de I. L. Caragiale. Tot drumul am discutat despre piese şi personaje. Eu eram familiarizată, fireşte, cu Domnul Goe şi cu Bubico, dar ea mi-a prezentat aşa frumos toată pleiada de personaje caragialene încât am decis pe dată să facem un spectacol când ajungem acasă. Zis şi făcut. A ales câteva scene şi am jucat, pe rând, diverse personaje. Ne-am distrat minunat iar Darly cred că a făcut cel mai bune roluri de Trahanache şi Cetăţeanul Turmentat pe care le-am văzut.
Dulceaţa de cireşe albe şi şerbetul de trandafiri
Tot de la ea am am prins drag de Minulescu şi de Rebreanu fiindcă ştia ce fragmente din opera lor să aleagă pentru ca mie să îmi placă. Şi inventa cele mai năstruşnice deserturi, nu ştiu de unde le scotea, dar erau minunate. Păstra ascunse borcanele cu dulceaţă de cireşe albe sau şerbet de trandafiri şi le scotea când te aşteptai mai puţin. Nu mă servea niciodată altfel decât cu farfurioară şi pahar de apă alături, uneori şi pentru păpuşă sau vreun personaj imaginar pe care îl invitam noi la ceai şi cu care purtam nişte discuţii foarte “serioase”.
Suflet de copil şi educaţie de pension
Nu ştiu de unde avea atâta răbdare să-mi spună şi explice de toate, presupun că se distra si ea odată cu mine, dar mereu am avut senzaţia că, dintre toţi adulţii din jur, ea mă trata cel mai puţin ca pe un copil. Probabil fiindcă o parte din ea a rămas mereu copil, cine ştie..
Darly a fost educată la cel mai fiţos pension de domnişoare din Capitală, apoi a vrut să fie – şi a fost – studenta lui Iorga, şi-a cunoscut soţul la un bal şi, pentru că acesta a iubit-o atât de mult, a avut la nuntă, în ianuarie, buchetul de liliac alb pe care şi l-a dorit. O boemă şi o sentimentală, învăţa de drag poezii de Minulescu sau Radu Gyr, şi nu ştia ce să mai facă sau ce să ne mai dea, atunci când mergeam în vizită.
Dar mai mult şi mai presus şi mai important decât orice, Darly m-a învăţat cum să fiu fericită din lucruri aparent mărute: o floare, un zâmbet, un gând răzleţ, şi pentru asta n-am să pot niciodată să-i mulţumesc suficient. E salvarea mea într-o lume invadată de nervi, stres şi negativism.
E foarte bolnavă acum şi nu mai zâmbeşte, nu mai spune poezii. De fapt, abia respiră şi noi ştim că nu-şi va reveni. Eo chestie de zile, poate nici atât. În puţinele momente în care e conştientă, spune, din când în când, Ruxandra, fericita mamii. Îmi face sufletul ţandări când o văd aşa, dar am vrut, mult, să povestesc toate lucrurile astea despre ea la prezent, fiindcă la trecut n-am să pot nicicând. Iată.
Darly este bunica mea :)
E o chestie cu taţii de fete. Bărbaţi în toată firea care sunt învârtiţi până la ameţeală pe un deget mic de fetiţă. Un pic de încruntare, poate o privire tristă sau, dimpotrivă, un zâmbet irezistibil, după caz, erau tot atâtea metode pentru a-l face pe tata să nu-mi poată refuza nimic. Nu că eu aş fi fost eu prea pretenţioasă sau el prea sever.
Se punea la mintea mea mai mult decât o făcea mama, bătea colţul de masă ori de dulap de care mă loveam în goana mea neatentă de copil zvăpăiat, şi mă încuraja mereu – încă o face – când simţea că dau de vreun hop. Ştiu că ar face la fel şi azi dacă i-aş spune când am probleme. Dar, pentru că m-a învăţat să stau pe picioarele mele şi să-mi asum ceea ce fac – bine, rău -, acum nu prea-i mai spun când dau de greu. Mă rog, poate că i-am moştenit şi ceva din orgoliu! :)
În schimb, eu am tocit istorie (materia predată de el aproape 40 de ani) pentru bac de mi-a ieşit pe nas pentru ca să iau 10, ca să fie mândru de mine. Şi mă străduiesc să nu-l dezamăgesc deşi, dincolo de principii, care sunt aceleaşi, cred că e niţel îngrijorat că încă nu am familia mea sau că în loc să fac economii prefer să mă bucur acum de ceea ce pot cumpăra cu bani: lucruri sau experienţe.
Un lucru e sigur, însă: am cel mai minunat tată pe care şi l-ar putea dori cineva. Iar azi, de e ziua lui, îi urez cu maxim de drag La mulţi ani! Să-mi trăieşti, tata! Şi… mulţumesc!
Iar asta e unul dintre cântecele lui preferate: