Silviu Purcărete este unul dintre oamenii pe care îi admir aproape necondiţionat, atât pentru ceea ce sunt cât şi pentru ceea ce oferă publicului prin munca lor. Dar, dincolo de asta, căci astfel nu e singur în această galerie personală, îl admir, de data asta total, plenar şi necondiţionat, pentru capacitatea uluitoare de a nu-şi îngrădi imaginaţia. Noi, ceilalţi, facem asta în fiecare zi. În loc să ne lăsăm imaginaţia să zburde pentru a crea lucruri şi împrejurări, îi punem oprelişti – cel mai adesea formate din bugete, lipsă de timp, şi, fir-ar să fie, logică! Şi e ATÂT de greşit!

Credit foto: Sebastian Marcovici | FITS 2012

Recunosc, sunt unul dintre puţinii care nu s-au îndrăgostit iremediabil de Faust la prima vizionare. Am fost copleşită, era prima întâlnire cu marele regizor român, iar mintea mea căuta repere logice, pământene, reale, când, de fapt, tot ce ar fi trebuit să fac era să stau cuminte, open mind şi să mă las sedusă, cucerită, zăpăcită. My bad! S-a întâmplat abia la a doua vizionare, duminica trecută, şi tot cred că au scris alţii mai bine decât mine*.

Desigur, acel prim exerciţiu s-a dovedit util la Metamorfoze şi D’ale Carnavalului şi capital, aş zice, la Undeva în Palilula. Dar asta e altă poveste, şi nu despre asta vreau să vorbesc acum ci despre Călătoriile lui Guliver**. Nu un spectacol de teatru în adevăratul sensul al cuvântului ci exerciţii scenice – cel puţin aşa pretinde regizorul.

Să intrăm în sală. E aglomerat, foarte aglomerat, dar am un loc, marginal, ce-i drept. E ok, zic mersi. Oricum, ca parte din organizare, nu eu trebuie să văd bine ci invitaţii şi, mai ales, invitaţii străini.

Credit foto: Mihaela Marin | FITS 2012

Pe scenă, câteva “iepe”, tinere fete cu costume albe, mulate, sprijinite în cârje, albe şi ele, cu cozi stufoase prinse de costum fix acolo unde ar trebui să stea cozile. Nechează şi se mişcă pe scenă, se aleargă. Pe jos sunt paie, baloţi întregi, iar în sală miroase, înnebunitor, a vară şi a păcat.

În fine, fiecare spectator îşi ocupă locul, luminile se sting şi începe spectacolul… cu un cal! Un cal (adevărat!) vine blând pe scenă ţinut de căpăstru, iar iepele umane nechează uşurel. Din start, mintea mi s-a teleportat prin alte dimensiuni ale spaţiului de joc. De bună seamă şi de bună credinţă mintea mea, poate şi pentru că urma, azi, 1 iunie, a acceptat, aşadar jocul. Şi pe Houyhnhnmi.

Doar că în Călătoriile lui Guliver, Purcărete nu e prea ludic, nu e nici un joc, e viaţa noastră trăită în viteză, cu aceleaşi zâmbete la care revenim, nişte yahooi nesuferiţi şi scârboşi, puşi pe desfătarea imediată a simţurilor, marii nătângi ai lumii. În sală s-a râs, nu mi-e clar de ce, fiindcă mie îmi venea să plâng tot spectacolul, cred că de emoţie şi de bucurie şi de tristeţe că vedeam în faţa ochilor lumea în care trăim, înfăţişată aproape aşa cum e ea.

Credit foto: Mihaela Ştefănescu | FITS 2012

Am zâmbit la jocul de lumini şi umbre, la bărbatul umflat cu pompa şi mi s-a părut foarte tare şi felul în care s-a realizat momentul prostituatelor. De fapt, mi-a plăcut tot spectacolul din secunda 1 până la final şi, deşi ştiu povestea întreagă a Călătoriilor, când ajung acasă o voi reciti. Cu siguranţă o să-mi apară  în altă manieră acum.

Credit foto: Mihaela Ştefănescu | FITS 2012

***
Aşa cum aveam să aflu azi la conferinţa de presă, Călătoriile lui Gulliver se bazează nu doar pe cărţile trei şi patru din lucrarea omonimă a lui Swift, ci şi pe alte texte ale sale, poezia despre o prostituată, The Lady’s Dressing Room, pe ironicul său epitaf şi pe O propunere modestă care este, aşa cum spune Silviu Purcărete, “o invitaţie foarte politicoasă şi savantă la canibalism”. Muzica îi aparţie lui Shaun Davey, iar scenografia poartă semnătura extrem de inspirată a lui Dragoş Buhagiar. Mergeţi să-l vedeţi când revine de la Edinburgh – încununat de laude, sunt sigură!

* Nebuloasa, Hoinaru, Anne-Marie, Victor , Nihasa, Chinezu, Andrei, Andreea

** Pentru mine e spectacolul acestei ediţii a FITS. Chiar dacă n-am văzut prea multe, pur şi simplu ştiu că ăsta e, atât de tare mi-a plăcut!

Leonard Cohen, unul dintre trubadurii mei preferaţi, for ever and ever, revine în România pentru a treia oară, de data aceasta pentru a promova noul său album, cel de al 12-lea, Old Ideas, album clasat pe primele locuri în topuri încă din prima săptămână de la lansare, în ianuarie 2012. Sunt zece piese pe albumul ăsta, unele chiar mustind a autoironie: I love to speak with Leonard/He’s a sportsman and a shepherd/He’s a lazy bastard/Living in a suit….

Leonard Cohen revine, aşadar, în România, pe 22 sepembrie, fix  doua zi după ce aniversează 78 de ani – poate îi cântăm iar La mulţi ani ca acum patru ani, pe stadion, când toată lumea mi-a zis că-s nebună şi că asta n-o să se întâmple, spontan, cu publicul românesc, dar s-a întâmplat! Era chiar ziua artistului şi cred că dintre toate evenimentele la a căror întâmplare, organizare şi promovare am participat, acesta a fost cel mai emoţionant!

Pe 22 septembrie 2012, Cohen cântă în Piaţa Constituţiei, iar biletele se vor pune in vanzare in data de 1 iunie si se distribuie exclusiv prin Reteaua Eventim: magazinele Germanos, Orange, Vodafone, Domo, librariile Humanitas, Carturesti  si pe Eventim.

Negreşit, ne vedem acolo!

Azi e vorba de doi domni cu loc special în viaţa mea şi care, azi, aniversează vârste noi. Dar si la vârste noi, tot ei.

Baladistul

Ştie că mă enervează “Ruxi” – nu fac un secret din asta – , dar şi eu ştiu că-mi zice aşa cu drag,  şi e rârâit, şi mă amuz, şi nu protestez decât formal, uneori nici atât. Mi-e drag pentru că e  riguros, uneori chiar încăpăţânat, dar profi! Iar când cântă, moamăăăă, când cântă el de umbră, de exemplu, sau de dhrrromadehrrre, sau de aphrrroape linişte, parcă te cam unge la sufle! Să trăieşti la nesfârşit, vesel şi (în)cântător, domn drag! Dacă aş avea nişte dromadere, ţi le-aş face cadou mintenaş pentru păstrare, alături de pisică şi chitară, în Piaţa Romană! Numărul 9!

***

Celălalt

Celălalt aniversat de azi e prieten vechi iar istoria e lungă şi degrabă aducătoare de zâmbet, miros de Bulgari Cool Water şi o anumită melodie în minte. Şi el e riguros, pasamite e o caracteristică a domnilor zilei, deşi, atunci cand ne-am cunoscut, şi-a adus aminte abia la patru dimineaţa că trebuia să-mi aducă nişte afişe. E drept, şi eu uitasem. Şi aşa, pe nesimţite, au trecut 15 ani.

Imediat ce gat FITS-ul de anul ăsta, mă împachetez voios şi plec pe drumul TIFF-ului, pentru prima dată şi întâiaşi oară, ca blogger acreditat la faţa locului! O săptămână de Cluj, filme, petreceri, muzică şi nenumărate alte evenimente conexe mă aşteaptă şi vă aşteaptă – căci să nu vă faceţi griji, printre rânduri o să povestesc tot ce-i acolo!

All in one, în fiecare an, TIFF reuneşte la Cluj, timp de 10 zile, cele mai importante nume ale cinema-ului românesc, alături de cineaşti, actori, producători, distribuitori şi critici de film străini şi, răsfoind site-ul lor, fac deja notiţe mentale de program şi bag seama că nu prea o să am vreme de somn între atâtea evenimente şi scris. Cam ca la Sibiu, doar că cu mai puţine responsabilităţi! Adică… expo Helmuth Sturmer (care a făcut o mulţime de scenografii, printre care, în colaborare cu Dragoş Buhagiar, şi minunata de la Palilula) şi Cosmin Bumbuţ, aia din Cuba, unde a fost şi prietena mea Mihaela, care a zis că scrie un guest post aici, despre care îi şi reamintesc pe această cale! :D Şi alte expo, multe, la fel şi masterclasses, iar multe şi interesante!

Dar poate cel mai fain lucru e că, de la această ediţie, există o bursă Alex. Leo Şerban, una consistentă, trei luni de învăţat la New York, şi al cărei beneficiar va fi un tânăr sub 35 de ani care s-a afirmat și remarcat în zona de jurnalism și/sau critică de film, cu potențiale aptitudini pentru a deveni programator de festival – mai multe detalii aici.

Deci, da, nebunie şi hărmălaie, muzică şi filme şi, sper, fără pic de ploaie, altfel toate fustele si rochiile aduse dupa mine (şi) la Sibiu vor trebui să plece acasă!

Fie încercăm împreună, fie ne vom risipi încercând singuri. Un adevăr atât de evident şi totuşi ignorat, expus acum de Vodafone într-un clip de promovare a ideii de împreună, un clip pe care mi-aş dori să-l vadă cât mai mulţi oameni, indiferent de reţea, şi la al cărui mesaj mi-ar plăcea să ne gândim cât mai mulţi.

Împreună va fi mereu mai puternic decât de unul singur. Atât de simplu. Şi totuşi…

Bravo, Vodafone! Perseveraţi! Şi asta vine de la un client Orange, apropo :)

* Cumva, clipul m-a făcut să mă gândesc la Pay It Forward, de aici şi titlul. Şi nu, nu e ironic. Împreună presupune şi să ţii legătura, să rămâin conectat.

Ploaia a ajuns să fie un personaj central în FITS anul ăsta. Cu excepţia primei zile, a turnat în fiecare zi. Cu excepţia nopţii când am dansat în ploaie, treaba asta are darul de a alunga mulţimea de pe străzi şi, în consecinţă, de a-mi reduce simţitor bucuria pe care cele zece zile de Sibiu mi-o promit şi livrează anual.

Totuşi, în ciuda ploii, feriţi de picăturile reci cu umbrele nu foarte colorate, oamenii care au venit la FITS se încăpăţânează să se bucure. Aseară la Leşe şi Rebengiuc s-a cântat, din sală, prelung, ca un cântec de tabără, decât că în loc de chitară aveam fluierul de doinit. Minunat spectacol, prelungit de la cele 50 de minute anunţate până la vreo oră şi jumătate, ceea ce ne-a făcut să ratăm Salt Mortal în Piaţa Mare… Dacă n-am văzut nu poate să-mi pară rău, nu? Şi, oricum, programul de aici are un fel propriu de a se dezvolta: nu se ştie cine-ţi iese în cale, cu cine ajungi să stai la o poveste sau cum, în loc să te duci să scrii ori să dormi, ajungi, totuşi, preţ de o ţigară, la clubul Festivalului.

“Mai sunt bilete la Faust?” – întrebarea care mi se adresează, cred, cel mai frecvent zilele astea, mai ales după ce au scris bloggerii despre spectacol.

Apropo de asta, fac o paranteză: piesa lui Goethe, spectacolul lui Purcărete. Aşa e corect şi asta e diferenţa între piesă şi spectacol. Gata, închid paranteza.

Nu, nu mai sunt. E sold out de dinainte de începerea FITS, mereu e aşa şi încă nu pricep de ce lumea nu vine să-l vadă şi în afara Festivalului. La fel şi celelalte spectacole-eveniment de la Teatrul Naţional Radu Stanca, în special cele din tramvaiul de la Răşinari, care nu au decât 20 şi ceva de locuri pentru spectatori şi care sunt, aşa cum e şi normal, foarte solicitate de criticii şi VIP-urile din afara ţării. În fine. Nu mai sunt. Şi nici la Fraţii Karamazov, Ultima zi a tinereţii, Eu, Rodin sau Absolut!, dacă tot veni vorba!

Mda. Plouă de rupe acum la Sibiu, parcă ar vrea să recupereze vremea îngăduitoare de azi. Şi, în ciuda ploii, pe sub umbrele ori pelerine, pitiţi prin săli sau pur şi simplu fugind de la un spectacol la altul, lumea se bucură de teatru aici, la Sibiu!

Poza e de aseară, de la Salt Mortal, şi-i aparţine lui Sebastian Marcovici, unul dintre cei patru fotografi oficiali.

Avem mai bine de 10.000 de biserici în România şi doar 3000 de şcoli, spitale încă şi mai puţine. Nu vreau şi nu am nevoie de încă o Catedrală în care nu se face educaţie şi nu se tratează oamenii bolnavi, nici măcar cei sufleteşte bolnavi. Deci NU vreau! Şi ştiu că nu sunt singura, iar statul ar trebui sa ţină naiba cont de oameni, nu de “sfinţi”! Măcar de data asta!

Nu ştiu dacă nu cumva ăia care cred că Statul şi Domnul trebuie să le dea şi să le bage şi-n traistă nu sunt mai mulţi şi mai “votanţi” decât cei care cred că şcolile şi spitalele ar trebui să fie puse la punct în ţara asta înainte să mântuim neamul ăsta de tot! Dar chiar şi aşa, chiar dacă nu mă întreabă nimeni, eu tot zic: Nu vreau catedrală!

foto via

Am o tonă de poze care aşteaptă să fie descărcate şi postate care pe unde, şi la fel, o grămadă de informaţii de la voluntare. Azi, însă, mi-am pemis să “chiulesc” pentru a vedea două spectacol, concertul de hang de la Sinagogă, cu Francesco Agnello, şi un excepţionat proiect de teatru nonverbal japonez. Hangul îl ştiam, acum doar s-a adăugat sonoritatea clădirii cu pricina, parcă şi mai emoţionant, mai înalţător, dar spectacolul japonez m-a făcut să mă gândesc că nu e nevoie decât de atenţia celorlalţi pentru a transmite o mulţime de lucruri fără cuvinte. Mult plăcut!

Ce mi-a plăcut mai puţin e că, aparent, noi, ăştia de nu trăim în Sibiu, ne minunăm şi ne bucurăm de spectacole şi de trupele de stradă mai mult decât cei de aici, şi nu pricep de ce. Poate e doar o fază. Sau o părere. Sau poate e doar invidia din mine, ca Sibiul are aşa minune, iar noi nu!

Oricum, pe seară nu mai ploua. Poate mâine o să fie mai bine, mai multă veselie şi culoare pe străzile Sibiului. Nu de alta, dar am pregătit, şi în acest an, diplomele!

În rest, unii pleacă, alţii vin. Hoinaru, Nebuloasa, Petreanu şi Chinezu s-au alăturat Festivalului şi povestesc pe blogurile lor ce şi cum se întâmplă pe aici. Pare să le placă :)

Trupa Vama lansează astăzi albumul XX în cadrul unui super concert eveniment la Sala Palatului. Am ascultat albumul acum vreo două săptămâni într-o audiţie organizată împreună cu Europa FM şi mi-a plăcut mult, promite să intre în discografia de mers la mare – una specială, fiindcă spre mare nu ascult decât muzică foarte atent selectată pentru ca nimic să nu-mi întunece zen-ul, dorul, cheful de mare şi plăcerea drumului încolo.

Am cumpărat albumul, dar nu am apucat să-l ascult din nou, pregăting FITS-ul, aşa că nu vă pot spune mai mult decât că, la primă audiţie, mi-au plăcut mai multe dar parcă cea care mi-a gâdilat auzul în modul cel mai plăcut e piesa nr 13.

Ei, dacă îmi reamintiţi voi cum se cheamă piesa asta, diseară mergeţi la concertul Vama, căci am pentru voi o invitaţie dublă la acest concert care se întâmplă azi, la Sala Palatului, de la ora 19. Mai jos, un fel de preview:

Intrucât merg şi eu la un concert în seara asta, decidem repede cine ia biletul, adică în jumătate de oră, la 17.20! Succes!

UPDATE: Roxana merge la concert! Roxana, verifica’ti emailul pentru detalii!

La FITS se munceşte mult, dar nu în exclusivitate! Serile, după ce toate spectacolele se sfârşesc, artiştii, voluntarii, invitaţii, cei acreditaţi şi echipa se reunesc la Clubul Festivalului, unde se stă la poveşti, se cântă, se dansează şi, uneori, avem parte chiar şi de momente artistice.

Cum aici sunt oameni din toată lumea, iese un melanj cultural absolut fabulos şi increibil de mişto! De exemplu, în seara asta, când am ajuns, mexicanii au făcut concert, iar mai încolo şi mai târziu, când DJ-ul şi-a intrat în drepturi, un alt grup a început să danseze. Tot atunci s-a pornit si ploaia mai tare, dar muzica nu s-a oprit, şi nici dansatorii care se rupeau în figuri – se vede că dansau împreună de ceva vreme, şi o făceau excelent, spre amiraţia celor care se fereau de ploaie pe sub copertine.

M-am bâţâit ce m-am bâţăit la adăpost, dar n-am rezistat prea mult şi am cedat, ieşind la dans în ploaie! Cred că a fost cea mai super seară de Clubul Festivalului de până acum, de când sunt eu în FITS, poate cu excepţia serii în care au cântat cei de la TranssExpres acum doi ani, deşi nu… Asta a fost cea mai mişto!

S-a dansat în ploaie preţ de vreo câteva ore, noi am plecat în jur de trei, fiindcă grupul vesel – Andreea, Andrei, Anne şi Nihasa – se pregăteau să plece înapoi la Bucureşti, la fel şi Victor. Muraţi de numa’, ne-am oprit să ne pozăm în grup, totuşi, ca reminder pentru o seară specială cu prietenii.

Sunt sigură că dacă nu ploua, n-ar fi ieşit atât de tare din comun seara, dar dansatul în ploaie a fost califragilistic, vă spun! Trebuie să încercaţi asta odată, e un sentiment tare fain! Iar când eşti într-un oraş cucerit la fiecare  pas de artişti şi evenimente FITS-iste, toată starea asta se amplifică de vreo câteva ori. Mai vreau!

iată o poză

şi o dedicaţie (pentru de dimineaţă)

A fost…. Curat trandafir, coane Fănică (glumă internă pe care n-o traduc), dar acum trebuie să şi dorm un pic. E 4.15 şi peste patri ore mătrezesc fiindcă la 9 am şedinţă. Coafura rezistă!