Când eram mică, nu mâncam vinete decât sub formă de salată, aia clasică. În orice altă variantă ar fi fost prezente în farfuria mea, coapte, fripte, musaca şi alte invenţii gastronomice ale mamei, vinetele aveau soarta tristă de a asista, pe marginea farfuriei, cum le plimb cu furculiţa pe suratele lor.

Mai târziu, vânăta a devenit una dintre legumele favorite si singurul defect pe care i-l găsesc e faptul că nu se poate consuma crudă şi trebuie musai să folosesc aragazul, ceea ce, pe căldurile astea, nu e chiar atrăgător. Totuşi, aproape că nu-mi lipsesc din meniul zilnic.

Dacă acum două zile am făcut salată, cu ceapă şi cu susan prăjit, azi m-am impiedicat de vreo trei, câte mai erau în lădiţa frigiderului, şi, ca să nu se ofilească de pomană acolo, le-am tăiat pe jumătate, le-am scobit miezul şi le-am sărat un pic, apoi le-am umplut cu un amestec de ce se mai gasea prin frigider: nişte piept de pui, ceapă, câteva ciuperci, miezul cu pricina, doi ardei, o haită de căţei de usturoi, toate împrietenite mai întâi vreo 10 minute în tigaia mare de teflon, dimpreună cu nişte ulei, sare şi piper.

Cu amestecul, cum zic, le-am umplut pe vinete şi le-am lăsat, apoi, în tavă, la cuptor, să se înmoaie, vreo jumătate de oră, dacă nu şi mai bine, iar când se vor răci, o să torn peste ele iaurt amestecat cu mărar şi, dacă mai găsesc prin frigider, un surplus de usturoi. Eu prefer toată combinaţia rece, dar se poate şi cald, deşi, cum spuneam, pe caniculă…

Vinetele au doar 24 de calorii la suta de grame, aproape un mizilic aş zice, sunt “un adevarat izvor de vitamine si minerale pentru organismul uman. Pe langa continutul foarte ridicat de apa (93%), vinetele contin potasiu, necesar in stimularea inimii, magneziu pentru combaterea stresului, calciu pentru sistemul osos, vitamina A si C pentru sistemul imunitar” (sursa)

Reţeta de mai sus e după gustul meu (şi după ureche, că eu cam aşa gătesc), dar dacă vreţi şi alte idei sănătoase, de ce nu intraţi voi în programul Activia? Nu doar că, vreme de două săptămâni primiţi zilnic sugestii pentru alimentaţie, sport şi stil (ştiţi voi, dilmea “azi cu ce mă îmbrac?!”), dar puteţi schimba impresii şi sfaturi cu peste zece mii de alţi utilizatori ceea ce sigur n-are cum să dăuneze sănătăţii! :)

foto

Eu nu cred prea tare în “Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi” şi m-am ferit să cred ori să fac promisiunea asta în vreo două rânduri. Împreună, poate, în virtutea inerţiei, deşi nici asta nu pare că se mai întâmplă prea des şi multe perechi despre care aş fi zis că rămân sudate, s-au despărţit. Însă fericiţi?! Totuşi,  am în preajmă două cupluri care rezistă, şi rezistă, şi rezistă, întocmai ca-n reclamele alea la termopane. Aşadar, există speranţă, prieteni: se poate!

Unul dintre aceste două cupluri a împlinit, în weekend, zece ani de căsnicie, şi, dacă iubirea s-ar cota la bursă, eu aş cumpăra acţiuni la L&A, zău dacă nu! Aniversarea fu prilej de chefuială şi o nouă ieşire din seria Viaţa la ţară, leneveală semi-activă în curte şi trăncănit cu prietenii cei buni. Şi salăţi din grădina Angelei, şi păstrăv la grătar şi alte bunătăţi. Şi, desigur, frappe – asta e o gluma internă, dar n-am putut să mă abţin!

Dincolo de asta, însă, cei doi care au vrut să-şi reediteze promisiunea de a rămâne împreună într-o mică biserică din preajmă, unde ne-am strâns, (aproape) toată gaşca, sâmbătă la asfinţit, şi de unde se vedea Siretul şi oraşul din apropiere iar liniştea era parfumată şi aproape tangibilă.

Şi deşi eu sunt a mai cinică, recunosc că a fost minunat şi că mi-e drag de ei, fiindcă, în vârtejul ăsta nebun care ne duce de colo-colo şi ne umple vieţile cu stres şi zăpăceală, ce au ei e cu adevărat nepreţuit!

La mulţi ani, dragilor!

Acum nouă ani, când mi-am cumpărat apartamentul, IKEA era prezentă în România doar la modul inspiraţional şi aspiraţional, fiindcă ştiam de obiectele lor drăguţe şi funcţionale, dar nu aveam de unde să le cumpăr, aşa că marile obiecte de mobilier din casa mea nu provin de acolo, dar cele mai multe dintre accesorii şi alte câteva lucruri menite să-mi ordoneze casa au pe ele eticheta companiei suedeze.

Îmi mai place IKEA şi pentru felul în care comunică, pentru că Fundaţia lor cheltuie anual sume foarte importante pentru diverse cauze, pentru că ştiu că au super programe de comunicare internă, dar nu ştiam, să-mi fie ruşine, de proiectul PS, adică exact aşa cum ştiţi, post scriptum, o reinventare a trecutului în termeni de mobilier şi accesorii, cu materiale noi si funcţii noi, curaj, creativitate.

Anul acesta, la a şaptea ediţie a IKEA PS, cei 19 designeri au (re)creat 46 de obiecte (vedeţi mai jos câteva), folosind bambus, plastic reciclat, lemn şi plastic compozit sau pânză pentru că reinventarea ideilor şi produselor vechi şi adoptarea ideilor, materialelor şi tehnologiilor actuale înseamnă reducerea impactului asupra mediului.

Mie mi-au plăcut cel mai tare comoda de mai jos, ale cărei componente pot fi rearanjate şi căreia i se pot adăuga şi alte elemente:

cuierul ăsta, pentru că e colorat şi pentru că e foarte deştept, “bumbii” pe care se agaţă diverse pot fi mutaţi mai sus ori mai jos, în funcţie de nevoile voastre:

şi poliţa asta, perfectă pentru cărţi, de exemplu, şi pe care cred că am s-o şi cumpăr la următoarea vizită în magazinul din Băneasa:

Odată cu informaţiile despre această colecţie am mai primit un stick (făcut din hârtie şi metal) pe care sunt detaliile despre întreaga colecţie, poveşti (de exemplu, o tânără care a reinventat un scaun creat de tatăl ei, tot designer Ikea), dar şi un aparat foto, designer: Jesper Kouthoofd – KNÄPPA, pe numele lui – cu carcasă de carton şi stick USB integrat, ca să pot fotografia cu el ce e IKEA în casa mea şi să adaug folografiile la această colecţie. Pentru că trebuie să-l ţii nemişcat în timp ce captează imaginea, nu prea mi-a ieşit cine ştie ce poză, dar perseverez. Vedeţi “minunea tehnicii” mai jos:

PS – vouă ce vă place din colecţia asta? :)

Mă gândesc uneori că mi-ar fi mai bine la ţară, cu un petic de pământ, o casă (nu vilă), un câine mare, dar nu neapărat rău, cât să sperie oamenii răi, da’ să nu muşte pe nimeni, două pisici (fiindcă nu cred că domnul Sony s-ar descurca să prindă şoareci), un rând de vie, cât să iasă nişte must, toamna, trei găini şi-un cocoş afurisit, nişte raţe, că-s simpatice, şi, poate, doi iepuri – din acelaşi motiv.

Mda, viaţa la ţară pare idilică. Linişte, tată, câtă vrei, program de voie, toate cărţile din bibliotecă, fructe şi legume proaspete, nişte lapte de la Coana vecină, nişte brânză de la Conul vecin, şi un mileu frumos de pus pe tv. Şi poţi să te deconectezi de la agenda zilnică şi poate să te doară-n fund de politică şi politicienii români. Sau nici acolo!

Însă nu e chiar aşa, fiindcă la ţară se munceşte de numa’: udă roşiile, taie nush ce plantă, hrăneşte puii, culege zmeura, fă ciorba, intră în beci, ieşi din beci, s-a uscat usturoiul, mergi şi cumpără altul, vezi ce vrea cutare, că e la poartă, şi asta e doar o mică parte fiindcă mereu îmi pare că ar fi ceva de făcut, de muncit, de robotit.

Din fericire pentru mine şi prietenii cu care am fost weekendul trecut la ţară, noi am fost musafiri, aşa că în loc să facem oricare dintre lucurile de mai sus, am cântat, am spus bancuri, am mâncat bunătăţi, ne-am împotmolit (unii din noi, mă rog) pe malul Siretului, iar alţii ne-am bălăcit în el (apă caldă ca-ntr-un lighean uitat la soare), ne-am jucat cu cei doi căţei care stăpânesc ograda, am mâncat vişine şi zmeură direct de la sursă, am jucat cărţi şi yams şi, în general, ne-am relaxat şi ne-am distrat…

… chiar şi când copilul din gaşcă, Miru, făcea instrucţie cu cei doi căţei pe la ore mai matinale decât le-ar fi fost unora pe plac, strigând, tare: Fetiţaaaaaa! Rostogoooool! Veniţi după mineeee!

Da. Aşa trebuie să fie finalurile de săptămână. Cu prieteni, cu râsete, departe de lumea dezlanţuită. În rest, mă mai gândesc cu viaţa asta la ţară. Zi, Teteo, că bine zici!

M-am săturat de porcăria politică autohtonă contemporană ca de oţet de mere pădureţe, aşa că plec la ţară, unde e TV, da’ nu-l deschidem, unde sunt prieteni dragi, vin curat făcut în casă, câinele Urâţica şi umbra din foişor. Şi multe alte beneficii, printre care se numără şi faptul că pot să umblu desculţă

şi, dacă avem un dram de noroc, nişte ploaie. Dacă nu, baie în Sireeeeeet!

Azi am fost cu tata la poşta să-şi plătească o amendă pentru depăşirea vitezei, că el nu se descurca cu IBAN-uri şi alte detalii din astea tehnice. Nici eu nu mă descurc, da’ sunt prietenă cu unu’, Google, aşa că mi-a explicat el ce şi cum. Şi prietena mea, A., că şi ea ştie!

La poştă, o tanti foarte amabilă ne explică ce şi cum să completăm, unde CUI, unde IBAN. În fine, după ce am stricat două cartonaşe din alea – pe bune, voi aţi văzut în ce spaţiu minuscul trebuie să încapă ditai IBAN-ul?! – am nimerit-o corect şi lizibil.

“Aici trebuie să scrieţi pentru ce sunt banii”, observă tanti lipsa informaţiei. “Bine”, zic, deci “amendă de circulaţie, serie, număr şi dată proces verbal. E bine aşa?”. E bine. Cât scriu, tata îi explică tipei de la tejghea:

– Să vedeţi. Eram în localitate, şi era un tip care mergea foarte încet, da’ foarte încet! Încurca circulaţia, ce să mai vorbim! Aşa că a trebuit să-l depăşesc şi, na, ca să fac asta, am accelerat puţin. Cred că atunci m-au prins.

Ca să întelegeţi de ce e mai bine să nu-mi iau permis, ar trebui să mai spun că amenda era pentru 84 kmh. În localitate, da? Are umor tata! :)

Şi cum io-s fi’sa, credeţi că aş merge doar cu viteza legală?!

(apropo, merge cineva exclusiv cu viteza legală?!)

Aveam aproape un an când s-a petrecut cutremurul din ’77, nu am amintiri de atunci. Eram acasă, în pătuţul meu de copil, genul ăla cu plasă metalică pe laterale ca să nu evadeze plodul. De pat îmi aduc aminte, fiindcă am dormit în el până a devenit prea scurt pentru mine şi la finele experienţei noastre comune era desenat peste tot cu carioci!

La cutremur, mama s-a panicat rău – presupun că partea cu calmul absolut în situaţii de stres o moştenesc de la tata! – dar s-au repezit toţi trei – mama, tata şi Nica (bona) – în camera mea, să mă ia de-acolo. Tata, eroul meu!, s-a postat în dreptul bibliotecii, una masivă, cu geam de sus până jos, s-o împiedice să cadă. Mama l-a tras de acolo în timp util, altfel l-ar fi făcut praf, iar Nica a fost cea care m-a smuls pe mine din pătuţ. În ultimul moment: biblioteca pe care tata n-ar fi putut, oricum, s-o ţină, s-a prăbuşit, iar pe locul unde fusesem cu o secundă mai devreme zăcea un maldăr de cioburi şi cărţi. Aş  fi murit dacă Nica întârzia chiar şi o secundă.

A fost vânătă câteva săptămâni, pentru că, ferindu-mă pe mine, s-a expus pe ea, iar în cădere, biblioteca i-a atins o parte de spate. Mulţi ani mai târziu, îmi povestea că pe moment nici n-a simţit durerea, iar eu, încântată de atâta atenţie, mă apucasem să râd şi să mă joc cu părul ei! Dar cred că am fost singura care s-a distrat în momentele alea!

După cutremur, s-au dus toţi trei la o prietenă a mamei care stătea la casă, la doar câteva minute de noi. Speriată de eventuale replici, mama nu s-a gândit decât cum să mă scoată mai repede din bloc şi să mă ducă la adăpost, aşa că n-a mai stat să mă îmbrace pentru stradă deşi afară erau puţine grade. În drum spre ieşire, totuşi, a înşfăcat un preş pe care l-a pus peste mine până am ajuns la prietena ei.

Râd şi acum de mama pe chestia asta, când îmi aduc aminte, şi-i zic c-ar fi trebuit să-mi schimbe numele în Cleopatra dacă de mică m-au înfăşurat în covor. Tata, care e profesor de istorie, mustăceşte, şi spune că regina Egiptului n-a avut, totuşi, o soartă prea fericită şi că oricum mie nu-mi plac şerpii.

Ai mei n-au mai pus niciodată geam la biblioteca aia, iar preşul s-a pierdut pe undeva…

***

Cutremurul din 4  martie 1977, a avut 7,2 grade pe scara Richter, a început la 21.22 şi a durat 55 de secunde. Peste 1500 de oameni au murit atunci, au fost mai mult de 11.000 de răniţi şi peste 33.000 de locuinţe distruse. În caz că vă întrebaţi, 35 de ani mai târziu, autorităţile locale au reuşit să expertizeze 1.205 imobile şi să reabiliteze seismic doar 20 de clădiri, ceea ce face ca potenţialele pierderi, în caz că 4 martie ’77  s-ar repeta, să fie cam de patru ori mai mari.

Marţi seara am fost, alături de alţi bloggeri, la dat zăpada. În consecinţă, ieri dimineaţă nu mă puteam mişca fără grimase de durere şi limite cu care nu mai vreau să mă întâlnesc vreodată. Gestul simplu al apucării unei căni a fost ridicat la rang de artă, la fel aprinsul unei ţigări… Pentru orice gest banal a trebuit să reinventez o serie bine studiată de mişcări.

Slavă Cerului, nu e o înţepeneală permanentă, o să treacă în vreo două zile – sper! – dar, dincolo de nervii provocaţi de imposibilitatea de a mă mişca şi durerile aferente, am învăţat două lecţii.

Prima: inima bate mintea, că am vrut să ajut cu zăpada deşi ştiam că frigul nu-mi face bine, iar uneori organismul bate mintea! Oricat de bine m-am simţit ajutând şi oricât de voioasă am fost pe chestia asta cand am venit acasă, n-a fost suficient să previn înţepeneala!

Sunt adepta principiului că o atitudine pozitivă e cel mai bun tratament pentru orice. Ei bine, nu de fiecare dată!

A doua: detest situaţiile pe care nu le pot controla, momentele în care aş putea fi dependentă de altcineva în afară de mine însămi şi, de asemenea, îmi e foarte greu să mă descurc cu limitele. Am învăţat, însă, că orice se poate învăţa. Că poţi să “construieşti” un set complex de mişcări cu care înlocuieşti un gest firesc, altfel, dar pe care tu nu-l poţi face acum. Am mai învăţat că pot să fac eforturi de voinţă şi să mă mişc, în ciuda durerii, ca să nu înţepenesc şi mai tare.

Sigur, mă ajută mult faptul că ştiu că o să treacă destul de repede. Dar, la o adică, e bine de ştiut că, dacă ceea ce a fost simplu devine complicat, pot găsi soluţii şi, în cea mai mare parte a timpului, pot chiar să-mi pastrez şi umorul (aproape) intact. Mă rog, mai mult autoironia!

Nu în ultimul rând, dacă nu eram sigură că o să am nevoie de reminder, când şi când, pentru lecţiile astea, n-aş fi scris pe blog despre ceva atât de personal :)

Am mai spus, şi nu pentru că aş suferi de false modestii ci pentru că e chiar adevărat: sunt antialent la desen si la alte chestii similar artistice, cum ar fi… sculptatul, de exemplu. Vasul pe care l-am facut la Horezu, pe roata olarului, a ieşit suficient de şui ca să nu reziste în cuptor, iar ieri am dat măsura aceleiaşi “măiestrii” la şcoala de modelaj de lut de la Fundaţia Calea Victoriei, după cum o să vedeţi imediat!

Am ajuns ceva mai târziu, fiindcă n-am reuşit să găsesc taxi (care o mai asculta poveştile lacrimogene ale şoferilor de taxi care se plâng că nu câştigă suficient!), aşa că n-am prins introducerea despre tehnici şi aşa mai departe. Tema lecţiei, însă, era să realizăm o lucrare care să includă o scoică. Sau mai multe. Pe scurt, Alina, dăscăliţa noastră într-ale modelatului, ne’a adus câteva scoici şi ne-a spus să le realizăm “surori gemene”, însă din lut, şi nu de capul lor, ci într-o compoziţie.

Mi-am ales şi eu un model, cred că cea mai simplă variantă, şi am “trişat” un pic la realizarea lucrării, în sensul în care în loc să modelez scoica din lut, am făcut un mulaj după obiectul original. Fireşte, chestiunea a ieşit “în oglindă”, aşa:

Cu o scoică nu se face primăvară, însă, şi nici cu două peisajul ori compoziţia, aşa că mai trebuia ceva. Şi pentru că tot semănau scoicile mele cu nişte fotolii uriaşe, m-am gândit să adaug şi un personaj, şi ce altceva s-ar fi potrivit mai bine decât o sirenă?! Ah, doar dacă ar fi putut să iasă ceva mai drăguţă, dar, nu! A ieşit o sirenă demnă de Picasso, în perioada lui cubistă! E urâţicăăăă, vai de capul ei de sirenă, cu sânii brambura, cu părul vâlvoi şi nişte braţe de halterofilă! Dar am reuşit s-o lipsesc de fotoliu şi sper să reziste!

Şi pentru că tot mai trebuia ceva, am mai făcut una, care seamănă întrucâtva cu Medusa, tanti aia care te împietrea cu privirea ei. Ca să scap mai uşor, ăsteia i-am făcut doar bustul şi coada. Şi am mai pus şi o bărcuţă, un fel de canoe cu velă, mă rog, eu nu m-aş urca în aşa ceva!

Mai talentaţi decât mine, colegii au reuşit, ca de obicei, lucruri mai frumoase!

Dar ştiţi ceva?! Nu contează că sirenele mele arată ca Muma Pădurii, fiindcă lutul nu prea ţine la detalii fine, trebuie să construieşti chestii mari, cu tuşe groase, din care să faci detaliile, altfel se usucă şi se sfărâmă, cum s-a întâmplat cu funda şi cu una dintre mustăţile pisicii de data trecută.

Nu contează! Ce este important, însă, e faptul că pentru două ore viscolul de afară încetează să mai conteze, ştirile proaste şi toate celelalte lucruri care ne pot enerva, de asemenea! Mai mult, lipsa de talent dezvoltă o chestie demnă de obiceiurile sănătoase: îi zice autoironie! Iar când pleci de acolo, eşti zen, unul care rezistă. Şi rezistă… Şi rezistă…

Iar asta a fost lecţia despre fericire pentru astăzi! Găsiţi-vă un hobby. O dambla. Ceva care să vă bucure şi să vă placă, ceva doar pentru voi.

Mi-a plăcut de el de la prima vedere. Stătea înghesuit alături de alţi confraţi şi cu toate că nu era atât de bine expus, l-am ales pe el. Nici măcar nu m-am tocmit, deşi de obicei mă amuz încercând să fac o “afacere”. Nu, de data asta era ceva deosebit, urma să petrecem multe zile împreună, să-mi pună îmaginaţia la încercare, să devină centrul atenţiei şi al sufrageriei.

Era deja cioplit la bază, pe măsura suportului în care avea să locuiască – vremelnic – în casa mea. L-am proptit bine, în speranţa că orice atacuri ale domnului Sony nu-l vor destabiliza şi am început să-l împodobesc. Doar cu alb, argintiu şi albastru, şi cu o mare fundă roşie în vârf. A durat cam o oră, fiindcă între timp a trebuit să alerg motanul ca să recuperez nişte fire de beteală din botul lui.

Când a fost gata i-am făcut poze, am pus colinde şi m-am bucurat de mirosul lui proaspăt şi de clinchetul globurilor când, din neatenţie, treceam prea aproape de el. Casa era mai veselă, mai festivă datorită lui. Până şi domnul Sony l-a apreciat suficient de mult încât să nu se caţere în el, chiar dacă l-a inspectat îndelung, iar unele globuri au căzut pradă curiozităţii sale.

Dar, inevitabil, sărbătorile de iarnă au trecut, iar ramurile s-au mai lăsat şi e cazul să ne revenim din reveria zilelor relaxate. Nu s-a uscat, încă nu-i cad acele şi se mai simte, uşor, mirosul de pădure. Însă e o chestiune de zile, aşa că în seara asta i-am scos podoabele una câte una, cu gândul să-l scot din casă până nu începe să-şi împrăştie acele peste tot.

E gol acum, parcă dezbrăcat, timid, în colţul lui. Şi nu mă îndur să-l aunc ca şi cum aş arunca o cutie goală. Nu ştiu cât o să-l mai ţin, dar cu siguranţă la anul nu-mi voi mai cumpăra brad tăiat. Pur şi simplu e prea tristă despărţirea şi mă simt prea aiurea când vine vremea să-l arunc.