Ieri la TIFF a avut loc vernisajul expoziţiei “Spaţii imaginate”, o retrospectivă ce marchează peste 40 de ani de carieră artistică a scenografului Helmut Stürmer, cel care este colaborator fidel al regizorilor Silviu Purcărete, Vlad Mugur, Andrei Şerban, Lucian Pintilie şi Tompa Gabor. De-a lungul activităţii sale, a semnat scenografia şi costumele pentru mai mult de 200 de filme, spectacole de teatru şi operă.

Expoziţia (o găsiţi la muzeu, în centru, în spaţiul TIFF Art gazduit de Master Card) este o incursiune în „lumea nevăzută???, în laboratorul de creaţie şi elaborare al universului teatral şi cinematografic. Traseul transpunerii imaginarului în real se dezvăluie prin schiţe de concepţie, fotografii de machete, imagini din spectacole, ce conturează astfel un proces creativ fascinant (sursa)

Pentru că în ultima vreme creativitatea şi procesul creativ devin subiecte din ce în ce mai prezente printre rânduri, nu am putut rata ocazia de a-l întreba pe creatorul scenografiei de la Faust (printre multe altele), cum reuşeşte să nu-şi înfrâneze creativitatea.

Zâmbind, mi-a spus că, de fapt, i se întâmplă asta, odată cu termenele de realizare ori cu bugetele.

La ce facem noi, scenografii, Slavă Domnului, ni se pun nişte frâne la imaginaţie, că altfel cred că din trei în trei zile aş distruge tot ce am lucrat. Dar aşa, că am nişte termene, atunci, automat, creierul selecţionează şi dă la o parte tot adaosul pe care îl ai în cap tot timpul.

Sunt două feluri de creaţie care mi se întâmplă mie: ori este una pe care de la bun început o prinzi, şi e important pentru tine, şi ştii că aia e soluţia, nu alta!, şi o alta în care te chinui luni de zile: inventezi, arunci, inventezi, arunci. Amândouă sunt valabile, nu poţi să faci nici un fel de regulă. Singura regulă care funcţionează este regula ramei şi, în acelaşi timp, principiul surealismului.

Dacă totul este liber, totul este o fantezie, devine plicticos. Trebuie să existe o ramă, trebuie să existe un spaţiu absolut logic în care se întâmplă ceva ilogic. Abia atunci ilogicul are un sens, te provacă. Dacă totul este ilogic ajungi la un “Şi ce dacă?”

Cum sunt regizorii?

O colaborare ideală cu un regizor e când te întreabă lumea “A cui a fost ideea?” şi nu mai ştii nici tu. Ca la Faust, de exemplu, cu Silviu Purcărete. Atunci eşti sigur că ai lucrat bine cu regizorul.

În condiţiile în care teatrul te limitează, totuşi, la spaţiul de joc, este filmul o provocare mai mare? Cum a fost Undeva la Palilula?

La film există o altă limitare, aia financiară. Şi acolo eşti limitat (n.m. au existat două variante de buget înainte ca cea finală să intre în lucru). Varianta pe care am găsit-o până la urmă pentru Palilula a fost o combinaţie de studio şi o hală distrusă. Pe de altă parte, bugetul limitat provoacă soluţii artistice, adică la început trebuia să facem totul înr-un studio, dar ideea de a combina a fost mai bună.

Când am văzut hala, m-am gândit că asta ar trebui făcut aşa, nu neapărat a la Greenaway, dar cam aşa, să nu mai ştii care este adevărul real şi cel inventat, ci să ai o simbioză între astea două. Şi cred că ne-a reuşit, mie şi lui Buhagiar, (n.m. Dragoş Buhagiar, co-scenograful Palilulei), că fără el n-aş fi reuşit să fac decorul ăsta niciodată, m-a ajutat enorm, enorm, cu multe lucruri.

Dar Dragoş şi cu mine am lucrat extraordinar, suntem prieteni la cataramă, mergem la ski împreună, ne batem în slalomuri, care are echipament mai şic, de-astea!

Vor mai fi proiecte comune?

Eu cred că da. Dragoş lucrează mai mult cu Silviu (n.m. Purcărete) în România, eu lucrez cu el în Franţa, la operă, dar cine ştie ce aduce viitorul. Suntem prieteni, lucrăm amândoi cu Silviu şi nu există nici un fel de concurenţă, decât una pozitivă, constructivă. Când văd ceva bun făcut de el îmi zic “Ia să fac şi eu”.

Aţi văzut Călătoriile lui Gulliver?

Nu, nu, din păcate nu am putut ajunge, şi nici la Edinburgh nu-l văd pentru că eu încep un proiect la Timişoara cu Herta Muller, după primul ei roman ( vorba de Ţinuturile joase), cu Niki Wolcz ca regizor, şi care trebuie să fie gata la toamnă. Dar sigur voi vedea Călătoriile lui Gulliver, neapărat! 

Nu l-am reţinut pe Helmut Sturmer mai mult decât preţ de o ţigară, pe care mi-a şi aprins-o, galant, fiindcă avea musafiri mulţi şi importanţi la vernisaj. Dar sper că e suficient cât să vă atragă la proiecţia Undeva la Palilula, de la 18.45, la Casa de Cultură a Studenţilor, însă şi la ora 17, la TIFF Lounge, când Mihnea Măruţă îl are ca invitat pe Constantin Chiriac, de data aceasta în ipostază actoricească, de interpret al rolului Trotzki în filmul produs de Tudor Giurgiu, după cum urmează:

Fiindcă sunt, încă, niţel defazată, cu câteva excepţii bifate deja, dimineaţa mă uit luuuung în programul TIFF, şi el la mine, şi mi-e greu să mă decid, fiindcă-s multe filme, şi unde nu ştii ce şi cum, e cam loterie. Şi când filmele se suprapun, e chiar nasol să nimereşti rău. Eu am nimerit bine azi, însă, la Cinema Florin Piersic, de la ora 11.30, la Weekend în familie, o producţie nemţească destul de strange în termeni de scenariu, dar bine filmată şi bine jucată.

(sorry, e în germană, nu am găsit variantă în engleză ori subtitrată)

Deşi acţiunea m-a descumpănit un pic, fiindcă finalul, deşi clar, nu e… finit, cât m-am mai fâţâit prin oraş m-a cuprins o tristeţe teribilă post vizionare şi am sunat-o pe mama. Explic acu’: în film e vorba de o mamă care a avut tulburări psihice vreme de nişte ani, mulţi, şi care, recent, a renunţat la medicamente, însă se simte foarte bine. Soţul şi cei doi fii, care o ştiau sub control medicamentos, refuză să creadă că ea se simte bine şi că ei sunt, cumva, liberi să mai aibă grijă de ea şi nu  mai trebuie s-o menajeze. Motiv pentru care mama, Gitte, dispare pur si simplu din viaţa lor. Adică nu se sinucide (sper! – d’aia ziceam aşa de final) ci pleacă, deoarece ajunge la părerea că nici unul dintre cei dragi nu mai are nevoie de ea sau de grija pentru ea.

Şi, da, după film am sunat-o pe mama sa-i spun că vin duminică şi s-o rog să-mi facă şi mie piaţa, adică să-mi ia nişte cireşe, că acum, normal, prin frigider bate vântul.În mod normal probabil mi-aş fi comandat ceva de mâncare şi basta. Mă descurc.

Ştiu c-a fost un pic ciudat pentru ai mei când m-am mutat la casa mea şi că părinţilor, în general, le e greu să accepte faptul că ai lor copii sunt independenţi de ei, dar nu m-am gândit, de fapt, niciodată, că dorinţa noastră de independenţă faţă de părinţi e greu de acceptat pentru ei şi, uneori, poate deveni chiar dureroasă. În consecinţă am decis ca, măcar pentru o vreme, până nu uit, să nu mă mai supăr pe mama când mă cicăleşte cu una sau cu alta! :)

Pe The Best Exotic Marigold mi l-am bifat printre primele la TIFF, findcă e cu Judi Dench, iar mie îmi place Dame la nebunie, cu umor, cu prestanţă, cu talent dăruit şi – am citit candva un interviu – modestie. Lasă că nici ceilalţi actori din distribuţie nu stau rău la cariera în cinema, iar regizorul, John Madden, a mai făcut nişte filme mişto, printre care şi multipremiatul Shaespeare in love, film pentru care Dame Judi Dench a luat Oscarul.

Înţeleg că Marigold n-a fost prea alintat de critici, poate pentru că e atât de spumos încât devine aproape hollywoodian, dar, de data asta, tenta uşor comercială e în regulă, pentru că jocul actorilor e foarte ok, regia, imaginea, la fel, peisajele din India, cu toată hărmălaia şi culoarea sunt faine, iar dialogurile sunt foaaarte bine scrise!

Pe scurt, e povestea unor oameni ajunsi la apusul vieţii, fiecare cu povestea lui despre care aflăm, pe scurt, doar câteva detalii menite să ajute la construcţia filmului, nu neapărat a personajelor, căci acestea se reconstruiesc în film. Toţi aceşti elders sunt fie plictisiţi, săraci, singuri sau bântuiţi de trecut şi ajung, pe căi separate, dar împreună, la Marigold, un hotel în Jaipur, India, anume gândit pentru oameni de vârsta şi în situaţia lor. Desigur, India fiind atât mai colorată cât şi (mult) mai ieftină.

Şi cu toate Marigold ăsta nu seamănă, în realitate, cu ceea ce se vedea în broşură, îi schimbă, pe toţi şi pe fiecare în parte, iar ei, la rândul lor, schimbă soarta hotelului. Da, ştiu, povestit, nu are farmec, de-aia nici nu insist cu acţiunea. Trebuie să-l vedeţi, fiindcă e o plăcere de film (vine în cinematografe după TIFF), de la cap la coadă, şi pentru că se râde, mult şi bine, cu toată sala de la Casa de Cultură a Studenţilor la unison.

Şi mi-a plăcut că, deşi cu badge de blogger official, am plătit intrarea la film, pentru că banii se duc la Muzeul de Artă din Cluj (bravo!), acolo unde, de altfel, am planuri de a ajunge şi eu mâine, pentru expoziţia lui Bumbuţ din Cuba şi pentru expo Helmuth Sturmer.

În rest, azi a plouat de-a rupt la TIFF, a ieşit soarele, mai apoi, şi am admirat toate astea de pe balconul (cu) Belvedere, şi parcă încep să intru în poveste. Că înainte ceva-ceva tot mai este!

După două săptămâni de FITS şi un drum cu fetele, Ale şi Nebuloasa, am ajuns la Cluj şi, mai mult, mai precis, la Festivalul Internaţional de Film Transilvania, unde primul loc în care am pătruns e Casa Tiff, un fel de club de zi al evenimentului, prin care, aparent, trece toată lumea de la festival. Atmosferă foarte faină, mai ales că parte din gaşca online de la Cluj e implicată în TIFF, aşa că n-a durat mult până să facem o găşculiţă la masă.

Chapeau bas pentru organizare, badge-urile au venit de îndată, dimpreună cu o “poşetă” în care domnul Vaio, aici de faţă, încape la marea artă, şi nişte apă plată plină cu cuburi de gheaţă, numai bună să mă rcorească niţel, că azi a fost cam arşiţă.

Eram aşteptată şi hotel Belvedere, unul situat nu neapărat în buricul târgului, dar care este demn de numele ce-l poartă, panorama este de vis, şi, deşi camera nu e chiar mare, are tot confortul necesar, plus şifonier – prietenii ştiu de ce mă bucur de asta!

După ce ne-am cazat am plecat din nou în oraş pentru un gulaş la nush ce târg de mâncăruri tradiţionale aflat la doi paşi de Casa Tiff, şi pe urmă la film, în aer liber, în Piaţa Unirii, la Odiseea Spaţială pe care, nu ştiu cum, n-am apucat niciodată sa-l văd complet, în ciuda faptului că a fost difuzat şi paradifuzat la Cinemax. Am primit pernuţe de scaun şi pătură (wow!), ne-am aşezat confortabil şi, după ce s-a înnorat, apoi s-a înseninat şi apoi s-a înnorat din nou, am plecat, speriaţi de perspectiva ploii, fiindcă fulgerele păreau din ce în ce mai aproape. Cam aşa se sfârşeşte prima zi de TIFF, nu înainte de a continua să bifez, în lista de filme, pe acelea pe care mi-aş dori să le văd. Deocamdată sunt vreo 15… probabil că n-o să am vreme de toate, dar îmi place până şi ideea de a (avea de unde) alege.

Revin mâine cu impresii mai fresh, după ceea ce sper să fie o noapte bună de somn, prima cu mai mult de 5-6 ore în ultimele două-trei săptămâni. Deocamdată, prin uşa deschisă a balconului, răzbate un vag miros de tei, răcoare plăcută şi o linişte de care îmi era puţin dor după toată hărmălaia din ultima vreme.

După cum am mai spus deja, mâine, când e gata Festivalul de la Sibiu, pornesc cu drag şi dor către Cluj, ca să mă alătur găştii vesele de la TIFF şi chiar în prima (mea) zi am parte de super seară de muzică, TIFF Music Night pre numele ei, cu un afiş ce promite un spectacol de zile mari: Baba Zula, Nôze, Nico de Transilvania, Buscemi si Sekuoia, eveniment la care sper să nu lipsească prea mulţi clujeni, şi iată de ce:

În acest sens, ca blogger oficial ce sunt, am voie să vă ofer o invitaţie la acest super eveniment muzical din TIFF! Ce trebuie să faceţi? Să-mi spuneţi ce coloană sonoră, a cărui film, vă gâdilă cel mai plăcut urechile! Câştigătorul şi câştigătoarea mai are parte şi de guest post aicea, printre rânduri, de voieşte, desigur, ca să vază lumea cât s-a bucurat!

Concursul e aşa, mai fulger (trebuia să scriu de ieri, dar ieri… a fost o zi din aia), aşa că diseară, la 21.30, o să aleg câştigătorul sau câştigătoarea.

Tiff Music Night are loc mâine, pe 4 iunie, incepand cu ora 21.30 si pana tarziu înspre dimineaţa, la Hala Flacara. Bilete  (40 de lei până mâine, 50 de lei mâine) găsiţi aici sau la Casele de Bilete TIFF şi aveţi şi o ofertă specială: 3+1! Bun aşa!

Cluj! Cântăm şi noi sau ce facem?!

Imediat ce gat FITS-ul de anul ăsta, mă împachetez voios şi plec pe drumul TIFF-ului, pentru prima dată şi întâiaşi oară, ca blogger acreditat la faţa locului! O săptămână de Cluj, filme, petreceri, muzică şi nenumărate alte evenimente conexe mă aşteaptă şi vă aşteaptă – căci să nu vă faceţi griji, printre rânduri o să povestesc tot ce-i acolo!

All in one, în fiecare an, TIFF reuneşte la Cluj, timp de 10 zile, cele mai importante nume ale cinema-ului românesc, alături de cineaşti, actori, producători, distribuitori şi critici de film străini şi, răsfoind site-ul lor, fac deja notiţe mentale de program şi bag seama că nu prea o să am vreme de somn între atâtea evenimente şi scris. Cam ca la Sibiu, doar că cu mai puţine responsabilităţi! Adică… expo Helmuth Sturmer (care a făcut o mulţime de scenografii, printre care, în colaborare cu Dragoş Buhagiar, şi minunata de la Palilula) şi Cosmin Bumbuţ, aia din Cuba, unde a fost şi prietena mea Mihaela, care a zis că scrie un guest post aici, despre care îi şi reamintesc pe această cale! :D Şi alte expo, multe, la fel şi masterclasses, iar multe şi interesante!

Dar poate cel mai fain lucru e că, de la această ediţie, există o bursă Alex. Leo Şerban, una consistentă, trei luni de învăţat la New York, şi al cărei beneficiar va fi un tânăr sub 35 de ani care s-a afirmat și remarcat în zona de jurnalism și/sau critică de film, cu potențiale aptitudini pentru a deveni programator de festival – mai multe detalii aici.

Deci, da, nebunie şi hărmălaie, muzică şi filme şi, sper, fără pic de ploaie, altfel toate fustele si rochiile aduse dupa mine (şi) la Sibiu vor trebui să plece acasă!

Aseară am fost la IMAX să văd The Avengers, sau Răzbunătorii, cum îi zice în română, echivalentul culinar al unui Big Mac: nesănătos dacă e consumat în exces şi exclusivitate, dar delicios dacă e o poftă satisfăcută când şi când, alături de cartofi prăjiţi şi cola, ca să ştim o treabă!

Ca să fiu sinceră, nu mă aşteptam la cine ştie ce, dar după aproape două ore şi jumătate de caft susţinut şi efecte speciale am plecat bine dispusă. Reţeta e simplă: se iau câteva caractere cunoscute fanilor genului, Hulk, savantul care devine mare şi verde când se enervează, Captain America, băiatul bun cu freza impecabilă şi costum demodat, Iron Man- the yummy Robert Downey jr, un super agent care super trage cu un super arc cu nişte super săgeţi aka Hawkeye, un zeu, adică Thor, şi, în fine, o super agentă, Natasha (Scarlett Johansson) care se bate ca nimeni alta, are, cum altfel?, costum mulat, şi e adesea filmată din spate… :)

Cam aşa:

Aparent, zeul cel rău, Loki, are chef de joacă şi de cucerit lumea pământenilor, aşa că face o alianţă cu un tip care are probleme cu dantura, primeşte o suliţă cu lumină albastră care transformă oamenii ok în oameni nu neapărat ok, deschide un portal pin care vin nişte sopârle metalice să-i facă praf pe pământeni. De aici… ei bine, trebuie să vedeţi filmul!

Şi câteva faze la care am râs în hohote. Pe bune. Aşa că mergeţi să-l vedeţi. În felul/genul lui, e foarte bun.

Aşteptam de (prea) multă vreme un film românesc care să-mi placă mai mult decât Balanţa (1993) lui Pintilie şi, în fine!, miercuri seara l-am văzut! Şi nu oricum, ci chiar la avanpremiera-i de gală, dimpreună cu toată echipa de producţie şi toată distribuţia, alături de câteva sute de alţi invitaţi! Se numeşte UNDEVA LA PALILULA, iar scenariul şi regia poartă semnătura (şi amprenta) lui Silviu Purcărete! (un interviu, aici)

Aveam ceva emoţii dar şi aşteptări foarte mari, pe de-o parte pentru că ştiam că regizorul nu e pe deplin mulţumit de rezultat (nu cred că e vreodată!) şi, pe de altă parte, pentru că am o mare admiraţie pentru munca sa în teatru – cine i-a văzut spectacolele ştie despre ce vorbesc, iar cine nu… Să facă bine să le vadă!

UNDEVA LA PALILULA (site | FB | twitter | YT) mi-a întrecut cu mult aşteptările, însă, poate şi pentru că, în afara de ceea ce ştiam despre film de la regizor însuşi şi de la o parte dintre cei implicaţi în producţie, nu m-am uitat, înainte de proiecţie, la trailer, poze sau interviuri, la nimic, de fapt, pentru că am vrut să fiu influenţată. Filmul este, fără îndoială sau exagerare, o super realizare cinematografică şi, indiferent de reacţia pe care publicul mai puţin cult(ivat) o va avea, unul dintre cele mai mişto pe care le-am văzut!

Palilula asta e o amărâtă de comună din Dolj în care a primit repartiţie medicul pediatru Serafim (??ron Dimény cu vocea lui Marius Manole), cel care are dublu rol, de personaj, dar şi de povestitor. E noapte, ninge de rupe, iar Serafim se îndreaptă către Palilula, urmând o linie de tren din mijlocul nicăieriului. O locomotivă veche se opreşte milimetric până la el şi din ea coboară Ilie Tudorin (George Mihăiţă), administratorul spitalului, care a venit, cu locomotiva, să-l recupereze şi transporte la destinaţie pe bunul doctor.

De aici păşim pe tărâmul imaginaţiei realizatorilor filmului şi orice legătură cu realitatea pe care o (re)cunoaşteţi voi se cam întrerupe. E bine să ştiţi asta ca să nu căutaţi repere liniare, facile, banale şi meschine, pentru că o să vă stricaţi, voi înşivă!, plăcerea de a urmări acest film. Locomotiva în care intră Serafim e anticamera Palilulei, cu o parte din personaje, cu leandru şi lăutari, absolut orice te-ai aştepta să NU existe într-o locomotivă care traversează nicăieriul într-o noapte!

Odată ajuns la destinaţie, încet-încet, aştepările lui Serafim sunt alterate de Palilula şi personajele locului iar tu, ca spectator, cu logica ta de-acasă, cauţi nişte repere, cât de cât! Le găseşti şi nu prea, aşa cum v-am avertizat, dar dacă accepţi să intri în jocul propus, nu te mai poţi opri din zâmbit şi din râs. Nu că fresca imaginată de Silviu Purcărete ar fi neapărat o comedie, însă comicul nu lipseşte deloc, întocmai ca la Caragiale. Totul e o băşcălie mustind a balcanism, dar o băşcălie ale cărei tuşe sunt perfect trasate, uneori dramatică, alteori chiar duioasă, presărată cu frunze de leandru, futuluşi în poeniţă, un spectacol de operă ori un festin pantagruelic cu pui de baltă.

Fiecare caracter are povestea lui şi nu vreau să vă iau din plăcerea de a le descoperi singuri, în felul vostru dar nu pot să nu notez distribuirea Ofeliei Popii* în rolul Leana Mică, cea care tentează bărbaţii cu tocăniţă şi alte bunătăţi, “ba chiar şi cu icre”.

Altfel, oricât ar putea părea de aberante personajele sau întâmplările, nimic nu e nerotunjit sau lăsat la voia întâmplării, disecţia (nu autopsia!) acestui organism se face complet, plenar, iar lumea Palilulei se închide aproape matematic, ca o miniatură ce redă la scară un univers complex şi complet. Smintit, poate, dar nu mai puţin perfect.

La senzaţia asta contribuie din plin muzica lui Vasile Şirli dar şi extraordinarele soluţii scenografice şi decorurile propuse de echipa Dragoş Buhagiar – Helmut Stürmer, şi costumele Liei Manţoc. Filmările s-au realizat la Republica (alt univers!), într-o uriaşă hală dezafectată: acolo a trebuit să încapă toată Palilula, cu tot cu lac, prăvălii, Grandiflora, Boema, spitalul sau maternitatea, ba chiar şi locomotiva, măgarul şi broaştele!

Nu pot să vă spun că un actor joacă mai bine decât altul, fie pentru că distribuţia e fără greş, fie pentru că actorii aleşi oricum au intrat atât de bine în pielea personajelor pe care le interpretează. Mie mi-a plăcut în mod special Constantin Chiriac, dar s-ar putea să fiu un pic subiectivă, poate şi pentru că-l cunosc pe omul din spatele actorului***, şi mă gândesc că nu i-a fost deloc uşor să compună rolul tovarăşului Trotzky, idiotul secretar de partid al spitalului.

Apropo de comunism, care nu putea lipsi, fiindcă filmul e plasat, temporal, în perioada “luptei pentru pace” (cât de aberant sună sintagma asta?!), Silviu Purcărete nu se fereşte de el, ba dimpotrivă!, dar nici nu-l transformă în balaurul dialectic al vremii ci îl umple de un ridicol… multilateral dezvoltat şi dus pe cele mai înalte culmi ale progresului, absolut delicios***, care ajunge până la certări de genul “Înjuri partidul de lup?!”sau anunţul: “Din cauza vremii nefavorabile, lupta pentru pace se ţine la morgă”.

Aş putea să scriu încă pe-atât**** despre universul palilulian (sic!) însă nu vreau să ridic decât un pic cortina pentru a vă lăsa, fiecăruia dintre voi, plăcerea întâlnirii, descoperirii şi îndrăgostirii de acest loc, de vremea şi de oamenii săi. Şi când vă duceţi, fiindcă o să vă duceţi la Palilula, mai devreme sau mai târziu, să-mi trimiteţi şi mie o vedere de-acolo!

Începând de azi, filmul e pe ecrane, atât în cinematografe cât şi, atenţie!, în unele teatre. Eu vă urez drum bun spre Palilula! uuuu huuuuuu!

____________________

* Ofelia Popii a jucat rolul Mefisto într-unul dintre cele mai apreciate spectacole puse în scenă de Silviu Purcărete, Faust, la Teatrul Naţional Radu Stanca din Sibiu.

** Constantin Chiriac, directorul celui mai important festival de teatru din România (FITS), joacă în filmul produs de Tudor Giurgiu, directorul celui mai important festival de film din România (TIFF), ha! :)

*** spre deosebire de cei mai mulţi dintre regizorii autohtoni care au făcut filme despre România din perioada comunistă şi care, în opinia mea, legându-se prea mult de trista realitate şi de moştenirea ideologică, au exagerat şi, astfel, eşuat lamentabil din punctul ăsta de vedere.

**** nu pot să nu felicit organizatorii pentru evenimentul de miercuri. În ciuda faptului că am îngheţat niţel în hala aia, detaliul cu broscuţele de hârtie primeşte o mare bilă albă!

După apariţia, zilele trecute, a mândrei Jolie cu un inel cu diamant, discuţiile despre o posibilă logodnă au revenit, aşa cum s-a tot întâmplat, de fapt, de când cei doi sunt împreună. De data asta, însă, mangerul lui Pitt, Cynthia Pett-Dante, confirmă ştirea: e oficial, Angelina Jolie şi Brad Pitt s-au logodit!

Se pare că Brad este designerul inelului mult-aşteptat, realizat împreună cu Robert Procop, un bijutier care nu e la prima colaborare cu/pentru Angelina, iar de la idee la obiect a trecut un an. Data nu a fost stabilită, dar se pare că cei şase copii ai cuplului sunt încântaţi că mami şi tati se iau!

Iar noi, ceilalţi, putem să ne vedem liniştiţi de-ale noastre în continuare :))))

PS sunt curioasă, însă, cum vor orchestra toată nebunia cu nunta, dacă vor aleage varianta restrânsă, privată, sau fac din asta un eveniment public. Ramâne de văzut. Până una-alta, mie mi-a plăcut asta: într-o lume nebună, pare un semn de normalitat. GG!

Văzut aseară, în avanpremieră, Toată lumea din familia noastră – mulţumesc, Cristina Bazavan pentru invitaţie! – în ciuda faptului că îmi era teribil de somn şi-a trebuit să beau a doua cafea într-o zi, lucru care mi se întâmplă extrem, da’ extrem de rar! Anyway! Toată lumea din familia noastră tratează cu umor povestea tristă a unui tată şi a fiicei lui, care vor să petreacă împreună o vacanţă ca-n rai, însă deocamdată sînt prinşi în iadul relaţiilor de familie de pe pămînt – am citat din (auto)prezentarea filmului. Film românesc, apropo!

Regizorul şi co-scenaristul, Radu Jude, propune un soi de comedie neagră dar care pe mine nu m-a sedus plenar, poate pentru că-mi era somn, sau poate pentru că mi s-a blocat mintea la nişte momente şi scene care mi s-au părut uşor neverosimile. Motivul principal pentru care vă recomand să vedeţi acest film, însă, e jocul actoricesc foarte ok! Dincolo de distribuţia unor artişti cu multă priză la public: Stela, Arşinel şi Tamara Buciuceanu Botez (Coca, şi minunată, ca de obicei!), îi vedeţi pe Şerban Pavlu (Marius), Mihaela Sîrbu (Otilia), Gabriel Spahiu (Aurel) şi o foarte plăcută surpriză, Sofia Nicolaescu în rolul fetiţei Sofia, care joacă foarte natural şi dezinvolt, aşa cum unii maturi nu sunt în stare s-o facă!

Pe scurt, Marius e divorţat de Otilia, care locuieşte împreună cu mama ei, Coca, cu fiica celor doi, Sofia, şi cu iubitul, contabilul Aurel (exact!). Marius vine s-o ia pe Sofia pentru a petrece împreună weekendul legal la care are dreptul după divorţ, iar Otilia nu vrea să-i dea copilul, după ce Marius are o altercaţie cuAurel. Marius ia foc, înjură, face urât, Otilia cheamă poliţia, Marius o ia razna, îi leagă pe cei doi iubiţi şi, în general, are o reacţie care e cam exagerată şi pe care au am găsit-o cam greu de explicat… clinic.

Din acest motiv, am rugat o amică psiholog să spună cum ajungi în asemenea situaţii, cum faci să NU ajungi şi cum protejezi un copil de conflictele dintre părinţi. Iată, aşadar, ce mi-a spus Roxana Scutaru, psihologul de serviciu!