Deci, care va să zică, domnii bloggeri s-au adunat şi ne-au (în)cântat în felul lor timid şi reţinut (hahahhahahaha), cum că, vezi Doamne, le e greu să spună alea două cuvinte de la Taxi. Adică oameni cu mii de Like-uri şi RT-uri la activ, vorbe scrise pe blogurile lor de, puse cap la cap, ar înconjura pământul de câteva ori, jucători de fotbal, bere, rugby şamd, găsesc dificilă rostirea a două mici cuvinte, opt litere cu totul. Şi, oricum, dacă nu erau Cristina şi echipa Tabu, însemna, clar, că nu! :)
Sigur, domnilor, că vă iau peste picior, aşa fac eu când situaţia ameninţă să devină un moment “awwwww”, n-o luaţi personal, zău! Am zis că sunteţi simpatici, na, revedeţi-vă!
Dar oare ce li s-ar cuveni domnilor pe post de contradedicaţie? Un pic de ajutor, un hint, acolo: dacă nu puteţi rosti cele două cuvinte, spuneţi măcar că, la o adică, sunteţi prin preajmă. Se pune! :)
În sfârşit, un show de televiziune ca lumea! Fără timpi morţi, fără “glumiţe” forţate, fără blonde, fără n-şpe mii de momente ale sponsorilor şi lacrimi, dar nu lipsit de emoţii. Emoţii din alea bune, goosebumps, că nu-mi place idee de piele de găină, cum am simţit instant când a început să cânte copchilul ăla, Iustin. Şi admiraţie nedisimulată pentru ce-a făcut Mădălina Felea. Sau pentru familia Luca – frate, cât a putut să se învârtă Viorica fără să ameţească!!!
Dar Iustin! Să privim împreună cele două materiale video de mai jos:
Observaţi reacţiile publicului şi chiar pe cele ale juriului. Exact! La fel! “Carcasa” ascundea un super talent! Şi ce altă şansă ar fi putut avea acest băiat care spune, modest, “mama (plecată în Italia de mulţi ani) nu a crezut că pot face ceva cu vocea mea şi am venit aici să-i arăt că pot“.
Câştigă sau nu, eu cred că a demonstrat şi fraier eşti, tu, şef de casă de producţie, dacă nu ciuleşti urechile şi nu investeşti în el! Nici Susan Boyle nu a câştigat concursul, dar albumul ei, The Gift, are vânzări record şi, fresh news, se va face şi un film despre ea, iar rolul principal va fi interpretat de Glen Close.
Jos pălăria pentru cei care cred în ei şi nu renunţă!
Am căutat disperată un paracetamol. Lasă o folie, da’ măcar o tabletă! Nu găsesc. Ştiţi, eu am mereu paracetamol în casă. Mai ales când, de fapt, aş vrea un algocalmin. Acum, n-am. Am găsit Lanzap, nici nu ştiu la ce foloseşte. Oricum, nu arată ca o pastilă de răceală. Să iau? Nu iau.
Răceală.
Îmi simt capul cât o baniţă – nu ştiu de ce zic asta, de fapt. O baniţă are peste 20 de litri şi nu cred, totuşi, că-mi curge nasul chiar în halul ăsta. De fapt, am terminat deja un pachet de batiste. Capul e maaare şi greeeu (şi goool, că d-aia aberez acu’!), de parcă aş purta, pe post de turban, garnitura mea de pat, 200 x 200, cu cearşaf, învelitoare de pilotă, perne şi chiar puii lor, pernele mai mici. Şi, în vîrf, pe post de nestemată, Vlăduţ.
Sau, şi mai precis, domnul Sony, că turbanul se foieşte, îmi împinge capul când la stânga, când la dreapta, şi-mi mai şi trage câte una ba peste sinusuri, ici-colea între ochi, ba peste ceafă! Zbang! Aaaa! Nu e bine. Fără decibeli. Decibeli is bad.
Am luat vitamina C sub formă de portocală, ultima rămasă, şi lămâi tăiate bucăţele şi înecate în miere.
Şi nu mi-e somn, că am o carte care nu-mi place la citit, şi am chef de Cry-ul lui Jarabe de Palo, care zice ca vrea să plângă, da’ n-are de ce. Ştiu eu de ce. N-are paracetamol!
Para-acetil-amino-fenol. Sau, pentru cine a mâncat patru ani chimie pe pâine, ca mine, C8H9NO2
E simplu. Cel puţin teoretic. Ca şi în dans, trebuie să fie doi oameni care 1. îşi doresc să danseze 2. unul cu altul 3. acelaşi dans. Paşii se potrivesc pe urmă, ritmul contează. Dar, ceea ce mi se pare mie mai important, în orice fel de relaţie, dar mai ales în dans (sau în… “dans”), e spaţiul, exact aşa cum explică Patrick la începutul scenei de mai jos:
This is my dance space, this is your dance space. I don’t go into yours, you don’t go into mine. You gotta hold the frame.
Deci renunţaţi la spaghetti arms. Intimitatea nu înseamnă nici abandon total, nici cucerirea vreunui teritoriu. Înseamnă, printre altele, respect şi, pe cât de poate, să nu-l calci pe celălalt pe picioare.
… şi am dansat, şi am cântat şi am mai dansat puţin, cam până spre patru dimineaţa, cum le stă bine unor tinerei trecuţi de vârsta liceului. Cum s-ar zice, un bairam pe cinste, cu oameni care au avut chef de distracţie aşa cum n-am mai văzut cam de pe vremea petrecerilor din liceu. Desigur, însă, altădată o s-o facem şi mai şi mai lată! :)
Vreau să mulţumesc tuturor petrecăreţilor pentru prezenţa lor dansantă, în mod special lui Claudiu Ciobanu, pentru ajutor şi entuziasm! Celor care şi-au confirmat prezenţa dar nu au venit, pe lângă faptul că au ratat o super petrecere, aş vrea să le spun că noi am făcut pregătiri şi pentru ei. Şi că aş fi apreciat un pic mai multă seriozitate la capitolul ăsta…
Tre’ să-i mai mulţumesc şi lui Carmen Macovei, care m-a ajutat cu primirea invitaţilor, gazdelor de la Carre şi, în mod special, prietenilor mei de la Silver Music, Alin şi Silviu, care s-au ocupat de sunet, muzică şi de karaoke – îi recomand oricând cu căldură fiindcă nu m-au dezamăgit niciodată în cei cinci ani de când lucrăm împreună!
Bineînţeles că acum îmi vin în minte o grămadă de cântece pe care nu am mai apucat să le ascultăm, dar nu văd nici un motiv pentru ca acesta să fie prima şi ultima retroparty, aşa că vor avea şi ele ocazia să ne înveselească. Oricum, cred că la karaoke cel mai mişto ne-a ieşit cântecul de mai jos. Olivia şi John ar putea să fie invidioşi, really!
Totul a pornit de la nici nu mai ştiu ce clip youtube postat de mine într-o seară pe twitter. Cred că era Al Bano şi Romina, da’ nu mai ştiu ce cântec. Claudiu s-a amuzat, a întrebat dacă mai am din astea. Mai aveam, Toto Cutugno – Figli, asta ştiu sigur că am pus. Şi uite-aşa am început să dezgropăm muzici din vremuri, mă rog, uşor trecute. Da’ nu mai puţin mişto.
De la asta la “ce mişto ar fi un party doar cu muzici din astea” a mai fost doar un pas. Şi facem acest pas vineri, pe 11 februarie, de la nouă seara. Am închiriat un loc doar pentru noi, avem un DJ şi muzică aleasă, şi mult chef de dans, aşa că puneţi mâna şi confirmaţi participarea. Iar pentru cei pe care-i chinuie talentul vom avea şi karaoke.
Şi, dacă vă miraţi de vârsta recomandată, ei bine, am ales-o pentru că ne-am dorit ca participanţii să fie măcar la fel de nostagici ca noi. Şi să ştie ce-i aia fox dance – habar n-aveţi despre ce vorbesc, nu? :))
Cu participarea extraordinar de implicată a domnilor din DreamTeamRo! Adică aveţi şansa să-l vedeţi pe Make în pantaloni evazaţi şi tricou mulat! Priceless, zic! :))
Perfectly Perfect nu e nou, dar clipul ăsta e relativ recent, de la finele lui ianuarie. Şi îmi place, zău, foarte foarte tare. Normal, e cu urşi. Care-şi mai rup şi capul :D
La categoria emoţii, teatrul e, într-un top personal, înaintea filmului. Nu iese nimeni din ecran să interacţioneze cu mine, nici în mama 3D-ului! Şi îmi plac spectacolele în care actorii depăşesc spaţiul consacrat de joc şi vin în sală. Te simţi ca o părticică de spectacol. Şi, în ciclul biropat ce descrie vieţile celor mai mulţi dintre noi, orice emoţie frumoasă e binevenită!
Aseară am fost la primul şnur Ivanov cu Vlad Ivanov care joacă, desigur, personajul cu acelaşi nume – Cehov însuşi n-ar fi putut face o distribuţie mai nimerită! Şnur e, în termeni de culise, repetiţia cap-coadă a unui spectacol, ca o variantă needitată a unui manuscris. Apropo, piesa a fost scrisă în 10 (da, zece) zile, iar punerea în scenă va fi durat, până la premiera din 30 ianuarie, şase săptămâni. Mi se pare o super performanţă!
Din acest motiv, de needitare, experienţa a durat spre patru ore – cam prea lungă pentru a-mi reţine constant atenţia, s-ar putea zice. Totuşi, n-a fost cazul, şi e bine să ştiţi că spectacolul propriu-zis nu va dura atât de mult, această repetiţie având, printre altele, rolul de a stabili ce scene trebuie scoase ori accelerate pentru ca spectacolul să capete un ritm perfect. Şi, pentru că regia poartă semnătura lui Andrei Şerban, n-am nici un dubiu că aşa o să se întâmple.
Oricum n-aş fi putut să nu fiu atentă întrucât Ivanov, pe lângă… Ivanov, beneficiază de o super distribuţie: Marius Manole (personaj negativ care nu ţine cont decât de sine şi de interesele sale, adesea utopice), Mirela Oprişor (soţia lui Ivanov care a pierdut tot: avere, religie, familie, sănătate, iluzia iubirii), domnul Victor Rebengiuc (atââââât!) sau Dana Dogaru – o foarte plăcută revedere.
Pe scurt, Ivanov nu ştie prea bine ce-i cu el. A crezut că iubeşte, nu se ştie dacă o femeie sau potenţiala ei zestre, e nefericit, are datorii, e deprimat rău şi totuşi nu-ţi e milă de el, pentru că se lasă “supt” de această depresie ca de-o gaură neagră, fără să lupte, ba chiar rezistând, aparent, oricăror eforturi menite să-l ajute. Nu e o comedie, dar am râs, şi nu puţin!
Dacă aveţi nevoie de vreun imbold suplimentar pentru a vă lua bilete, vă mai spun doar că spectaculoasa treime Ivanov, Rebengiuc şi Manole dă naştere, pe scenă, unui personaj cotidian extrem de complex şi comun, şi pe care, în lipsa unei alte definiţii, o să-l numesc (banal, ştiu!) Bărbat.
Grand merçi, Cristina, pentru experienţă şi pentru imagini!
Bonus: ce zice Chinezu despre spectacol şi un interviu cu Kenneth Branagh despre cum l-a văzut şi jucat el pe Ivanov la Londra:
