Mă puse Chinezu să sap prin memorie şi să scot la lumină prima mea amintire. Am săpat, ba chiar am împrumutat şi un escavator, dar nu sunt prea încântată de rezultate. Vag, îmi străpunge memoria o salopetă portocalie pe care mama mi-a confirmat că am avut-o şi în realitate, nu doar în închipuirea mea, dar vorbim de o vârstă foarte mică, nici doi ani, practic e imposibil să am amintiri de atunci. Şi totuşi…
Poate ar fi fost povestea spălării bibliotecii cu şampon, dar pe asta am relatat-o de 1 iunie. Hm…
Bine, fie, prima tabără. Cred că aveam vreo patru ani, sau poate cinci, maxim, când m-a luat tata în prima tabără. Am mers la Muntele Roşu, la cabană, pentru o săptămână. Tata avea în grijă 20 de draci, elevii lui de la liceu, şi, colac peste pupăză, trebuia să vadă şi de plod, adică eu, şi nu cred că i-a fost prea simplu, fiindcă eram curioasă ca o pisică şi nu prea aveam clară noţiunea de “pericol”. Aşadar, ca să mă aibă mereu sub ochi, mă lua şi pe mine în excursiile pe munte. Hai, hai, doar că eu la patru ani oboseam repede şi mă plictiseam şi mai şi.
Într-una din drumeţiile astea, m-a luat la cules de afine. Mici şi dulci, bobiţele aproape negre m-au fascinat, cu atât mai mult cu cât tata îmi explicase că fetiţele care mănâncă afine vor creşte mai repede şi mai frumoase. Aaa, bon, vanity was my favorite sin, deci să culegem şi să mâncăm afine. Multe afine! Ceea ce am şi executat, foarte sigură pe efectul benefic al fructelor cu pricina.
Când am ajuns la cabană, însă, şi m-am dus la oglindă să văd cât de mare şi de frumoasă crescusem după atâtea afine, şi am dat nas în nas cu buzele şi limba pătate, aproape negre, am avut un şoc şi m-a luat plânsul. M-am lămurit, însă, că “se duce”, aşa că spaima a fost de scurtă durată iar afinele au rămas, până azi, pe lista fructelor preferate. Chiar dacă pătează :)
Am scris asta ca să vă atrag atenţia asupra campaniei World Vision România, Mame sănătoase, copii sănătoşi. Pe scurt, e o campanie pentru copiii mai mici de doi ani din zonele sărace şi pentru mamele lor care, de multe ori, nu ştiu prea bine să-i îngrijească fiindcă nu prea au de unde învăţa, iar cei care suferă sunt.. exact! Copiii! Cu un leu, doar un leu, puteţi să vă abonaţi la bunătate. Hai că nu e mult, poftim şi motive!
E complicat cu adusul aminte, dar o nădăjduiesc că Andreea Burlacu o să reuşească să dezgroape prima ei amintire, la fel Claudia Tocilă şi hai şi Pietricel, că şi-aşa se plângea că n-are spor la scris pe blog! :)
Pe ceilalţi o să vă rog să răspândiţi vestea despre proiect pentru cine ar putea şi ar mai dori să ajute. Mulţumesc!
Ştiţi pozele alea cu vedete care şi-au ratat operaţia estetică? E, aş putea să fiu şi eu într-o poză din aia acum, doar că nu-s vedetă şi n-am nici o operaţie estetică la activ – ratata sau nu. În schimb, nu ştiu exact din ce cauză, am o jumătate din buza superioară de două ori mai mare decât cealaltă jumătate.
E imposibil să nu-ţi atragă privirea şi, probabil, e dificil să nu te gândeşti că botoxul sau acidul hialuronic au intrat cum sau pe unde nu trebuie. Şi mă enervează niţel, recunosc.
În afară de asta, încerc să mă şi simt bine. Aseară la câteva scurt metraje (unele ok, unele nu), c-o lună plină dodoloaţă, rotundă ca o turtă de mălai răsturnată direct pe cer, cu muzică – acum, când scriu, cântă Julică ăla micu’, da’ am auzit şi muzică mişto aici, cu net wireless foarte bun şi cu prieteni. Şi apă împrietenită cu soarele. De altfel, mă pregătesc să merg pe plajă curând.
Cam aşa (se) întreabă Fata din port şi mi-a plăcut provocarea, chit ca nu-mi era neapărat adresată. Adică ce-aş face, de şi cu drag, dacă aş putea, pentru o lună, să-mi las jobul şi să mă dedic unui hobby. Păi să vedem…
Poate sună a clişeu dar mie îmi place ce fac, îmi place pe bune, îmi iubesc jobul joburile şi nu cred că m-aş reprofila. E drept, poate că aş face mai mult pro bono, aş lucra mai mult în zona ONG şi pe proiecte culturale care, din păcate, nu prea fac bani suficienţi cât să-şi permită PR buni şi bine plătiţi. Mda, e un cerc vicios, dar aia e. Deci (tot) comunicare all the way!
Totuşi, dacă mi-ar rămâne vreme şi aş avea banii necesari pentru asta, aş călători şi aş scrie despre locuri dar, mai ales, despre oamenii faini pe care i-aş întâlni. În secolul vitezei îmi pare că nu mai avem răgaz să observăm atâtea lucruri şi prea puţini îşi mai permit luxul de a remarca şi spune poveşti – Augustin Radu şi Cristina Bazavan sunt unii dintre aceşti puţini, apropo. Poate e şi din pricina avântului 2.0: suntem bombardaţi cu mesaje ce se vor care mai de care mai persuasive şi uneori – am observat asta – ne încâtă mai tare forma (ce vrem să auzim) decât fondul.
ăăăă… despre ce scriam eu aici?! Aşa! Deci hobby-urile mele de care uneori n-am suficient timp sunt plimbatul pe diverse coclauri şi oamenii frumoşi. Din când în când reuşesc să le combin! În rest, mai citim, mai gătim, mai facem un sport…
Fiindcă mă întreabă lumea ce şi cum, m-am gândit să scriu despre piatră şi tatuaj. Nu că m-ar deranja să răspund la ambele întrebări, dar s-o fac de prea multe ori la acelaşi eveniment nu e foarte fun. Aşadar…
Tatuajul. Reprezintă două inimi, una mai mare şi una mai mică. Poveste lui e legată de un medalion cu oarece încărcătură sentimentală pe care l-am pierdut şi regăsit, în Vamă, de vreo trei ori, motiv pentru care am decis să mi-l tatuez. Zis şi făcut, l-am tatuat, chiar atunci, în Vamă, pe principiul “Poţi să-l tatuezi? Tatuează-l!”. Apropo, nu doare, dar e un pic enervat, cam ca picătura chinzească, să te tot înţepe cineva/ceva şi tu să trebuiască să nu reacţionezi.
Întrucâtva amuzant, pe lângă faptul că tatuatorul (un zdrahon pletos) s-a tot chinuit să fie extrem de delicat, a fost că mi s-a spus că odată ce-ţi faci un tatuaj sigur o să mai vrei unul. Au avut dreptate, mai vreau unul :D
Piatra. E o piatră banală, are formă de inimă şi-o gaură proprie (adică nu eu i-am facut-o, aşa era piatra) prin care trece un şiret de piele cu ajutorul căruia o pot purta la gât. Eu am găsit-o şi pentru mine e o piatră preţioasă fiindcă îmi aminteşte constant că în vara aia (2008) am învăţat o lecţie importantă de viaţă. Mai în glumă, mai în serios, spun că e inima pe care o port la vedere: una de piatră, muhaha! :))
În 2005, aflată în concediu la Vamă, asistam la prima ediţie a festivalului Folk You fără să ştiu că, un an mai târziu, aveam să-i fiu producător executiv şi, mai apoi, producător general. Mi-a plăcut mult conceptul de cântare pe plajă, cântare simplă: un om, o chitară, o muzicuţă şi, în culise, câteva băncuţe. Nu tu protocol, nu tu jocuri de lumini.
În 2011 Folk You s-a transformat într-un circ, iar începutul sfârşitului a fost în 2009. Am ezitat ceva până să scriu articolul ăsta fiindcă FY a fost “copilul meu”, adoptat la vârstă fragedă, l-am iubit şi păstrez amintiri preţioase cu cântările din Festival. Dar, în egală măsură, e dureros să văd ce a devenit, un bâlci muzical, fără cap şi coadă, fără identitate, fără brand. Mă explic, cu amintiri cu tot, în câteva postări.
2006, ediţia “Hei rup”-istă, cu Vânare de vânt!
În 2006, cum ziceam, deşi, teoretic, treaba mea era doar de PR, am ajuns să-mi asum şi funcţii executive, mai de voie, mai de nevoie. Festivalul s-a desfăşurat în fiecare sfârşit de săptămână, în cinci locuri de pe Litoral: Mamaia, Costineşti, Neptun, 2 Mai şi Vama Veche, iar lucrurile nu s-au schimbat prea mult. E drept, scena nu mai era un simplu podium de lemn ci era compusă din buteci, aveam şi un acoperiş pentru ea, dar am păstrat aceeaşi distanţa mică între public şi artişti.
Inerentele probleme ale unui festival
Au fost şi probleme, şi nici nu se putea altfel! În Mamaia, de exemplu, a trebuit să mutăm scena după prima seară (şi nu e deloc lucru uşor!), fiindcă proprietarul bucăţii de plajă… se răzgândise. Au muncit băieţii de la Silver Music de le-au sărit capacele să mute scena, dar a meritat! Seara, puţin mai încolo, era un concert Accent cu mult mai mulţi decibeli, dar publicul i-a lăsat şi a venit la noi. Tot la Mamaia am decoperit-o pe Maria, care mi-a plăcut mult, şi îmi place în continuare. Ascultaţi:
În Costineşti ne-a plouat, dar Nicu Covaci nu s-a dat jos de pe scenă. A continuat să cânte, publicul a rămas şi, până la urmă, am alungat ploaia! A fost public chiar şi la Neptun – a fost un loc în care eu n-am vrut să facem concerte, dar nu era decizia mea. Mai puţin, dar a fost! Ce să mai spun de Vamă şi 2 Mai, locuri în care am fost primiţi cu braţele deschise?! Mă rog, aproape de toată lumea: proprietarii de la Stuf, deşi ne-au lăsat să punem scena pe plaja “lor”, au dat drumu la muzică până să se termine concertele. Dar şi eu eram încăpăţânată şi bătăioasă. Până la urmă, s-a sfârşit cu bine, dar anul următor aveam să le cer băieţilor de la SM de două ori mai multă putere în boxe. Lesson learned!
Culise mai mult sau mai puţin amuzante
2006 a fost anul în care am făcut tricouri şi bandane pentru dat în public. Eu, că nu suport chestii “pe gât”, îl sfârtecasem pe al meu, la fel şi la mâneci şi la poale. Arăta destul de funky şi, de mai multe ori, mi s-au cerut tricouri “ca al tău, din ăsta, mişto”. Am sfâşiat o grămadă de tricouri pe plajă în vara aia! :)
Şi tot în anul ăla s-a scris imnul. Olăraşu are păcatele lui, dar şi talent cu carul!
Din culise nu pot povesti cine ştie ce, deşi ar fi, cred, material cât pentru o carte. Toată lumea mă invidia pentru că, vreme de o lună, de miercuri până duminică sau luni, eu eram la mare. Cum aş fi putut să le explic că, în aceste cinci săptămâni, abia am reuşit să fac una sau două băi în mare, că fiecare noapte se sfârşea la ore mici şi fiecare zi începea maxim pe la 9, de multe ori şi mai devreme, fiindcă mereu se găsea, pe acelaşi etaj cu mine, câte un plod care fie urla de dimineaţă, fie sărea, şi avea adidaşi din ăia chiţăitori!
(nu că m-aş plânge, aş da oricând o lună de lucrat într-un birou pentru una de muncit la Folk You, aşa cum era atunci)
Provocări
Cel mai dificil lucru era reprezentat de diagramele de cazare. Artiştii, dragii de ei, că au şi calitatea asta, se răzgândeau frecvent, ba veneau azi, ba mâine, ba stăteau o noapte, ba trei. În fiecare zi trebuia să iau tabelul ăla de cazări şi să-l refac, neori de mai multe ori. Iar la un Festival cu buget atât de mic precum Folk You, când cele mai multe cazări sunt în barter, e greu, dacă nu imposibil să mai găseşti câte o cameră. Şi totuşi n-a dormit nimeni pe plajă. Foarte puţin a lipsit, cu cineva din echipa JN, dar nu s-a întâmplat. Nici n-aş fi permis aşa ceva.
O altă provocare a fost să respectăm un oarece program pe scenă. Ordinea era ok, nimeni nu ieşea din vorba lui Moţu, dar nici nu prea se respecta un timp de cântare pentru fiecare. De exemplu, la 2 Mai, Olăraşu era într-un mood poetic, aşa că a deviat de la programul lui şi a început să citească poezii pe care le scrisese c-o noapte înainte pe hârtie de imprimantă matricială, lungă de ajungea departe, în public! Nu le mai ţin minte, dar la mine era ceva cu stelele şi luna! Recitalul lui din seara aia a durat de două ori mai mult! Nu că publicului nu i-ar fi plăcut la nebunie, dar eu ştiam exact cât ne ţine generatorul şi a fost nevoie de două excursii la benzinăria din 2Mai pentru reaprovizionare cu combustibil! :))
Artiştii ediţiei, consacraţi şi debutanţi
Cine a cântat în 2006: Nicu Alifantis, Alexandru Andrieş, Mircea Baniciu, Mircea Vintilă, Nicu Covaci, Mircea Florian, Victor Socaciu, Vasile Şeicaru, Ducu Bertzi, Marius Baţu, Florin Chilian, Florin Săsărman, Adrian Sărmăşan, Emeric Imre, Maria Gheorghiu, Tatiana Stepa, Zoia Alecu, Maria Magdalena Dănăilă, Heidi Schmidt (spr că n-am ratat pe nimeni) şi câţiva mai tineri debutanţi care, între timp, au devenit şi ei nume cunoscute printre iubitorii genului: Unde, Silvan Stăncel, Alina Manole, Jul Baldovin şi Alina Zaharia.
Revin zilele astea cu episodul următor: 2007, sfârşitul nu-i aici!
Aseară am fost la teatru. Bulandra, sala Izvor, spectacolul “Îngropaţi-mă pe după plintă”. Fusesem avertizată că e un spectacol puternic, că o să plâng, râuri de lacrimi, o pădure de serveţele. N-am plâns. M-am înduioşat, m-am înfuriat peste măsură, dar nici măcar o lacrimă nu s-a scurs pe obraz.
Spectacolul este, fără îndoială, puternic, şi unul dintre cele mai bune pe care le-am văzut, prin puterea textului, a unei foarte foarte bune scenografii şi regie de lumini şi, cel mai mult, prin jocul excepţional al doamnei Mihuţ şi al lui Marian Râlea, cel care interpretează o dedublare mai mult decât un (dublu) rol: este Saşa care îl joacă pe Saşa cel de 8-9 ani.
Unu, doi, unu, doi… numele meu este Saşa Saveliev. Sunt elev în clasa a doua şi locuiesc cu Bunica… Şi cu Bunicul. Mama m-a schimbat pe un pitic vampir şi m-a părăsit. De atunci atârn ca un crucioi de gâtul Bunicii. Şi asta se întâmplă de la patru ani.
Am urât-o pe Bunică, am urât-o cu pasiune, chiar, fiindcă eu însămi am fost obiectul unei iubiri ce trece peste limitele sentimentului frumos şi se duce în obsesie, în posesivitate, în a cere celor din jur să facă pentru tine mai mult dacât faci tu însuţi, cu titlul de “trebuie să primesc pentru că iubesc”. Trebuie şi iubirea nu au nici o legătură. Niciodată.
(îmi dau seama acum că, pe măsură ce scriu, mă încarc cu stările pe care, încordată fiind aseară (din alte motive), am refuzat să le las să mă cotropească)
Am înţeles-o pe Mamă, incapabilă să ţină piept Bunicii, împărţită între iubirea de femeie, cea maternă şi cea filială, egoistă şi ea, sacrificându-şi copilul pentru a-şi salva propria imagine despre sine…Din perspectiva asta, pentru mine Bunicul şi Tolea, au doar rolul de a creiona încă şi mai bine personajele Mama şi Bunica, pentru ca acestea două să explice desăvârşit personajului Saşa, cel împărţit între Viaţa reală şi Fericirea rară.
Restul e istorie. Istorie foarte personală a fiecăruia: toţi avem nişte demoni prin dulap. Vă recomand insistent spectacolul, ca exerciţiu de exorcizare. Doare, da. Însă, uneori, e necesar.
În fine, de aseară, ascult asta pe repet. Nu e întâmplător şi are legătură cu tot ce am scris mai sus… printre rânduri.
N-am apă caldă. N-am apă caldă de vreo lună de zile, dinainte să plec la seminarul Farmec de la Sighişoara, apoi la Sibiu, apoi la PR Beta şi, în fine, din nou la Sibiu, pentru cele două săptămâni de FITS.Am descris tot acest parcurs ca să înţelegeţi că, de fapt, în această lună lipsită de apă caldă am fost mai mult plecată. Deci nu prea m-a afectat chestia. Acum, însă, sunt acasă şi n-o să mai plec prea curând, decât în weekenduri, aşa că.. sufar!
Sigur, mama e aproape, la doi paşi de mine, mă pot duce la ea oricând ca să fac duş. Sigur. Dar nu asta e ideea, ci faptul că eu nu am apă caldă din pricina unor vecini care înţeleg să trăiască la bloc (era să scriu blog!), dar nu şi să plătească pentru acest confort. Spre exemplu, la mine pe scară, sunt unii care nu au plătit nici o întreţinere, de mai bine de un an. Nici un leu. Oamenii ăştia au consumat, au profitat, dar nu au plătit. Din pricina lor, noi, ceilalţi, cei mulţi, ne chinuim acum, ba cu oala, ba cu cana. Şi nu e corect.
Eu înţeleg că e criză, că lumea o duce greu. Serios, chiar înţeleg. La tăţi ni-i greu, vorba aia! Dar, frate, să ne înţelegem: nu e musai să stai la bloc. Se poate şi la cort, pe câmp, la căruţă, rulotă sau mai ştiu eu ce. Nu e musai să stai la două camere: vinde şi mută-te la garsonieră. Sau la gazdă. Sau în parc, treaba ta unde trăieşti atâta timp cât trăitul tău nu se întâmplă pe banii mei sau nu-mi afectează mie viaţa.
Şi oamenii ăştia, neplătitorii, mai fac şi scandal dacă îi întrebi de bani, au tupeu să spună că ce, nu din cauza lor – a unuia sau altuia – nu avem noi, ceilalţi, bunii plătitori, apă caldă. Că şi dacă îşi plăteşte el datoriile, apă caldă tot nu e, că datoria blocului la Radet nu doar de el e făcută. Adevărat. Dar irelevant. Fiecare dintre loazele astea e vinovată!
La pariu, dacă îi cauţi prin case, găseşti tot felul de electrocasnice luate pe credit şi achitate. Că, deh, fără apă caldă se poate, dar cum să ne ia televizorul?! Iar legal nu ai ce face, tu, colocatar afectat. Ar trebui să facă administraţia, şi cum administraţia îmi pare că a beneficiat de o parte din bani, mărind, astfel, datoria la Radet, nu am nici o soluţie legală de a rezolva problema!
De aia, vin şi întreb! Oare mai există haiduci? Să vină şi să ia de la neplatnici si să le achite, naibii, datoriile, fiindcă mie mi-e clar că nesimţirea atinge cote maxime în blocul ăsta şi că, la o adică, de frică, dacă nu din alte motive, loazele ar face rost de bani, iar eu aş avea, din nou, apa caldă!
Când am spus că anul ăsta sunt Community Manager nu mă referam doar la comunicarea online ci şi la o gramadă de lucuri drăguţe pe care le facem cu şi pentru publicul nostru – altele decât spectacolele din FITS. Printre ele, asta:
Cu ajutorul celor de la SmartGifts am tipărit câteva sute de astfel de diplome ce vor fi înmânate unora dintre cei prezenţi în publicul Festivalului. Fireşte, e vorba de un gest simbolic, de apreciere pentru faptul că participă (şi) la această ediţie a FITS, dar din reacţiile primite de mine atunci când am oferit astfel de recunoaşteri, pare-se că înseamnă cu adevărat ceva pentru “diplomaţi” si mă bucur tare! Şi mai sunt încă vreo câteva mii de printuri mai mici, cam cât o carte de vizită, pe care am scris, simplu, “Mulţumim pentru că ne sunteţi alături”, şi care oferă şi o reducere la magazinul cu promoţionale FITS din Piaţa Mare.
Da, ştiu că e drăguţ, şi mă bucur de-acum pentru cei care vor putea adăuga la amintirile lor despre FITS şi această mică memorie tipărită, pe lână bilete sau ce-or mai păstra ei.
Ceea ce este şi mai fain, cel mai fain, este faptul că Constantin Chiriac, director FITS, om ultra ocupat, mai ales în această perioadă, a ţinut să semneze de mână fiecare dintre aceste dimplome. Fiecare!!!
Apropo, citiţi la Oltea şi Cristina câteva rânduri despre întâlnirea lui C.C. cu câţiva dintre bloggeri.
Când eram mică, credeam că fericit e o meserie. Şi, ce să vezi, mai târziu am aflat că într-adevăr e! Freelancing, adică, şi autoeducare în sensul ăsta! Deschide ochii, uită-te în jur, fericirea e la îndemână.
Tot când eram copil am reuşit performanţa de a crăpa vaza de cristal moştenită de mama de vreo şapte generaţii şi să am atâta zel încât să spăl biblioteca părinţilor cu şampon. De urzici. În apărarea mea, tre’ să spun că treaba asta a avut un sens.
Adică ai mei îmi spuneau mereu că lectura, cărţile, reprezintă hrană pentru minte. În capul meu de copil de patru ani, cărţi = minte = cap = păr = şampon. Şi cum pe vremea aia şamponul nu era decât de urzici… voila!
Mă rog, n-a fost o dramă, că soluţia de “curăţire” era mai degrabă concentrată decât fluidă, aşa că nici o carte nu a fost rănită în acest proces, stţi liniştiţi! După aia, când am mai crescut, le-am citit. Şi, mă rog, o foto de azi şi una de atunci. Adică necitită şi citită, cum ar veni :)
Cum ziceam odată, pe vremea când eram Ilinca Dima, potenţiala mea carieră de pianistă a fost compromisă total şi definitiv acum vreun an jumate, când am aflat de poliartrită. Sau PR, dacă vreţi. Vorba unui prieten, se poate spune acum că am PR-ul în sânge. Literalmente!
ok, ok, ştergeţi-vă lacrima din colţul ochilor şi opriţi remarca “aşa de tânără” (mă enervează deja) – fac tratament şi, mai presus de toate, am învăţat să fac haz de situaţie şi, în felul ăsta, PR cu PR trăieşte bine-mersi. Mai puţin când, ca aseară, păţeşte super criză de dureroasă înţepeneală şi până la urma, după vreo 3-4 ore, cheamă Salvarea. Bună patru dimineaţa, ca sa zic aşa.
Au venit, mi-au făcut cea mai dureroasă injecţie, ever, în umăr, au plecat. Era un medic tânăr, evident obosit şi alergat, care mi-a povestit că se aştepta să aibă o gardă mai uşoară, dar nu. Printre altele, avusese un apel de la cineva care a reclamat palpitaţii. Când a ajuns la faţa locului, a descoperit că pacientul (sau pacienta, ca n-am întrebat) sunase la Salvare după ce se speriase de-o… lampă! Nu că-i amuzant?!
Nu, nu e. Jumătate dintre cazurile pentru care s-a solicitat ambulanţa erau spaime, păreri, impresii şi crize de ipohondrie. Practic, în loc să scurteze costurile şi timpii de reacţie pentru cazurile cu adevărat grave, apelurile astea nu fac decât să irosească resurse.
Mi-a fost un pic milă de medicul care a venit la mine. Era obosit, trist, demoralizat. “Asta nu e meserie, să tratezi oamenii speriaţi de lămpi!”. Subscriu. Ar fi bine să nu mai chemăm ambulanţa când suferim că ne atacă veioza. Pentru aşa ceva, ţineţi o bâtă la îndemână şi descurcaţi-vă singuri fiindcă cineva poate chiar are nevoie de medic în timpul ăsta! Numa’ zic!
