Nu, motanul încă nu a fost găsit şi, după ce o pet-detective şi căţelul ei au fost aduşi la faţa locului, se estimează că Jack n-ar mai fi în aeroport. Din acest motiv, a fost emisă o alertă, mai precis Pet Amber Alert, iar comunitatea online şi oamenii care locuiesc în jurul JFK sunt rugaţi să posteze afişe cu moaca pisoiului care a pus pe jar ditai compania aeriană. Şi se oferă şi o recompensă la mărirea căreia oricine poate contribui, dacă doreşte să o facă, via Pay Pal.

American Airlines este în continuare ciuca bătăii online, cu atât mai mult cu cât au refuzat să arate stăpânei lui Jack înregistrările video din zona în care s-a pierdut pisica pentru că, spun ei, conform Patriot Act, ar fi secrete, şi nici nu vor să explice misterul prin care Jack a reuşit să iasă din cuşca lui după ce le fusese predat la îmbarcare.

De urmărit în continuare acest caz, cu atât mai mult cu cât iniţiatorii comunităţii de pe Facebook au spus foare clar şi răspicat că intenţionează să facă în aşa fel încât o asemenea poveste tristă să nu se mai întâmple nimănui şi fac diverse demersuri în sensul ăsta. Mai mult ca sigur, au fost contactaţi şi nişte avocaţi…

PS poate unii dintre voi se întreabă de ce atâta tam-tam pentru o mâţă. Cu siguranţă, sunteţi cei car nu aveţi animal de companie dar vă asigur că şi eu şi oricare alt stăpân de animăluţ pe care îl ştiu am rupe în două cu plăcere pe oricine ne-ar pierde ori ne-ar răni prietenul necuvântător.

Observ că articolul despre cum un motan bagă American Airlines în (PR de) criză a atras atenţia multora – vă mulţumesc pentru recomandări! Povestea, însă, continuă, şi vorbim tot de o chestie PR-related. Între timp, Jack the Cat nu a fost găsit iar ultimul update al AA e destul de palid în comparaţie cu precedentele din 29 şi 30 august, doar câteva rânduri:

Our JFK employees continue to diligently search for Jack the Cat.  Unfortunately there are no confirmed sightings of Jack at this time.
As well as our oneworld alliance partners, we have asked all other airlines at JFK to join us in the search for Jack.

Între timp, comunitatea celor care sunt preocupaţi de soarta lui Jack s-a dublat (pls Like, să crească şi mai mult!), ca număr, de ieri până azi, respectiv a ajuns la peste 11.000 de persoane, continuă să crească şi deja se aud voci care propun boicotarea AA până la găsirea motanului pierdut iar nemulţumirea faţă de reacţia companiei creşte.

Între timp, Virgin Airlines profită de criza prin care trece AA şi lansează, ieri, adică la trei zile după ce pierderea lui Jack a devenit publică, un program care se numeşte nici mai mult nici mai puţin decât: “No Chihuahua Left Behind” – adica o super reducere pentru transportul acesto animalele pe teritoriul SUA şi spre Mexic: doar 25 de dolari. Asta în timp ce taxele pentru orice animal transportat cu American Airlines variază între 125 şi 175 de dolari.“No Chihuahua Left Behind” e un program demarat de Virgin în parteneriat cu San Francisco Animal Care and Control prin care transportă căţeii spre coasta de est sau Mexic, acolo unde cererile pentru adopţia lor sunt semnificativ mai mari. Ocazie cu care drăguţii de la Virgin au anunţat şi introducerea unei serii noi de obiecte în magazinul lor, una “pet-friendly”, care include, printre altele, şi un hanorac special pentru căţei.

Mai mult, odată cu lansarea unei noi destinaţii, Puerto Vallarta, 25 de dolari din preţul oricum promoţional al biletului, sunt dona’i de Virgin pentru transportul unui chihuahua spre noii lui stăpâni.

Ştiu, nouă nu prea ne plac căţeii ăştia mici şi aparent isterici, dar americanii sunt înnebuniţi după ei!

Absolut de admirat viteza de reacţie a celor de la Virgin în contextul cu Jack the Cat! Şi, apropo, toată povestea am aflat-o pentru că a fost share-uită de un user în pagina cu Jack the Cat, semn că publicul reacţionează şi face diferenţa! WTG, Virgin!

Îmi place să primesc şi să dăruiesc cadouri în egală măsură fiindcă, atunci când le ofer, mă bucur şi eu de veselia celui sau celei căreia îi fac o surpriză. În mod special, cele mai apreciate cadouri, îmi pare, sunt cele neaşteptate, adică aşa cum a fost cel (sau mai bine zis “cea”) primit/ă azi de la Monica & The Practice cu ocazia faptului că… well, cu nici o ocazie! :)

Flowers e o Momiji, adică o păpuşă mică din ceramică pictată manual şi care are un compartiment ascuns unde poţi strecura un bileţel cu un gând frumos sau un secret. Fiecare păpuşă are o personalitate proprie, de exemplu, lui Flowers îi plac buletinele meteo pentru vapoare şi pantofii noi! Ca şi mie! Prevăd o colecţie de păpuşi din astea!

Flowers a venit la mine într-o cutie ca de tăiţei chinezeşti, culcuşită bine într-un “pahar” gonflabil, transparent, şi împreună cu un sticker (e deja pe laptop) si un pin. În plic mai era un mesaj scris de mână (am apreciat!) şi un hint, adică o adresă de facebook.

Nu mică mi-a fost plăcerea să descopăr la adresa respectivă Colour, unul dintre magazinele mele preferate, ever, pe care îl vizitez şi de unde cumpăr câte ceva cu fiecare ocazie, pentru că nu mă pot abţine – şi ăsta e şi motivul pentru care scriu acest articol, şi îl scriu zâmbind! Doamnelor, aţi nimerit un mare fan Colour! :)

Găsiţi acolo cele mai drăguţe obiecte de papetărie, agende şi notesuri de toate felurile şi modelele, instrumente de scris, genţi cool… I love it! Aşa am aflat că, pe lângă cel ştiut de mine, lângă catedrala Sf. Iosif, au acum un magazin nou, în Cocor (cu ocazia asta poate intru şi eu acolo!), şi că aduc la noi colecţia de păpuşi Momiji – sunt mai multe decât ce vedeţi mai jos, fiecare cu personalitatea ei.

E un cadou frumos pentru orice prietenă dragă, aşa că vă recomand locul, cu atât mai mult cu cât, hei!, începe şcoala şi ce dacă (unii dintre) noi am terminat cu asta? Un caiet nou şi frumos e oricând un prilej pentru alte începuturi, nu-i aşa? :)

PS Monica mi-a pus şi un bileţel în compartimentul secret. Dar nu vă spun ce scrie, sîc! :P

Faptele. Pe 25 august, Karen Pascoe era pregătită să zboare din NewYork în California, acolo unde primise o ofertă bună de job. Alături de ea şi de multe bagaje, se aflau cei doi prieteni îmblăniţi, Jack şi Barry, doi motani pe care Karen îi “înfiase” prin intermediul unui centru de adopţii.

Karen face check-in, predă cuştile celor doi motani cu motani cu tot, şi aşteaptă liniştită anunţul de îmbarcare… până când un membru al staff-ului American Airlines vine să-i spună că Jack the Cat s-a pierdut. Ea se îmbarcă, totuşi, într-o cursă târzie către California, cu asigurările de rigoare din partea companiei aeriene, cum că motanul va fi căutat, găsit şi trimis la ea.

“Atacul”

Acest lucru nu se întâmplă, însă, în ciuda mailurilor şi telefoanelor lui Karen către AA, la care compania nu răspunde decât după aproape trei zile, pe 28, şi destul de evaziv. În disperare de cauză, Karen a făcut o comunitate pe facebook  numită Jack the Cat is Lost in AA Baggage at JFK prin intermediul căreia cere publicului s-o ajute să facă un pic de presiune la AA pentru găsirea motanului. În scurt timp, comunitatea strânge peste o mie de iubitori de pisici, şi nu numai, plini de compasiune, toţi exprimându-şi dezaprobarea cu privire la lipsa de reacţie a AA dar amintind, în treacăt sau nu, şi despre experienţe neplăcute avute de ei cu aceeaşi companie.

Nu uitaţi că între timp NY a fost vizitat de uraganul Irene, aeroportul JFK a fost închis, zborurile anulate, după care a urmat reluarea activităţii cu toată nebunia presupusă de acest lucru pentru orice linie aeriană. Numai de Jack nu le ardea lor… Însă în timp ce oricine înţelege problemele cauzate de un uragan, pierderea motanului Jack şi lipsa de reacţie n sensul ăsta n-au fost deloc aspecte pentru care publicul să găsească vreo urmă de simpatie.

Reacţia companiei

Probabil AA nu s-a gândit nici o clipă că pierderea unui motan se poate transforma într-o reală criză de PR, după cum probabil nu a luat în calcul nici presiunea pe care o comunitate pe facebook o poate pune – acum, când scriu sunt 5700 members – dovadă fiind faptul că abia duminică au contactat-o pe stăpâna lui Jack, ca să-i spună că nu i-au găsit motanul.

Dar comunitatea iubitoare de motan creştea, comentariile se adunau, apăruseră şi pe Twitter (@findjackthecat dar şi un #findjackthecat) şi pe pagina de FB a companiei… ceva trebuia făcut! Aşa că au început să răspundă la comentarii şi, de luni, postează updates frecvente pe facebook cu privire la eforturile făcute pentru găsirea lui Jack. Pe cheltuiala lor, Karen a fost invitată la NY să asiste la toată acţiunea.

Măsuri concrete

AA au pus postere peste tot în aeroport, sunt consultaţi de Mayor’s Alliance Society (un mare ONG) pentru a instala un anumit tip de capcane. Nu au uitat să pună apă şi mâncare în cuşca lui Jacj în cazul în care acesta doreşte să revină acolo, au alertat toate companiile aeriene care operează pe JFK pentru a le cere ajutorul, fac şedinţe la câteva ore pentru a se pune la curent cu activităţile pentru găsirea pisicii, ce să mai, o întreagă desfăşurare de forţe. Printre rânduri, n-au uitat să spună că îşi revizuiesc politicile în ceea ce priveşteun mai bun transport al animalelor.

Îi costă bani? Cu siguranţă!, şi cred că îi costă mai mult acum, când trebuie să facă dovada şi chiar să mişte o mulţime de oameni pentru găsirea pisicii, decât i-ar fi costat dacă se oboseau să răspundă la telefoanele şi emailurile lui Karen, imediat după incident, făcând doar ce fac de obicei în astfel de cazuri.

Să sperăm că Jack the Cat va fi găsit curând şi nevătămat. În caz contrar, AA va avea mereu lipită eticheta de companie aeriană care pierde animale. Bad for business! Cu siguranţă, însă, indiferent de deznodământ, ăsta o să fie case study prin şcolile de comunicare.

PS nu pot să nu mă întreb ce reacţie ar fi avut Tarom! Şi pe voi vă ia râsul când vă gândiţi, nu?!

Nu, nu e un post despre proiectul cu mineritul şi nici unul despre excursia bloggerilor din Cluj şi Alba la Roşia Montană. E un post despre cum nu se scrie, când se scrie, pe site-ul unei corporaţii. În exemplul de azi, asta:

Trecem, dacă vreţi peste lipsa ghilimelelor din titlu, ca să nu ziceţi că, eventual, ar fi putut lipsi. N-ar fi putut, fiincă mai încolo numele evenimentului e reluat cu ghilimele. Dar nu pot să trec peste “un concerte” şi peste formularea “formaţii locale renumite, dar şi din Ţara Moţilor şi Bucureşti”. Nu că ar exista, pe bune, o ţară a moţilor dar, dacă ar exista, Roşia nu e pe-acolo, pe undeva?! Plus că amestecăm renumele cu locurile într-o nedelicată harababura stilistică!

O altă formulare mirobolantă: “printre cei mai cunoscuţi artişti de muzică populară care au urcat pe scenă se numără (…) dar şi solişti de muzică uşoară” cum ar fi, continuă comunicatul, un nene căruia i-au stâlcit numele şi două formaţii care, trupe fiind, nu au cum să fie solişti. Şi nici soliştii de muzică uşoară n-au cum să fie printre cei mai cunoscuţi artişti de muzică populară.

La final aflăm că RMGC a sprijinit acest eveniment virgulă deoarece susţine cultura şi tradiţiile locale. Păi, să vedem: corul de copiii din Roşia a făcut o demonstraţie de vals şi tango. Ce legătură are asta cu tradiţiile locale? Sau asta, că tot veni vorba:

PS Probabil că dacă nu puneau link pe Twitter la această mostră de scriere piaristică de tipul “Aşa NU”, nu citeam în veci comunicatul ăsta. Dar dacă au făcut trimitere, nu pot decât să prespun că lor li s-a părut ok. Ei bine, nu e. Sorry!

La începutul lui mai am fost, alături de alte câteva doamne valoroase de prin online-ul autohton, la Sighişoara, la un training Farmec pe care l-am câştigat. Adică a fost un concurs, au fost nişte echipe, nişte produse, nişte obiective, iar noi, echipa “Onlineriţe cu Farmec”*, am câştigat concursul. În consecinţă, Farmec ne-a luat şi ne-a dus frumuşel la un weekend de poveste la Sighişoara în care ne-a testat, ne-a alintat şi, mai ales, ne-a explicat în detaliu diverse despre cosmeticale şi nu numai, lucruri pe care orice femeie ar trebui să le ştie dacă ţine la pielea ei.

Doamna Jofi, şefa laboratorului de cercetare Farmec, este una dintre cele mai fermecătoare doamne pe care le-am întâlnit vreodată, o enciclopedie de cosmetică şi chimie, şi a răspuns absolut la orice întrebare i-am adresat. Iar când ne-am pornit noi cu întrebările… Nu ne-am mai oprit două zile!

A fost o campanie cu costuri, fireşte, dar nu o campanie plătită deşi n-am nici o îndoială că informaţiile oferite de echipa Farmec valorează bani buni, măcar prin economiile pe care le fac pentru că ştiu ce cosmetice să cumpăr şi cum să-mi îngrijesc pielea şi părul, ce produse mi se potrivesc şi ce produse nu. Şi, mult mai important, e un brand care a căpătat încredere în social media, iar cei/cele care au reacţionat cu el au căpătat încredere în brand. The beginning of a beautiful friendship, vă asigur, şi dovadă stau mailurile ulterior schimbate cu Cristina Beredea, responsabila de marketing online a companiei.

Astăzi, după declaraţia Mirunei de aici şi după confirmarea faptului că fix la campania Farmec se referea, Raluxa, Nebuloasa, Alina de la TvDeCe şi cu mine am reacţionat şi am punctat, din nou, meritele şi câştigul campaniei Farmec. Fără să ne ceară compania asta ci doar pentru că produsele şi oamenii ei ne-au convins, iar asta nu s-ar fi întâmplat fără campania de care ziceam mai sus. Şi e un bun exemplu despre cum se face PR.

Şi, ca să mai existe o confirmare, dacă mai era nevoie, crema hidtratantă din gama Gerovital Plant, adică fix aia despre care am scris noi, a fost votată Produsul anului de către consumatori iar Gerovital este cel mai cumpărat brand cosmetic!

Până la urmă, Miruna a admis că şi ea foloseşte o ojă Farmec şi că devine aproape invidioasă că n-a participat la acel training. Dragă Miruna, îţi spun nu printre şoapte ci printre rânduri, chiar ai motive de invidie!  :)

Despre bani, bloguri si branding personal vorbim cu altă ocazie.

* Alina, Nebuloasa, Cristina, Diana, Zăineasca, Andreea, Miruna, Denisa, Corina şi Mironeasca.

Toată copilăria am preferat Mecano şi LEGO în locul păpuşilor şi Optik Cabinet în locul prostioarelor de genul “Să ţesem frumos”. Mai apoi, aş fi ales oricând o porţie generoasă de maşinuţe buşitoare în locul unei sesiuni de shopping. De fapt, încă aş alege la fel, aşa că nu e de mirare că m-am bucurat copilăreşte când am primit invitaţia la Maşini | Cars 2 şi nu oricum, ci fix la IMAX 3D, cum le şade cel mai bine filmelor să fie văzute.

Filmul, coproducţie Disney-Pixar, e o animaţie foarte bine făcută, de la detalii de mimică a maşinilor (yup, maşini cu mimică. şi cu sentimente, na!) până la accentul pe care îl au unele personaje – vezi Francesco, maşina de curse cu “roţile la vedere” – seeeexy!

Urmăriri ca… în filme, vorba aia, acţiune, umor la greu, adrenalină, frate! Şi-mi place foarte tare că în ultima vreme animaţiile nu mai sunt doar pentru copii ci au şi variate substraturi pentru adulţi, ca să nu se plictisească părinţii când merg cu odraslele la film. Fiindcă, pricep, de la vocea colectivă a copilaşilor aflaţi săptămâna trecută la avanpremieră, că orice e cu “Maşini” e must-have. Bucşă şi Fulger sunt noii eroi, cei mai buni, cei mai frumoşi, cei mai deştepţi!

Toate pornesc de la un Trabant malefic, ceea ce mi se pare foarte urât, fiindcă tata a avut Trabant mulţi ani, a fost maşina copilăriei mele, iar noi îi spuneam Iubi. Deci cum să fie malefic?! Dar cum amintirile mele n-au fost punctul de pornire pentru scenariu, am râs şi-am comentat întocmai precum copiii din sală. Ceea ce vă doresc şi vouă, când (nu dacă) ajungeţi să vedeţi filmul!

Na, între timp am aflat că nu e Trabant, e un Zündapp Janus, deci acum pot spune că mi-a plăcut abolut tot la filmul ăsta! :))

Vrrrrum!

PS Finn McMissile e chiar varianta stilizată a maşinii lui James Bond, adică un Aston Martin DB5, deşi aceasta din urmă nu era dotată cu rachete.

Iar maşina-regină este un Aston Princess:

Nu am putut participa la Grandprix-ul blogosferei, dar am avut corespondent acolo, nimeni alta decât buna şi nebuna mea prietena, Andreea Andreescu, ale cărei impresii le redau mai jos! Citind ce-a scris Andreea şi twitturile care au curs despre eveniment cred că se cuvin felicitări organizatorilor şi maxime păreri de rău că nu am putut fi acolo!

Enjoy reading!

Care pe karting: Grandprix-ul Blogosferei

Recunosc, îmi plac senzaţiile tari. Ştiu că pentru voi, şoferi de Bucureşti, e-o joacă, dar pentru mine kartingul e adrenalină-n stare pură. Asta vine din partea unui om care şi-a făcut şcoala înjurând printre dinţi şi-a declarat ritos la sfârşitul ei ca n-o să-şi ia permisul niciodată şi-şi asumă împăcat scaunul din dreapta, schimbatul CD-urilor, şi, cum altfel, nelipsita ţigară…

Ieri, la Grandprix-ul Blogosferei de la Amckart Pipera, am avut ceva emoţii. Evenimentul organizat de Cineforum şi gaşca veselă de la TopGear cu ocazia lansării filmului Cars 2 adunase o tabără de bloggeri acolo, mai toţi băieţi, cu aere de mari cunoscători într-ale maşinilor. Discuţiile dinaintea competiţiei analizau savant unde-i bine să frânezi pe circuit şi ce caracteristici tehnice au karturile. Eu una, aveam dificultăţi în a ţine minte, după trainingul tinut de staff-ul Amckart, unde-i frâna şi unde-i acceleraţia…. Şi-n plus, mă impresiona logistica competiţiei (bravo Rogalski-Grigoriu) – erau patru grupe de calificări în toată regula, timpii se măsurau instant la ieşirea din cursă, başca se faceau pronosticuri şi se puneau pariuri …

Din fericire, nu mi-a trebuit mult. M-am îngrămădit în bolid, am apasat timid piciorul pe pedală (am mai întrebat o dată, încet- încet-de-tot, să nu m-audă restul băieţilor din grupă: “dreapta, asta-i acceleraţia, daaa????), şi l-am dus până la fund. Şi dus a fost şi instinctul meu de conservare. Nicio frână până la finalul cursei, două ieşiri în trombă de pe traseu, scârţâituri de roţi ca-n filmele italiene cu buget excedentar. Si pulsul, tot timpul la maxim, respiraţia, tot timpul sacadată, sângele, tot timpul pompând… N-am numărat turele (mi-au zis la final c-au fost şapte). N-am numărat maşinile de care-am trecut.  Nici măcar n-am mai apucat sa mă-ntreb pe unde-i “politically correct??? sa depăşeşti în aşa situatii sau cât de agasaţi de stilul meu indefinibil de condus sunt restul nefericiţilor de pe pistă. N-am simţit decât viteza şi kartul zgâlţâindu-se din toate fibrele. Şi praful, şi zgomotul asurzitor, si volanul vibrând, şi din nou pista liberă-n faţa mea….

M-am oprit buimacă la final. Fără nicio exagerare, m-am aşteptat să intru-n primii zece, dar am fost abia a 14a din 33 de concurenţi. Cred că m-a costat ceva timp preţios prima ieşire de pe traseu, cand m-am învârtit spectaculos într-o curbă, altfel eram în finală…

P.S. Marea mea dezamăgire a fost c-am ratat să conduc (cu Titi Aur langa mine!!!) preafrumosul Volvo portocaliu oferit spre drive-test, când s-au prins organizatorii că n-am permis… Ah, şi am fost atât de aproape! :)

Azi n-am, din câte ştiu, nici o întâlnire programată, aşa că sper să termin seria post Biz SMS Camp – cred că-s ultima care mai scrie încă despre asta, dar viaţa e greu (!) şi cu adevărat complicat e să mă împart între obligaţiile profesionale şi plăcerea/relaxarea de a scrie pe blog!…

… iar asta mă duce spre o primă concluzie de la acest eveniment, şi anume că plăcerea de a scrie pe blog ar trebui profesionalizată şi ea cumva. Nu până la a deveni o corvoadă, desigur – dar, până la urmă, odată ce ne-am asumat, în faţa unui public (mic, mare, nu contează) că livrăm nişte postări, am face bine să nu mai lăsăm (prea multe) zile între ele. Deci, mai multă rigoare şi disciplină!

Social Media e 24/7 job. Publicurile nu dorm, iar dacă tu, companie o faci, e pe răspunderea ta.  Social Media nu înseamnă trei mesaje pe zi pe pagina de facebook şi contul de twitter, înseamnă interacţiune, înseamnă să urmăreşti ce se spune despre tine, companie, şi să reacţionezi. Şi nu doar online, şi nu doar în stil “ba p-a mă-tii de client” ci şi concret. De exemplu, cum aş zice şi aş tot zice eu că nu pot să-mi mut un cont BRD de la o sucursală la alta, iar BRD s-ar sesiza că are problema asta, s-ar destupa la minte şi mi-ar uşura viaţa.

(fireşte, BRD nu face asta şi de-aia am să mă şi mut la altă bancă. Apropo, recomandări?)

Da, Social Media înseamnă şi un buget, fie doar şi pentru unul (sau mai mulţi) oameni interni care se ocupă cu acest aspect al comunicării. Pe de altă parte, vorba lui Victor, se plătesc milioane (de euro) pe servicii de telefonie, pe convorbiri nesfârşite care, de multe ori, nu duc nicăieri. N-ar fi mai simplu, oare, ca în loc să dăm 100 de telefoane ca să aflăm ce dracu’ vrea clientul de la noi, să monitorizăm discuţiile care ne privesc, pe noi sau produsele noastre?

Majoritatea companiilor pe care le cunosc se bat cu caramida în piept că lor le pasă de client. Social Media e şansa lor de a demonstra asta şi nu-mi pot imagina ceva mai simplu, mai direct, mai eficient. Nu mai am mult până să consider că dacă nu eşti acolo, măi companie, nu-ţi pasă cu adevărat de clienţii tăi, orice-ai zice pe TV sau pe alte canale. Nu te mai feri, trage adânc aer în piept şi plonjează!

Trecerile din online în offline şi viceversa se fac natural, dacă mesajul şi motivaţia pentru care cineva ar face asta sunt corect formulate şi livrate. Atenţie, însă, nu aveţi prea multe ocazii de a greşi. Durata de viaţă a unui mesaj e scurtă, da, însă durata de viaţă a unei greşeli/percepţii/mentalităţi nu mai e aşa de scurtă! Măsuraţi de trei ori, tăiaţi o singură dată.

Tot apropo de asta, cea mai bună socializare online e… offline! Pentru că şi bloggerii sunt oameni (dar şi PRii, băi, nesuferiţilor!, şi PRii!) dar pentru că, în ciuda tuturor emoticoanelor din lume, nu s-a inventat încă nimic care să înlocuiască ciocnirea prietenească a două sticle cu bere, o strângere de mână sau un duet la karaoke. Şi bravo, Marta & Co, pentru că v-aţi uitat cu suficientă atenţie şi empatie spre lumea online şi aţi arătat că printul nu e mort, printul se transformă şi, mai mult, chiar poate să dea exemple de bună practică.

În fine, pentru că deja e un post lung, a fost, prima dată, cred, când bloggerii, agenţiile şi clienţii au cântat la unison. N-am fost chiar corul Scala – unii erau cam răguşiţi, dar e un foarte bun început şi un grozav exemplu că se poate!

Din nou, felicitări şi mulţumiri participanţilor şi sponsorilor Bancpost, Nokia, PepsiCo, Danone, Staropramen, gazdelor, bravo Biz şi, fireşte, #bauau!

A doua zi am reuşit să ne strângem în formulă completă cam pe la 10, când au început prezentările şi discuţiile, în ciuda faptului că în noaptea precedentă se dezbătuse aprig cu chitara până la ore mici – şi ce mişto a fost.

Manafu a vorbit despre lucruri de bun simţ în social media – prezentarea e la el pe blog şi e bine s-o parcurgeţi fiindcă zice de basics: cum intri în SM, cum comunici corporate si non-profit, dar şi care este cel mai mare secret: cel mai bine înveţi fiind în Social Media. Word!

De la Victor am reţinut alte sfaturi de bun simţ despre cum companiile ar trebui să-i ajute pe cei interesaţi să găsească informaţii despre ele chiar la ele pe site. Walk before run. Înainte să ne aruncăm în campanii şi proiecte alambicate, faceţi-vă, măi companiilor, o pagina corectă de “About”, cu un kit de presă bine făcut. Şi după aia mai vedem :)

Cristi China: “cel mai mare risc în Social Media e să nu fii în Social Media”. Punct. Pe I! Ca de obicei.

Dragoş a reluat ideea decesului previzibil al publicităţii online, argumentănd că e vorba de mediu mai mult decât de media şi că generaţiile viitoare sunt “Natural Born Digitals”. Mai multe şi mai pe larg despre asta, aici.

Alex Negrea a vorbit mai ales despre Facebook pentru că, aşa cum admite, e un evenghelist al acestei reţele de socializare în care crede foarte mult. Pe foarte scurt, e importantă mărimea comunităţii, dar e mai important ca această să fie activă. Plus “constanţă”, lucru pe care l-aş striga şi eu, tare!, să se audă până la Sibiu! Mai multe concluzii, aici. Şi aici un articol care prezintă puncte de vedere cu care nu sunt complet de acord. O fi vorba de una dintre diferenţele alea între PRi şi bloggeri :)

După prânz eram ultra mega somnoroasă, dar tot am reuşit să notez câteva idei.

Robert Zănescu de la BancPost a făcut o declaraţie de intenţie: “Nu suntem jucători în Social Media, dar vrem să devenim”. Mi-a plăcut mult ideea www.trimiteunbravo.ro şi abia aştept să văd ce idei mai au! Succes!

M-a surprins un pic declaraţia lui Cristi Dorombach, respectiv: “Social Media e cel mai mare duşman al unei companii” – asta e valabil, a completat apoi, doar prin neprezentare, ca să zic aşa. Nu poţi, idee reluată şi de Chinezu, să ignori, de exemplu, 3.600.000 de oameni care sunt pe facebook.

Mă rog, mulţi dintre ei sunt şi nu sunt, eu estimez că activi pe FB sunt ceva mai puţin de jumătate din numărul ăsta, poate nici atât. Dar ei există, se află se găsesc online. Au învăţat să caute informaţii în acest mediu şi învaţă, din ce în ce mai mult, să ţină cont de ele în decizia de cumpărare.

E bun simţ de bază să nu ignori aceste realităţi, iar dacă le ignori, invitabil, o s-o păţeşti! Aş adăuga eu că fiecare companie are unul sau mai multe publicuri şi este, practic, imposibil ca unii dintre aceste publicuri să nu fie online. Aşa că, dragi companii, Social Media vă are în vedere, indiferent dacă vă place asta sau nu! :) (ideal ar fi să vă placă sau să vă luaţi om/agenţie căruia să-i placă!)

Adi Ciubotaru a avut un discurs foarte (bine) legat şi articulat despre oportunităţi, big picture, brand personal şi profesionalizare a blogosferei şi despre faptul că cu cât creşte mai mult industria, cu atât creştem toţi. De altfel, şi Vali a zis cam acelaşi lucru, dar cu mai mult accent pe mărimea comunităţii pe care un blogger o adună în preajma sa. Tot Vali (Zoso, mă, cum “Care Vali?” :D) a vorbit despre greşeli, atât ale bloggerilor cât şi ale companiilor, cu exemple şi de o parte şi de alta. Despre branding personal a vorbit şi Andrei: “Nu fi diferit online faţă de cum eşti offline”. Word!

Costin susţine şi el abordarea SM pe principiul “începe să faci şi apoi umblă la fine tuning” şi, în afara prezentării, a spus că banii se fac, dar ar prefera şi aşteaptă provocări din partea companiilor şi agenţiilor, iar Groparu a avut una dintre cele mai inspirate şi haioase prezentări, despre importanţa de a avea un blog şi despre blogosfera locală – prezentarea şi concluziile lui post event le găsiţi aici.

Şi acum iar tre’ să plec la o întâlnire! Aşa că “stay tuned”, mai am de povestit şi încă nici nu m-am apucat de scris concluziile personale cu privire la experienţa asta. Dada, ştiu că le aşteptaţi cu interes! :))))) Deci urmează partea a treia despre eveniment. Foarte mişto eveniment. Şi inspirat!