Începe WOW, ediţia a doua. Cristi Manafu, gazda, o prezintă pe Georgiana Gheorghe, Communication Manager Danone, care ne arată un clip inspiraţional cu eroine.. „Addicte aux héroïnes???, foarte fain. Un clip despre femei puternice care pot schimba ceva în jur, pe ele, chiar, despre filosofia unui brand, Activia.

(netul de la Inter e parolat, aşa ca live doar de pe telefon)

Manafu spune câteva cuvinte despre WoW şi o prezintă pe Sandra Pralong, prima vorbitoare, care îşi propune să ne inspire dar şi să ne provoace şi întreabă „Cine nu e pe Facebook????. Nimeni n-a ridicat mâna.

„Internetul nu ne schimbă viaţa ci starea de conştiinţă. Ne face conştienţi de lucrurile petrecute fără ca noi să fim acolo???.

În plus, pe Internet, suntem egali. Lucrurile pe care le vedem şi le judecăm, la cineva, în viaţa reală (greutate, stil de a se îmbrăca etc), nu se văd pe Internet.

(Lavinia Biberi a uitat Bucuria acasă. Prietenii ştiu de ce nu suntem veseli în legătură cu asta!)

Cu cât ceva e mai rar, cu atât e mai valoros. Pe Internet, însă, cu cât ceva e împărţit de mai mulţi e mai valoros – Sandra Pralong.

(Ha! Nu vă ziceam eu de comUNITăţi?!)

România are cam opt şase milioane şi ceva de useri de Internet. Statisticile spun că 36% dintre români sunt conectaţi. E mult, dar e foarte puţin dacă comparaţi procentul cu Estonia sau Lituania (~70%) sau chiar şi cu Bulgaria (40%). Astfel că noi, cei care avem acces la net, avem, de asemenea, şi o mare răspundere, care nu se limitează la a fi activ pe Internet ci ne obligă, cumva, la a transforma România. Pentru că avem altfel de conştiinţă şi altfel de valori.

Cristi Manafu o întreabă pe doamna Pralong care ar fi argumentul suprem pentru a rămâne în România.

Răspunsul e un citat din Noica: „Aici totul e de făcut???. Da. Dar dacă nu toată lumea vede lucrurile la fel…

Vorbeşte acum Cristina Bazavan, despre noi începuturi….

… pe fondul muzical prea bine ştiut de unele dintre noi, melodia pe care am învăţat aseară paşi de dans – de vals, ca să fiu mai precisă!

UPDATE: am descoperit autorul!!! se numeşte Henry Seroka, piesa se cheamă Waltz şi este inclusă pe albumul La Cabana.

Cristina povesteşte ce reacţii au existat când a anunţat demisia ei de la Tabu („Eşti nebună!???), despre alte trei începuturi în viaţa ei: Radio 21 (radio), Europa FM (PR) şi Tabu (presă scrisă), şi despre cât e de importantă (şi ce îţi poate aduce) recunoaşterea faptului că… nu ştii! :)

(S-a oprit cântecul. S-a reluat cântecul. Doar Cristina a observat asta. Ceilalţi sunt ff atenţi la ceea ce spune ea – au şi de ce!)

Morala: În viaţă te repeţi şi te învărţi ca într-o spirală. Ca şi în dans, însă, dacă ştii ritmul şi paşii, când te împiedici, poţi să te ridici şi să continui.

Cristi Manafu spune că cea mai tare reţea socială era gaşca din faţa blocului. Pe undeva, are dreptate, cred, dar mai mult decât atât, evocarea vremurilor în care stăteam „cu cheia de gât??? – şi atfel o introduce pe Sanda Nicola.

(funny enough, din trei vorbitori, so far, doi au spus că s-au pregătit prea puţin pentru evenimentul de azi…)

Sanda vorbeşte despre viaţa ei în online şi despre faptul că un mare fan Facebook. Cei mai activi pe facebook sunt cei care consumă cel mai mult dar şi produc cel mai mult. Ne uităm pe pagina ei de Facebook şi ascultăm câteva vorbe despre emisiunea ei, Cu cheia de gât (B1, dacă nu mă înşel)

(încă nu ştiu parola de la Inter-NET, aşa că scriu acum, public later)

(şi tocmai mi-am amintit că am uitat să aduc tricoul FITS Roxanei Precu. Sunt varză!)

Vedem un promo mic la Genereraţia cu cheia de gât şi mă ia cu fiori când văd poze cu pionieri, cu pionieri care dau flori, cu pionieri care dau flori tovarăşilor (aham, am fost în şcoală de protocol)

Altfel, îmi pare rău, Sanda e foarte simpatică, dar prezentarea ei îmi pare, într-adevăr, nu foarte potrivită. Sau, mă rog, pe mine nu m-a captivat. A vorbit despre emisiunea pe care o realizează şi despre cât e de greu să ţii publicul la TV în timpul verii. Agreed!

Urmează Cori Grămescu, despre o experienţă de asemenea personală: cum s-a trezit, acum trei ani, fără business (sală de fitness). Acum are un nou business, acelaşi, LadyFit, exclusiv pentru doamne şi domnişoare, singura sală din lume în care se desfăşoară clase de aerobic, în fiecare oră, de dimineaţă, de la prima oră, până seara târziu.

Vorbeşte despre greşelile pe care le-a făcut în business-ul trecut şi cum acestea i-au folosit în ceea ce face azi.

„Mi se pare cel mai greu lucru să duci o sală de sport din offline în online, şi aceasta a fost prima provocare???.

„Primul nostru site, frumos colorat, a fost un eşec. Noi postam lucruri, dar nimeni nu le citea. Şi aşa a fost şi cu blogul. Aveam content, original, nu aveam cititori???. Soluţia salvatoare: forum, împreună cu reţelele sociale. Toată comunicarea sălii de fitness e făcută de doar două persoane: Cori şi încă cineva.

„Am decis să nu plătim publicitate, fiindcă ne dorim să livrăm informaţii utile, nu o reclamă, pur si simplu. Şi e foarte important să „practice what you preach???, ca să poţi convinge.

(nu mă prind dacă patiseria din farfuria de lângă laptop e cu ciocolată (yuk!) sau cu stafide (yummy!), dar nu mă risc)

Urmează ultima vorbitoare… ăăăă… ultimul vorbitor din primul panel, Costin Cocioabă a.k.a. ecostin sau Mr. ReFresh.

Primul slide îl prezintă pe motanul Micky. Pe măsură ce se întunecă în sală şi poza se vede mai bine, din sală de aude un „awwwwwww??? prelung. Băgaţi la cap: să-ţi placă!

Verbe (fără pisică): a asculta şi a reacţiona. Şi bancul cu Noe, nu-l mai redau, dacă e cineva care nu-l ştie cu siguranţă nu a ajuns fix pe blogul meu! Şi revenim la să-ţi placă, cu Micky cu tot. Regula de bază: dacă nu-ţi place, se vede.

Final words la primul panel:

Sandra Pralong: lucrurile pe care le-am auzit sunt faine şi foarte fireşti. Întrebarea mea e ce putem face pentru a aduce aceste reguli de transparenţă şi echitate, regulile de business, pe cele din performanţa sportivă, să le aducem pe toate acestea în viaţa cetăţii.

Eurupţie AntiCorupţie – căutăm voluntari şi idei pentru ca lucrurile ce ne macină societatea să devină tabu.

(Sanda Nicola a plecat deja)

Cristina Bazavan: ca să ai succes, e nevoie de rigoare şi disciplină. Oricâtă poezie, oricât vals, fără acestea două nu poţi ajunge prea departe.

Cori Grămescu: e nevoie de modele şi de oameni de la care să învăţăm. Online-ul ne oferă acest lucru, găsim modele, vise, online.

Costin Cocioabă a vorbit despre importanţa de a fi conectat mereu, inclusiv la piscină (într-un şir de exemple), ceea ce a dus la o întrebare haioasă şi la o insistenţă uşor stupidă)

PAUZĂ (mini eclerele sunt f bune!)

Am aşteptări mai mari de la femei decât de la bărbaţi şi poate de-aia sunt mai aspră când judec femeile – aproape misogin ar zice unele. Sunt mai riguroase, mai organizate, mai dedicate şi, la o adică, au şi capacitate superioară de sinteză. De-aia  (şi pentru că am crescut pe lângă Gara de Nord)  fac ca trenul când văd greşeli.

Dar la Women on Web , care are loc astăzi, de la ora 14, sper că invitaţii vor avea poveşti inspiraţionale şi motivaţionale. Nu vreau neapărat să descopăr poveşti de succes cât idei, argumente şi asumarea faptului că există, şi on Web, o comunitate puternică de femei şi, în egală măsură, o comunitate de femei puternice. O comunitate – n-am rămas cu obsesia temei de anul ăsta de la FITS, ci chiar mi-ar plăcea să cred asta.

Pe scurt, deci, azi se întâmplă WOW 2011, un organizat de  Evensys şi prezentat de Activia. Iar pentru cei care au deschis calculatoarele mai târziu şi n-au apucat să se înscrie, puteţi urmări evenimentul pe #WOW11 şi, de ce nu, printre rânduri, mai jos:

PS nu pot să nu mă amuz un pic când mă gândesc la WOW – world of warcraft – fiindcă acum vreo patru-cinci ani fugăream şi eu orci şi trolli prin lumea virtuală. Şi, da, aveam caracter de fetiţă – observasem eu că ceilţi jucători sunt mai blânzi cu fetele. Da’ nu ştiau, bieţii de ei, ce-i aşteaptă! :))

Foto: Dreamstime.com

… sau cel puţin ăsta e adverbul inventat ad-hoc de Loredana (da, acea Loredana, artista), aseară, la party-ul de lansare organizat de Borţun-Olteanu pentru Gillette Mach 3 Sensitive, fix la etajul 18 din City Gate Towers, de unde se vede Bucureştiul de zici că e chiar un oraş mişto şi verde! (Dar nu e!)

Pe mine nu m-a întrebat nimeni care e cel mai “pupăcibil” (da, v-aţi prins, îmi displace cuvântul ăsta) VIP autohton, aşa că tipul ales în sondajul făcut cu această ocazie a fost Radu Vâlcan, manechin, actor de telenovele şi “iubitu’ lu’ Adela Popescu”. Care, Adela Popescu, prezentă şi ea aseară, avea nişte pantofi pe care i-am admirat şi o rochie pe care nu, dar care, tre’ să admit, îi şedea tare bine, domnii din preajma mea (nu dau nume!) fiind şi ei de aceeaşi părere.

Aşaaa… Trecând peste faptul că mi s-a părut că Loredana nu străluceşte în calitate de host (sau nu sunt eu public ţintă pentru “glumiţe”), artista arată brici, fără un milimetru în plus pe nicăieri şi a cântat live, fără band, doar cu o clapă şi o chitară electrică pe post de acompaniament. Băi, nene, şi are o voce, ualei! Başca, se pricepe să facă atmosferă, chiar dacă noi n-am fost cel mai călduros public din lume! Chapeau bas, madam!

Revenind la obiectul lansării (altfel, ireproşabil organizată) citez de pe ambalajul aparatului de ras primit în punguţa pe care şade pretty boy (îl vedeţi pe outdoor-urile din oraş): 3 progresywnie umieszczone ostrza… Oh, wait! Asta e în poloneză! Deci, reluăm: trei lame progresive care taie firul de păr aproape de piele, bandă lubrifiantă cu aloe şi cap pivotant. Sigur e de bine, mai ales că vine şi cu un gel de bărbierit care, am văzut eu la TV, e mai silenţios decât spuma!

A! VIP-ul nu vi-l spun, dar, ca să ştiţi, un bărbat cu o umbră de barbă e sexy. Doar că atunci când vine vorba de pupat, asta (barba, adică) nu prea e pe lista senzaţiilor plăcute pentru obrazul nostru sensibil. Preferăm gomajul cu produse cosmetice, mai blânde. Dacă pricepeţi ce vreau să zic!

Şi e cu atât mai special cu cât vine de la şasă domni simpatici, o echipă de vis: DreamTeam adică, pentru că nu sunt la prima “abatere” de genul ăsta şi pentru că zice că am o contribuţie la buna comunicare FITS 2011. Fiindcă a fost fun data trecută, iată şi discursul pentru ăst premiu:

Stimaţi membri ai Academiei DreamTeamRo:
Chinezu, Claudiu, Make, Nicu, Ştefan şi Vlad,

dragi co-premianţi, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor spectatori,

sunt foarte onorată de prea frumoasa premiere şi promit să-mi faceţi abonament în acest sens, adică să mă ridic la înălţimea aşteptărilor şi la anul. Ca bază pentru această promisiune postez pentru eternitate fotografia cu macaraua care i-a ridicat pe cei de la Voala Project muuult deasupra Pieţei Mari din Sibiu:

Doresc să mulţumesc celor care au făcut posibil FITS, echipei de la Sibiu şi mai ales lui CR, care a avut inspiraţia (sic!) să mă implice în acest eveniment.

De asemenea, mulţumesc mult bloggerilor acreditaţi şi neacreditaţi care au postat fie bannerul cu I like FITS, reţeta de Marlenka, sute de mesaje pe Twitter, Facebook, fotografii şi cronici minunate pe blogurile lor – să nu credeţi că nu v-am citit! Vouă, tuturor, vi se datorează această recunoaştere de primă pagină:

Munca-mi la FITS ar fi fost grea, dacă nu chiar imposibil de prestat fără aportul extrem de important al voluntarelor care au făcut parte din echipa mea: Cristina Ghinea, Flori Voicu, Georgiana Gavriluţă, Laura Pop, Ioana Pădurean, Gina Ungureanu, Aya Tsuji, Georgiana Radu, şi a lui Cristi Clita – voluntar neoficial, ambasador din China (regiunea 2.0) şi spectator  zelos.

Tuturor le sunt recunoscătoare şi sper să ne revedem, în aceeaşi formulă, la FITS 2012.

În fine, tre’ să mai mulţumesc şi echipei de cat sitters care a îmblânzit “fiara”  a.k.a. Domnul Sony care s-a comportat exemplar cât am fost eu plecată de acasă şi care acum doarme, că doar a muncit destul!

Restul e istorie. Dar una frumoasă!

Dacă mai e cineva care nu ştie, sunt la Sibiu, de trei zile deja, pentru cea de a XVIII-a ediţie a Festivalului Internaţional de Teatru – FITS. Apropo, de ieri e sus şi ceea ce vom încerca să facem sub numele generic de blogul Festivalului!

Oricât m-aş strădui, cel mai probabil e că volumul uriaş de muncă festivalieră nu-mi va permite să abordez alte subiecte în afară de asta. Şi, pentru că prioritatea mea în Festival e să livrez informaţii cât mai variate pentru… alţii, încerc să (de)scriu printre rânduri cum sunt zilele şi nopţile aici din perspectiva cuiva care e implicat în organizare-comunicare. Despre evenimente citiţi pe multe bloguri, sper!, printre care şi la Daniela, Bogdana, Alex, Adrian, Andrei, Oltea a.k.a. Nebuloasa, Auraş, Arhi, Pietricel, Chinezu – care nu vine personal la FITS dar are doi ambasadori: Cristi şi Diana, vin şi Cristina, Roxana, Dragoş … sper că n-am ratat pe nimeni dintre cei acreditaţi din afara Sibiului. Şi, desigur, pe conturile noastre de Youtube, Twitter şi Facebook.

Deocamdată, programul nu e foarte strâns. Adică e, dar nu e. Ştiu că în Festival, de mâine, adică, o să fie şi mai şi! Dimineaţa breakfast, pe care mi-l pregătesc singură, că nu stau la hotel ci am un mic studio (un soi de garsonieră dublă) închiriat, apoi, pe la 9.30, şedinţă cu cele şapte voluntare pe care le am ca ajutoare în acest festival şi cu Cristina, asistenta mea de aici. Adică fata cea drăguţă care e în preajma mea tot timpul :)

Fetele din echipa mea se ocupă cu adunatul de informaţii, fac interviuri, fotografii, în aşa fel încât eu să pot oferi tuturor celor care solicită acest lucru, informaţii personalizate, nu doar simple comunicate de presă sau chestii de PR de genul „să bifăm la sponsor???. Cristina, are viaţă mai grea: misiunea ei principală e să-mi facă mie viaţa mai uşoară, de la constant reminder pentru diverse, până la comisioane sau chiar întâlniri, când mie îmi apar alte urgenţe. Nu ştiu cum m-aş descurca fără ea. Am şi o voluntară japoneză, pe Aya, care la ea acasă, în Japonia, face radio într-un orăşel mic, de 10.000 de locuitori. Şi e foarte simpatică şi interesată să înveţe cât mai multe. O să vă mai povestesc despre ea.

La şedinţă, împart taskuri şi repartizez subiecte. La o medie de 20-30 de evenimente pe zi, vă daţi seama cam ce volum de informaţii se strâng. Pe lângă asta, mai sunt şi reacţiile spectatorilor pe care încercăm să ne concentrăm şi pe care ne dorim să le cunoaştem. Şi cum altfel să le cunoaştem dacă nu-i întrebăm. Se fac, zilnic, zeci de interviuri, aşadar. Pe unii dintre spectatori îi şi „premiem???, simbolic, cu diplome de „spectator onorific??? al acestei ediţii, iar altora le oferim prietenia noastră sub forma unor cărţi de vizită pe care scrie, simplu, Mulţumim! E şi asta o parte a muncii de Community Managementului. Chit că, în fapt, jobul ăsta e mai degrabă de Community Friend decât de manager :)

După şedinţă, fetele se împrăştie care pe unde au treabă (unele se mai duc si la şcoală sau la job), iar eu îmi văd de ale mele. Mâine se schimbă un pic programul, că începe Festivalului, dar azi încă rămân, toată ziua, în „biroul??? meu de la terasă. Aici am toate întâlnirile, dar ţin sub observaţie şi tot ce se întâmplă în Piaţa Mare. Lucruri despre care, de altfel, o să vă tot povestesc în zilele ce urmează!

Nu e niciodată uşor să faci un interviu, iar cel mai puţin uşor e să faci un interviu cu cineva pe care-l admiri şi care îţi e – vorbă mare! – prieten. Pentru că ştii multe lucruri din casă, îi cunoşti părerile despre diverse şi mai ales pentru că e greu să-i „încolţeşti??? pe oamenii care-ţi plac. Apropo, întrebarea aia grea e la final, dar eu zic să citiţi şi până acolo!

Dar 100 de numere de Tabu e ceva, mai ales în peisajul din ce în ce mai arid al presei autohtone, la fel cum nu e puţin lucru că numărul 100 a fost şi ultimul pe care Cristina Bazavan l-a realizat. Şi pentru că în ultimii ani Tabu a reprezentat pentru mine o oază de desfătare, am luat-o un pic la întrebări pe Cristina Bazavan – www.bazavan.ro | S!MPA

Nu vă aşteptaţi să aflaţi din acest interviu care sunt cele mai recente trenduri în fashion sau care îi sunt planurile de viitor. Înainte ca măcar să fi rostit asemenea întrebări, cred că ne-ar fi apucat pe amândouă râsul şi se ducea naibii interviul!

Aflaţi în schimb ce înseamnă rigoarea de jurnalist, o posibilă variantă de răspuns la cine e de vină pentru „calitatea??? presei de la noi şi cât de mult se dă Cristina în vânt după mondenităţi!

La final, după ce citiţi, o să vă rog să răspundeţi şi la sondaj. Nu de alta, dar cred că e un lucru de care Cristina nu e foarte conştientă, şi anume cât e de admirată şi respectată! Enjoy!

Ce era Tabu acum şapte ani şi ce este acum Tabu? (în general, în România, şi mai ales în presă)

Era una dintre cele mai citite reviste cu un grad mare de simpatie, cu un public fidel. Acum e si mai iubita, e brandul romanesc cu cea mai mare simpatie.Diferentele tin de valorile pe care le-am adaugat brandului – am taiat din feminism si am adus feminitate, am crescut partea de cultura urbana cool. Cred ca e mai cosmopolit si daca e sa ma gindesc la un cuvint care sa-l descrie, acela e “surprinzator???.

Tabu te surprinde la fiecare editie cu ceva. Editorial sau din fotografii.

În ce măsură crezi că Tabu a influenţat aceste schimbări – dacă ele există.

Cred ca a fost o oaza de bun simt jurnalistic. Nu cred ca a influentat pe cineva din presa, dar cred ca si-a gasit niste sustinatori tocmai pentru ca a fost o revista cu bun simt jurnalistic.

Dar ţie? Cum ţi-a influenţat ţieTabu… tabu-urile?

Mi-a impins limitele. In sensul ca a fost o provocare pentru mine si daca am invatat ceva, la nivel personal in acesti sase ani – dincolo de foarte multele lucruri pe care le-am invatat si perfectionat la nivel profesional – e cum sa administrezi inteligenta si creativitatea oamenilor. N-am stiut sa fac asta pina in ultimii doi ani. Cred ca mai e loc de invatat, dar simt ca am capatat un pic de intelepciune in directia asta.

Revista Tabu a făcut o sumă de lucruri năstruşnice: de la a scrie un roman colectiv, la un duş cu public în PiaţaUniversităţii, a fost prezentă la Oscar, la festivalul de la Cannes şi la alte evenimente de aceeaşi importanţă, a publicat în editorial opiniile unui gay, a făcut dosare şi pictoriale celebre, incendiare. Care dintre aceste proiecte îţi este cel mai preţios, şi de ce? (lista de proiecte e deschisă)

Acum o sa raspund cu ceva care pare PRistic: toate. Am muncit atit de mult pentru fiecare dintre ele incit toate sunt ca si copiii mei. Orgoliul meu tresalta insa la o idee in care n-a crezut nimeni la momentul respectiv, dar am facut-o in purul meu stil kamikaze cind cred in ceva: am scos brokeback mountain – nuvela – intr-o brosura cu tabu, plus un interviu cu Annie Proulx (n.a. autoarea nuvelei). A fost prima carte care s-a distribuit cu o publicatie in Romania si-mi aduc aminte ca toti spuneau “asta nu va fi impuls la vinzare, e prea intelectual???. La cinci ani distanta, daca ne uitam la chioscuri, ziarele sunt anexe la carti si da, e un impuls la vinzare.

Cum ai reuşit să îmbini atât de armonios – si cu succes! -, de-a lungul timpului, în revistă, modă, machiaj şi coafuri trendy cu articole despre autism, ştiinţă, performanţă, subiecte de care alte reviste glossy se cam feresc? Un pariu? Nebunie asumată?

Deviza mea pentru orice fac e: da-i beneficiarului cel mai bun produs pe care poti sa-l faci la momentul respectiv.

Cred ca daca omului ii dai un produs bun, chiar daca nu stia ca are nevoie de el, o sa recunoasca calitatea. Si o sa se bucure de ea.

Si articolele si pictorialele aveau, dincolo de ideea de baza, subiectul lor, un fir comun in executie: transmiteau emotii.

Apropo de asta, cum crezi că se poate rupe cercul vicios „presa oferă ce vor cititorii, cititorii consumă ceea ce li se dă????

Cititorul o sa primeasca cu mare bucurie chiar si o poveste despre creioane daca e scrisa bine, cu suspence si deznodamint, daca autorul stie sa-si faca treaba. Nu e un cerc vicios, e o scuza pentru manageri ca sa reduca costurile fara sa-si dea seama ca, de fapt, pe termen lung,ei sunt cei care duc la distrugerea presei. Daca scadem calitatea contentului, cititorul nu va mai da bani. Daca nu va mai da bani, nu ne vom mai putea dezvolta business-urile.

In Romania presa moare din cauza managerilor care, in cele mai multe cazuri, n-au nici o legatura cu presa, n-au scris in viata lor nimic, nu stiu care e parcursul unui articol in interiorul unei redactii. Si reduc costurile aberant.

Cum ai reuşit să ai în revistă interviuri cu personalităţi atât de celebre în toată lumea, interviuri acordate Tabu şi nu din cele traduse, luate de pe agenţii? Pe care dintre aceste interviuri l-ai obţinut cel mai greu – îmi povesteşti?

M-am imprietenit cu oamenii care trebuie, agenti si publicisti. Si ne-am facut bine treaba. N-am exemple de cel mai greu sau cel mai usor obtinut, am lucruri care mi-au ramas in minte de la interviuri si care au mai degraba legatura cu senzatiile pe care mi le-au adus intilnirile cu oamenii aceia. Dar, din prima zi la Tabu, asta a fost gindul meu: sa avem interviuri cu straini facute de noi. Si pe oricine cunosteam imi puneam problema daca ar fi putut fi o treapta de urcat catre obiectivul meu cu interviurile straine.

Aniversăm – autori şi cititori – 100 de numere Tabu.Ce regreţi că nu a apărut în revistă?

N-am regrete. Mai am o lista lunga de articole care erau in lucru sau in pregatire/prospectie. Dar le voi face, pentru ca nu-mi place sa nu-mi duc visele pina la capat, mai ales cind ele depind doar de mine J

Viaţa de jurnalist la o revistă glossy pare de vis pentru orice fată. Invitaţii, petreceri, celebrităţi, mondenităţi, poate şi niscaiva mostre gratuite de cosmeticale, pe care tu le licitezi în scopuri caritabile, în fiecare an. Dar înseamnă şi un volum de lucru imens. Care sunt rigorile pe care ţi le-a impus munca la revistă – asta şi ca să spunem fetelor că, de multe ori, tu pleci de la petreceri pentru că ai deadline a doua zi…

Eu, in general, nu merg la petreceri. Stiu ca aceste petreceri sunt o cale buna de socializare, dar pentru mine e mai ok sa ies sa socializez la o cafea. In sase ani de Tabu nu cred ca am fost la 10 petreceri mondene.

Rigorile ti le faci tu, in functie de cit de mult iti respecti munca si te re spectisi pe tine. Eu ma trezesc la 6- 6.30 in fiecare dimineata, citesc ce mai e nou in presa noastra, apoi citesc site-urile de specialitate, apoi imi pregatesc lucrurile pentru ziua respectiva de munca. Cind esti manager sunt o multime de alti oameni care depind cumva de tine si ca ei sa inceapa ziua muncind, nu asteptind raspunsuri de la tine, tu trebuie sa muncesti inaintea lor :)

Editam texte dimineata si apoi pregateam raspunsuri pentru cei din departamentul de vinzari, care voiau idei de proiecte speciale.

Nu stiu sa spun daca toata lumea are programul pe care l-am avut eu, dar in medie eu am dormit 4-5 ore pe noapte. Restul timpului l-am folosit si pentru munca si pentru mine.

În fine, dacă ar fi s-o ai, acum, pe Cristina Bazavan pe coperta revistei Tabu, care ar fi conceptul pictorialului şi care ar fi „rama??? interviului?

Stii ca n-as fi facut niciodata o coperta cu mine. (n.a. Ştiu. De-aici şi întrebarea! :p) Cind am citit prima data intrebarea asta, am zimbit si am zis, “ok, o sar. nu raspund la ea. Nu am ce sa caut pe coperta unei reviste???.

Dupa ce am inchis mailul si m-am apucat de alte treburi, mi-a venit raspunsul in minte. In ce pictorial m-as pune. Si-asa mi-am dat seama ca mintea mea lucra la asta, ii placuse provocarea.

Marile sperante ar fi tema si “rama??? interviului (rama, adica pregatirea de la idee pina la print a unui articol, cu toata documentarea, reportingul, interviurile, scrierea si rescrierea). Cred ca ar fi surprinzator pentru public sa inteleaga cam cita munca e pentru un articol, daca vrei si poti sa-l faci la cote foarte inalte ale jurnalismului.

Asta e rama articolului pe care as face-o pentru oricare jurnalist care isi face treaba onest; pentru ca e nevoie sa se stie ca mai sunt si oameni in presa care isi fac treaba bine si au un deosebit respect pentru munca lor ♦♦♦

Şi, în fine, sondajul de care vorbeam mai sus :)

Princess Friskers Bruno e numele meu de pirat! Sau pirată, mă rog, nimeni nu-i perfect! Am fost pirată sâmbătă, când am ieşit la joacă cu o mulţime de bloggeri şi alţi oameni, mai normali, şi ne-am prefăcut că suntem piraţi: şase echipe în căutarea fântânii tinereţii. Centrul vechi al Capitalei a fost împânzit de oameni aparent normali.

Normali în aparenţă doar dacă nu-i socotim pe Căpitanii echipelor, Bobby, Make, Miruna, Costin, Piticu + 1, (îmi pare rău, nu ştiu cine a fost căpitanul echipei FilmeTari.ro), care purtau cele mai haioase pălării de pirat, cu tot cu dread-uri sau peruca, întocmai precum personajele seriei “Piraţii din Caraibe”.

Am avut de trecut o mulţime de probe, care mai de care mai haioasă. De exemplu, a trebuit să cântăm Imnul Piraţilor, pe stradă, ziua în amiaza mare, dar nu oricum, ci şi cu nişte străini, dacă se putea! A trebuit să fim răi şi să răpim pe cineva, să facem catrene pentru o prinţesă şi să răspundem întrebărilor încuietoare ale unui veritabil pirat care, în loc de rom, bea bere.

Şi dacă vă imaginaţi că bloggerii nu sunt serioşi, ei bine…. aveţi dreptate! Am dat toţi în mintea copiilor cu joaca asta, ceea ce n-a fost rău, fiindcă ne-am distrat de minune!

Joaca a fost organizată de Rogalski PR, Republika şi de cei de la LifeAfterWork iar noi, echipa DreamTeam (şi vă foarte mulţumim!) am ieşit pe locul doi, la o mustaţă de campioni, echipa Mirunei. Noi, adica: dom’ căpitan Make, purtător de steag Chinezu, timonier Ruxa, ţinător de jurnal de bord Vlad Dulea şi ajutor preţios de toţi, Dana Dulea.Toată nebunia s-a întâmplat pentru a marca apariţia celui de-al patrulea film din seria cu piratul şef, Jack Sparrow, Piraţii din Caraibe, pe ape şi mai tulburi.

Cu ocazia asta am constatat că Centrul Vechi nu e atrăgător neapărat când e plin de fiţele etalate seara pe străzile pietruite, ci e fun şi colorat chiar şi ziua în amiaza mare. Sau poate mai ales aşa! Vă recomand să încercaţi, lenevind la o cafea ici, un pahar cu apă colo, amestecându-vă în mulţime, zâmbind şi chiar salutând oameni necunoscuţi! De ce nu?! :)

Aşa cum spuneam la Sibiu şi la Timişoara, anul ăsta, la FITS, sunt community manager. Pe scurt, misiunea pe care mi-am asumat-o este să ajung, cât mai mult, la Public, fiindcă acesta este principalul şi cel mai important beneficiar al acestei “nebunii” numită FITS. Şi cred că, dat fiind şi peisajul media autohton, dincolo de reţelele sociale, Twitter (follow!), YouTube (subscribe) sau Facebook (Like!), blogurile sunt una dintre cele mai bune modalităţi, fiindcă voi (noi?!) scrieţi despre experienţe mai mult decât media tradiţională, şi scrieţi despre teatru pe înţelesul Publicului, pe limba lui!

Am pregătit, de asemenea, o mulţime de surprize adresate direct Publicului – asta pe lângă spectacolele din Program (download!) – dar pentru că sunt surprize, nu le pot dezvălui. Ideea e că răsplătim participarea la spectacole! Nu vă gândiţi la cine ştie ce valoare, sunt lucruri mai degrabă simbolice, dar care aduc cu sine recunoaşterea importanţei pe care comunitatea Celor care iubesc teatrul (sic!) o are pentru noi, cei implicaţi în organizare. Altfel spus, nu e deloc întâmplător că, la această ediţie, a XVIII-a, a maturităţii, Festivalul are ca temă ideea de ComUNITăţi. Este, dacă vreţi, o asumare, şi, nu în ultimul rând, un pariu cu noi înşine.

În acest an mă bucur de sprijinul a opt voluntare, Cristina, Ioana, Laura, Georgiana, Aya (care este din Japonia), Gorgi, Florina, Roxana – care mă vor ajuta în perioada Festivalului cu strângerea de informaţii şi de feedback din partea Publicului. Cu ajutorul lor, intenţionez să-mi asum promisiunea de a oferi informaţii punctuale din Sibiu în funcţie de solicitările boggerilor interesaţi de FITS.

Nu vă pot aduce pe toţi la Sibiu, nu ne permitem, pur şi simplu!, dar vom încerca să fim şi pentru voi acolo!

Cu alte cuvinte, nu doar că vă conectăm la Sibiu şi la Festival, dar vă oferim şi informaţii dedicate, la cerere. Tot ceea ce aveţi de făcut este, aşadar, să cereţi! Ne puteţi întreba, pe mail, pr at sibfest punct ro, orice informaţii despre Festival şi despre atmosfera de acolo, de la detalii despre artiştii invitaţi sau oricare dintre cele câteva zeci de locuri în care sunt evenimente culturale în cadrul FITS, până la “ce cred studenţii la Teatru despre Festival” sau vânzătoarele de covrigi de pe Bălcescu… Voi cereţi, noi livrăm!

În acest fel, veniţi sau nu la Sibiu, puteţi oferi cititorilor vostri un inside personal şi personalizat din cel mai mare eveniment de genul ăsta de la noi, şi al treilea ca mărime, în lume! Tot ceea ce trebuie să faceţi e să fiţi creativi! Şi să-mi scrieţi!

Vă aştept!

Chiar mă întrebam aseară care o să fie jurnalista din România care va pretinde că Dominique Strauss-Kahn i-a făcut avansuri sau a pipăit-o pe sub masă la vreun dineu mai spălat. Nu, nu era chiar retorică întrebarea mea, fiindcă, iată!, ce surpriză, s-a găsit o jurnalistă!

Conform Adevărul.ro, Laura Chiriac (Realitatea TV) a fost “victima” încercărilor de seducţie ale şefului FMI. Sau, mă rog, poate au mai pus de la ei şi cei de la Adevărul, măcar în alegerea titlului :)

Nu-mi place Laura Chiriac, recunosc, şi poate tocmai de aceea băgatul în seamă gen “Dar şi cu mine ar fi vrut” îmi pare uşor deplasată. Adică hai să nu ne urcăm pe pereţi, bine?

Deşi nu-mi place, cum ziceam, admit că Laura e deşteaptă, n-arată ca muma pădurii, ştie franceză, are verb, deci e firesc să fi fost invitată la dineul ce urma conferinţei de presă, da, chiar şi de către “craiul” Dominique, fiindcă, îmi imaginez că acesta nu prea cunoaşte multă lume interesantă pe la chermezele astea. Deci ce anume e deplasat? N-a invitat-o ca un date, nu s-a dus acasă s-o ia cu limuzina, ci doar i-a zis să vină şi ea la chermeză. Dacă vrea. Oricum, pricep, era invitată. Booon!

La cina cu pricina, Dominique – povesteşte Laura – a fost atent cu ea şi a insistat să mai rămână. Poate unii ştiţi, poate unii nu: e boooooooooooring la chermeze de genul ăsta. E firesc, dacă întâlneşti pe cineva cu care poţi conversa plăcut, să-i spui “Hai, mă, mai stai şi tu un pic “. Ce? Voi n-aţi fost în situaţii din astea?!

De asemenea, jurnalista spune, clar şi răspicat, că omul a fost extrem de politicos şi de amabil. Politicos. Adică nu nepoliticos, bădăran, mârlan, agasant, maltratant sau, vai!, violator.

Atunci despre ce mama naibii discutăm aici? Ce-ar fi să apară acum câte o declaraţie de la fiecare jurnalist care a dat mâna cu nea Strauss-Kahn pe la diverse chermeze, conferinţe, vizite şi alte ocazii mai mult sau mai puţin oficiale?!

Şi mai bine, ce-ar fi să ieşim în presă cu declaraţii sforrrrrăitoare de fiecare dată când un bărbat cu oarece funcţie se poartă amabil şi politicos?! Că aşa, îmi amintesc şi eu că nush ce ministru mi-a zămbit şi mi-a strâns mâna niţel mai lung la o conferinţă! Adică a vrut să mă violeze, clar!

Hai, frate, mă laşi?!

Foto

Sincer, acum îmi pare rău că mi-am făcut o prezentare, fiindcă am încercat să mă ţin de ea şi asta aproape că m-a preocupat mai tare decât ce am am încercat, de fapt, să transmit. Başca, aş mai fi avut lucruri de spus şi vorbesc mai bine fără “dictare”, chiar dacă eu sunt cea care dictează. Poate altă dată, cu mai puţine emoţii (deşi sunt foarte legată de eveniment, de aici şi emoţiile). Oricum, lecţie învăţată!

O să pun prezentarea pe blog, totuşi, cu precizările suplimentare de rigoare, pentru că, indiferent dacă bine sau mai puţin bine prezentat (eu nu-s happy cu ce-am facut) efortul de comunicare e uriaş iar ceea ce ne/îmi propun să fac în termeni de percepţie a unui eveniment tradiţional (deja) transformat într-unul foarte cool e un experiment cel puţin interesant.

În ceea ce-i priveşte pe ceilalţi vorbitori, am reţinut câteva “citate”, ca să zic aşa, dar le-a scris toată lumea deja (da, mă, v-am citit! pe toţi!), n-aş veni cu nimic nou. Îmi pare rău, în schimb, că nu au fost aşa multe întrebări – sper, însă, că asta se datorează doar faptului că vorbitorii (ceilalţi, zic) au avut prezentări foarte clare şi complete.

Dar cel mai fain lucru a fost socializarea… offline şi faptul că am revăzut o mulţime de oameni care mi-au devenit dragi deja – şi nu zic asta doar aşa! –  şi am cunoscut alţi câţiva tare faini. Şi am dansat, Doamne!, cât am dansat la after party! Aşa de mult încât odată ajunsă la hotel era să adorm sub duş!

Paranteză: apropo de hotel, vă recomand hotelul Timişoara. Am stat acolo prima dată în 2004, de obicei stau acolo, şi e vede că au făcut progrese şi continuă să investească, de la amabilitatea personalului (recepţioner care la ora 3 a.m. chiar a verificat cum o să fie vremea a doua zi, ca să ştie clienta – eu! – ce să împacheteze în troller şi ce să lase de purtat pe-afară) până la camera cu ferestre generoase şi micul dejun variat. Plus că e, practic, în Piaţa Operei, adică în buricul târgului!

Totuşi, am o rugăminte: faceţi o legendă pentru întrerupătoarele veiozelor de deasupra patului, că le-am căutat vreo câteva minute pe pereţi. În fapt, ca să ştie toată lumea, ele sunt (d’oh!) chiar pe suportul electronicelor cu pricina, doar ca discret amplasate, la bază! :))) – am închis paranteza!

Ca o concluzie, PRbeta a început* cu dreptul – şi asta e puţin spus! Tiţa şi Cristina au dovedit că se poate organiza, şi în altă parte decât în Bucureşti, cu resurse locale, o conferinţă să i se ducă buhul.  În fapt, dintre cele la care am participat până acum, cred că a avut cea mai multă chimie între cei prezenţi – sunt sigură că energia bună pe care o regăsesc de fiecare dată la Timişoara nu e străină de lucrul ăsta!

* Eu sper că e doar începutul (după aşa succes ar fi şi păcat să fie altfel) şi mă aştept ca www.prbeta.ro să devină o sursă şi o resursă de informaţii online în domeniu, iar PRbeta să devină un brand de evenimente! Ceea ce vă doresc şi vouă!

Foto: dreamstime.com