Da, ştiu, asta e o întrebare retorică! Cine nu vrea să scape de aspectul neplăcut de coajă de portocală şi, dacă s-ar putea, ca prin minune, cu bagheta magică sau cu inelul Arabellei – mai ţineţi minte?!

Ei bine, am veşti pentru voi! NU SE POATE ca prin minune!

Din păcate, celulita apare uşor, chiar şi la persoanele care nu sunt supraponderale, şi nu pleacă aşa, doar pentru că o rogi frumos şi nici măcar dacă o ameninţi. Nu merge nici cu hipnoză, serios că nu! De fapt, singurele variante prin care poţi scăpa de celulită fără să dai faliment cu împachetări şi electrostimulări, e să munceşti. Tu cu tine! Să-ţi faci timp să mănânci sănătos, să te stresezi mai puţin, să faci mişcare… Dar nu vă spun nimic nou, nu-i aşa?

Ba da, vă spun! Nivea a lansat recent o aplicaţie menită să-i ajute pe cei (da, şi bărbaţii fac celulită!) decişi să scăpe de inesteticul duşman şi le propune… 3M: mişcare, mese, masaj, adică exact combinatia care ajută la reducerea celulitei.

Da, ok, 3M, asta ştim şi noi, ce mare lucru?! Ei, e mai mult decât atât. Aplicaţia vă ghidează şi alege cele mai potrivite sfaturi pentru voi şi stilul vostru de viaţă şi, ce e mai mişto, vă încurajează! De fapt, nu ştiu de ce zic “vă”, că şi eu m-am plimbat pe-acolo! :) Deci NE încurajează cu câte un SuperLike la fiecare acţiune concretă întreprinsă pentru a scăpa de urâcioasa pacoste.

Şi nu e numai asta! Există câteva mesaje de incurajare pentru prietenele tale care se antrenează pentru sezonul estival, foarte simpatice, pe care le poţi trimite, şi mai există şi premii! Zece biciclete cochete, 300 mingi de fitness, 150 de farfurii porţionate pentru dietă şi 100 de seturi de Nivea Q10 compuse din gel şi cremă anticelulitică. Eu zic să vă faceţi şi voi cont şi să încercaţi să le urmaţi sfaturile, că acuş’ se termină cu ploile şi aversele şi vine vremea costumelor de baie!

Şi, pentru a vă încuraja să încercaţi, am pentru voi un set din aceste produse. Fiindcă al treilea M vine de la masaj şi, dacă tot facem masaj, măcar să ajutăm pielea cu ceva care îi este propriu, respectiv coenzima Q10: produsul intră uşurel în piele şi merge unde are el treabă, netezindu-şi calea. Ca să intraţi în posesia acestui set, aş vrea să-mi spuneţi cum vă automotivaţi să nu călcaţi strâmb atunci când vine vorba de diete. Adică ţii dietă, da? Ei, cum faci să rezişti când te întâlneşti cu prăjitura vieţii tale?! Ce faci? Ai o poza cu celulita proprie şi personală în portofel?! (Bună idee, asta, nu?)

Deci hai cu ponturile la rezistenţă şi al vostru-i setul Nivea Q10 anticelulită! Şi nu uitaţi: meritaţi un SuperLike!

Update: cele două produse – cremă şi gel – merg la Alina. Aştept poveşti despre această experienţă! :)

Acesta este un guest post scris de Andreea Burlacu – ea a reuşit să ajungă la conferinţă, spre deosebire de mine, şi îi rămân datoare pentru text! Poftim, am spus-o cu martori, Burlaco! Acum luaţi de citiţi ce povesteşte Andreea de CSR şi alte lecţii.

Dupa o zi complexa in care s-a discutat despre reducerea impactului asupra mediului, a sosit momentul dezbaterii subiectului dezvoltarii comunitatilor locale.

Mona Nicolici (Petrom, Community Relations & Social Affairs Manager) a deschis primul panel cu o lectie invatata in cadrul indelungatei sale activitati in CSR: sustenabilitatea nu poate fi obtinuta decat prin crearea de valoare comuna, iar inovatia si cresterea sanatoasa a unui business trebuie sa tina cont de comunitatea in care activeaza. (Business growth innovation + community development = shared value )

Petrom crede în dezvoltare sustenabilă, din comunitate pentru comunitate

Reteta pe care cei de la Petrom o folosesc in cadrul proiectelor de CSR e reprezentata de cei 3O: obiective, obstacole si oportunitati, iar in ceea ce priveste obiectivele, Mona Nicolici a declarat: “investind in abilitatile oamenilor din comunitati si in oportunitatile existente in locurile in care activam pentru a investi in viitorul Romaniei, astfel incat comunitatile sa se autosustina si dezvolte. Cum putem ajuta comunitatile fara sa uitam de obiectivele de business: crearea unui spatiu de valori comune, idei care sa genereze castiguri de ambele parti???

Obstacolele cele mai des intalnite sunt diferentele psihologice si cele demografice dintre comunitati. Astfel, s-au creat zece “action teams” cu oameni care cunosc problemele comunitatii, inteleg dificultatile cu care se confrunta acestea si pot gasi solutii viabile.

foto: Revista BIZ

Explicand modul in care Petrom s-a implicat in comunitatile in care activeaza, Mona Nicolici subliniaza importanta de a avea oameni in acele comunitati, pentru ca “nu ai cum sa intelegi o comunitate stand acasa, la televizor???

Directiile pe care se concentrează cei de la Petrom sunt: cultivarea unui comportament de business responsabil, adica educarea angajatilor cu privire la sustenabilitate, cartografierea impactului business-ului asupra comunitatii, a problemelor socio-economice din comunitati, identificarea nevoilor si a urmatorilor pasi de urmat.
Noile directii de urmat sunt:  gasirea unor noi surse de venituri pentru comunitati: dezvoltarea antreprenoriatului social, parteneriat cu FDSC granturi ONG-urilor locale, incubator de afaceri, cresterea nivelului de educatie prin Scoala lui Andrei: cresterea resurselor educationale, continuarea dezvoltarii sistemului de telemedicina, continuarea crearii si dezvoltarii grupurilor de initiativa.

O alta strategie demna de studiat este cea pe care o adopta GSK in Romania. GSK a identificat cele mai mari nevoi, apoi a stabilit trei piloni principali: sanatatea pentru toti, comportamentul etic, oamenii si comunitatile.
Andreia Cucu (GlaxoSmithKline, Central Europe Communications Lead, PR & Communication Manager GSK Romania) a anuntat ca anul acesta, GSK Romania va lansa primul raport de CSR pentru activitatile de la noi din tara, un raport demn de urmarit si studiat pentru toti cei interesati de domeniul CSR-ului.

Semne de întrebare de la conferinţă, gânduri şi concluzii

Nu in ultimul rand, debaterea a ridicat niste semne de intrebare foarte interesante, intrebari pe care vi le expun pentru o meditatie adanca acasa: (plus cateva ganduri personale)

1) Sunt multi care spun ca filantropia corporativa este fie o incercare de distragere a atentiei de la probleme reale, fie doar o miscare de PR. Ar trebui sa le mai cerem companiilor sa ajute?

Companiile sunt parte a comunitatilor, consuma si aduc anumite prejudicii, fapt pentru care sunt datoare sa contribuie. E normal ca ele sa participe la dezvoltarea durabila a societatii. Intr-adevar trebuie sa fim atenti la modul in care acestea aleg sa faca CSR, insa daca impactul lor asupra dezvoltarii comunitatii este considerabil, conteaza mai putin intentiile PR-istice.

2) De unde stim daca actele de generozitate (in interiorul sau exteriorul companiei) sunt “sincere”? Conteaza?

Toti actorii actioneaza conform unui plan in vederea atingerii unui scop. Atat timp cat efectul implicarii conteaza in societate, investitiile pe care o companie le aduce in comunitate sunt mari, consider ca “sinceritatea” este un element mai putin important.

3)Sunt importante rapoartele de CSR? Le citeste cineva? Daca se poate si fara, n-ar fi mai inteligent pentru companii sa nu le faca?

Sunt importante atat timp cat sunt sincere si ofera date la ca realtfel nu putem avea acces. Sunt cu siguranta citite de cei interesati de domeniu ce activeaza si isi doresc sa-si extinda aria de cunostinte.

4) Au curajul companiile sa raspunda la preocuparile majore ale stakeholderilor? Avem exemple cu adevarat inspirationale?

5) Cum convingem un director financiar, un CEO sau un actionar interesat doar de profit ca transparenta este buna? Cum ramane cu problema competitiei si cu riscurile de imagine? Nu e mai profitabil sa nu fii tu cel transparent?

Ei, poate aveţi şi voi nişte răspunsui, hm?

Când eram mică, ai mei aveau un casetofon Sanyo şi câteva casete BASF portocalii pe care era mult ABBA, ceva Boney M, nişte Harry Belafonte. Şi o casetă originală, singura, cu Donna Summer, pe care, cam pe când m-am prins eu cum funcţiona aparatul, am ascultat-o până am făcut-o praf, cântând şi dansând ca o viitoare speranţă ce mă credeam, demnă cel puţin de Steaua fără nume – Loredana, fereşte-te că vin!

Deci se poate spune că am crescut cu Donna Summer, iar artista mi-a plăcut şi mai încoace, în anii în care renunţasem deja să fiu vedetă… cel puţin pe scenă! :)

De-aia a fost aşa, cam aiurea, când am aflat că s-a prăpădit, azi, la 63 de ani. Vedeţi voi, când eram copil mi se părea că vocile de pe casetă sunt nemuritoare.

Ei, de-acum cred că vor monta şi-un discoball prin cele raiuri..

În 2006, când am început eu treaba asta cu bloggingul, nu aveam nici planuri şi nici aşteptări, mai ales că era o formulă nouă de comunicare pentru multă lume. Între timp eu am început să învăţ, bloggingul a început să se dezvolte, şi am ajuns, aproape şase ani mai târziu, printre rânduri.

Nici aici nu aveam planuri şi aşteptări, iar “strategia editorială” mi-a luat-o un pic înainte, în sensul că s-a dezvoltat într-o direcţie la care nu mă gândisem iniţial, cu toate seriile de interviuri, concursuri şi alte evenimente, ale mele sau ale altora. Şi muuuultă comunicare, atât de multă încât uneori am senzaţia că mă pierd printre rânduri şi uit că ăsta e, totuşi, un blog personal.

Dar cum cifrele îmi spun că blogul creşte, probabil că ceva-ceva fac cum trebuie, aşa că acum am nevoie să vă rog să mă ajutaţi, voi, cei care citiţi toate cele pe frumosul blog, după cum urmează: observaţi, în partea dreaptă a paginii, un banner mare, verde, care vă îndeamnă să participaţi la un sondaj, unul la care, dacă răspundeţi, o să mă ajute pe mine să ştiu mai multe despre ce vă doriţi să citiţi aici, iar pe cei de la Standout, care fac studiul, o să-i ajute să compileze un material despre blogosfera noastră (şi a voastră!) cea de toate zilele.

Durează câteva minute, cu siguranţă mult mai puţine decât mi-a luat mie să scriu oricare dintre posturile pe care voi le-aţi citit aici. Ştiu că sunt niţel escroacă sentimentală la faza asta şi că apelez la şantaje emoţionale (miau!), dar dacă treceţi pe aici, dacă vă plimbaţi uneori printre rânduri, faceţi-mi hatârul şi completaţi ca să mă ajutaţi să ştiu mai multe despre ce vă doriţi. Studiul e AICI.

Vă mulţumesc!

PS Trebuie să pun şi o poză cu domnul Sony ca să vă conving? Bine, fie! Poftim!

Nu ştiu dacă am reuşit să reţin chiar tot, dar aproximativ astea sunt ştirile serii la o televiziune naţională. Ordinea de mai jos e dupa cum îmi amintesc eu, nu cea din Jurnal.

1. un infractor care era sa evadeze a fost împiedicat să facă asta, 2. un copilaş a ajuns la spital cu esofagul opărit de nush ce substanţă de curăţat găsită prin casă, 3. Iurie Darie, tremurând, aproape descărnat, pe patul unui spital, cu diagnosticul de hidrocefalie, 4. Şerban Ionescu plângând pe un al pat de spital, 5. am intrat în recesiune economică, 6. încă un ministru al educaţiei o dă de gard, 7. fructele româneşti de sezon sunt foarte scumpe, 8. un nene de la Sibiu (parcă) a murit în urma unei muşcături de căpuşă, 9. avem un nou şef al Poliţiei, 10. becurile economice au mercur, care poate duce la tot felul de boli periculoase şi chiar mortale.

Da, o să murim de la becuri. Şi toate ştirile astea au fost difuzate doar până la publicitate. Nici măcar una pozitivă.

Care e treaba?! Suntem prea mulţi? Tre’ să se mai sinucidă unii dintre noi?! Trebuie să fim atât de disperaţi, de demoralizaţi, de lipsiţi de speranţă încât să putem fi manipulaţi cât mai uşor, încât orice leu în plus la salarii şi pensii, orice piramidon adăugat pe lista de compensate să devină sărbătoare naţională?!

Am mutat pe VH1. E George Michael cu Freedom. Se potriveşte perfect!

În caz că se rămâne vreodată în pană de ştiri nasoale, aş vrea să amintesc că au murit Michael Jackson şi Liz Taylor, au dispărut dinozaurii, eu mi-am spart una dintre cănile favorite de cafea săptămâna trecută şi am auzit că unei vecine de la mine din bloc i s-au terminat sacii de gunoi seara, când toate magazinele erau închise.

TRAGEDIAAAAA! (a se pronunţa telenovelistic: trahedia)

PS Într-o notă ceva mai serioasă, vă daţi seama că eu trebuie să fac PR pentru un Festival de Teatru?! Na, acuma cine mai râde?!

Azi am fost cu tata la poşta să-şi plătească o amendă pentru depăşirea vitezei, că el nu se descurca cu IBAN-uri şi alte detalii din astea tehnice. Nici eu nu mă descurc, da’ sunt prietenă cu unu’, Google, aşa că mi-a explicat el ce şi cum. Şi prietena mea, A., că şi ea ştie!

La poştă, o tanti foarte amabilă ne explică ce şi cum să completăm, unde CUI, unde IBAN. În fine, după ce am stricat două cartonaşe din alea – pe bune, voi aţi văzut în ce spaţiu minuscul trebuie să încapă ditai IBAN-ul?! – am nimerit-o corect şi lizibil.

“Aici trebuie să scrieţi pentru ce sunt banii”, observă tanti lipsa informaţiei. “Bine”, zic, deci “amendă de circulaţie, serie, număr şi dată proces verbal. E bine aşa?”. E bine. Cât scriu, tata îi explică tipei de la tejghea:

– Să vedeţi. Eram în localitate, şi era un tip care mergea foarte încet, da’ foarte încet! Încurca circulaţia, ce să mai vorbim! Aşa că a trebuit să-l depăşesc şi, na, ca să fac asta, am accelerat puţin. Cred că atunci m-au prins.

Ca să întelegeţi de ce e mai bine să nu-mi iau permis, ar trebui să mai spun că amenda era pentru 84 kmh. În localitate, da? Are umor tata! :)

Şi cum io-s fi’sa, credeţi că aş merge doar cu viteza legală?!

(apropo, merge cineva exclusiv cu viteza legală?!)

Am “cetăţenie” de Bucureşti prin naştere, îmi curge Dâmboviţa prin vene, vorba aia!, şi chiar dacă avem o relaţie cu năbădăi, eu (încă) îl iubesc pe oraşul ăsta! Are multe hibe pentru că de-a lungul anilor s-au trezit tot soiul de venetici sa-l pună în ordine, însă fără drag de el şi de bucureşteni, altfel decât în vremea alegerilor.

Şi mai are hibe pentru că celor care locuiesc aici nu prea le pasă de oraş: îl murdăresc, îl poluează, nu-i respectă istoria, nu-i observă frumuseţile şi nici nu-şi bat capul să le păstreze, ba din contră: sunt unii care, dacă ar putea, ar “rade” tot ce e vechi, pentru că, nu-i aşa, un bloc de 10 etaje aduce venituri mai mari decât o casă boierească de la 1800 toamnă.

Sunt foarte sensibilă la clădirile vechi ale Bucureştiului, dar şi la celelalte probleme, aşa că ştiam cine e Nicuşor Dan de la Asociaţia Salvaţi Bucureştiul şi, fireşte, de candidatura lui la Primăria Bucureştiului. De aici şi până la a accepta invitaţia de a-l cunoaşte, în acest context, nu a fost decât un pas mititel, aşa că aseară am stat un pic de vorbă, alături de alţi câţiva bloggeri.

Sediul campaniei electorale e într-o clădire veche de pe lângă Facultatea de Drept. Când am intrat în curtea interioară şi apoi pe scara antică, de lemn, mă aşteptam un pic la altceva, nu neapărat mai luxos, dar…Nu ştiu, diferit! Probabil tricicleta de plastic şi câteva boarfe înşirate pe-acolo m-au descumpănit :)

Duţu, un Security Manager foarte prietenos

Pereţii din casa scării erau scorojiţi şi, pe alocuri, se zărea cărămida. Din loc în loc se mai vedea câte un poster care îmi indica faptul că sunt pe drumul cel bun. Am intrat într-o cameră, nici prea mare nici prea mică. Primul care mi-a ieşit în cale a fost Duţu, un dulău extrem de prietenos care seamănă leit cu Lăbuş din Toate pânzele sus! M-am aplecat pe vine să-l mângâi.

– El cine e?, am întrebat fără adresă, pe oricine-o răspunde

– E Security Manager-ul, îmi spune râzând un bărbat, după care adaugă:

– Are şi blog. Blog de câine! (e pe bune, am verificat, el e cătelul. Îl cheamă Duţu Maxim)

“Bună, sunt Nicuşor Dan”

Mă ridic în picioare. În faţa mea e chiar Nicuşor Dan. Fără fasoane, îmi intinde relaxat mâna şi mă salută. Ne prezentăm şi ne tutuim, fără să ne cerem permisiunea în sensul ăsta. Pentru mine e un semn că nu e gomos, iar ăsta e un semn că e bine!

Mă aşez pe un fotoliu verde, cam ostenit, ceilalţi patru stau pe o canapea care, şi aia, a prins vremuri mai bune. Pe pereţi sunt afişe electorale, două modele de tricouri, două modele de sacoşe de pânză şi nişte variante de fluturaşi. Într-un colţ, pe o sobă cu plăci albe de teracotă sunt puse post-it-uri cu numere de telefon, un fel de organigramă. Un laptop şi un desktop sunt pornite pe un birou, mai încolo, pe două rafturi sunt răsfirate tot soiul de materiale şi câteva cărţi. Văd istoria Teatrului Naţional din Bucureşti şi alte câteva cărţi despre Catedrala Sfântul Iosif, încă una, ceva cu urbanism, am uitat titlul. Mai sunt şi altele, tot despre oraş.

Cei prezenţi sunt tineri, toţi, pe unul dintre ei îl şi cunosc şi schimbam câteva vorbe. Duţu se învârte în jurul cozii, nu-şi găseşte locul. Revin pe fotoliu, mai schimb câteva vorbe cu Simona şi cu Elena şi mă gândesc că ar trebui să fie mai mulţi bloggeri la întâlnirea asta, însă cu voce tare nu zic nimic. Candidatul este aşezat în faţa noastră pe un scaun, dar nu pare să fie deranjat de postura asta, de student în faţa unui panel de examinatori. De fapt, pare să fie relaxat şi stăpân pe sine, egal cu el însuşi.

Discuţii libere despre un oraş sufocat

Începem. Ne spune că ne admiră şi că avem o responsabilitate mare în contextul mediatic de astăzi, pentru că mesajele noastre sunt nepervertite şi sincere. Nu ştiu dacă l-a învăţat cineva să spună asta, dar cred că e destul de hârşit prin media cu Salvaţi Bucureştiul ca să ştie cum e treaba cu mass-media la noi!

Discutăm deschis, despre schimbările pe care le-ar face în primul şi în primul rând la Primărie şi sunt puţin surprinsă când, la întrebarea mea, referitoare la candidaţii de sector pe care îi sprijină spune că acolo nu e prea important, că sectoarele sunt ale partidelor. Vorbim despre trafic, despre câinii maidanezi şi, ce mă doare pe mine, despre clădirile de patrimoniu. Aflu lucruri noi despre zona Berzei-Buzeşti pe care Oprescu a pus-o la pământ chiar dacă nu avea dreptul legal de a face asta, şi mi se pare aproape incredibil atunci când Nicuşor Dan pronunţă cuvântul “reconstrucţie”.

Cu oamenii din stafful de campanie

Nu avem foarte mult timp de vorbit, pentru că în maxim o oră trebuie să plece pentru a fi prezent în stdioul unei televiziuni. Treburi electorale, deh. După ce a plecat, am mai stat la poveşti cu staff-ul de campanie şi mi-a făcut plăcere să aflu detalii. Chiar dacă am refuzat toate propunerile de campanii politice de când fac PR, tot îmi place adrenalina unei campanii electorale.

Adrenalina se simte şi aici, chiar dacă nu e fix cum mi-aş fi imaginat-o, totuşi pot să simt vibe-ul: e unul bun, ponderat dar decis, elegant, de bun simţ, dar ferm. Ştiu sigur că la un alt sediu de campanie aş fi fost înconjuată, zăpăcită cu mesaje şi zâmbete “profi”, cu trimiteri la platforma electorală, cu bătăi puternice în piept şi strigăte tarzaniene, iar cafeaua fierbinte ar fi curs lejer, ba poate că ar fi fost şi nişte platouri cu pateuri şi fursecuri. Şi aş fi primit tricouri, plase şi insigne branduite electoral.

Dar nu sunt proastă şi, mai ales, nu sunt manipulabilă – lăsaţi-mă să-mi ofer atâta credit! Eu mă uit la om, nu la politician. Şi vreau altceva pentru Bucureşti, altceva decât ce am avut până acum, fiindcă, privind în jurul meu, pe stradă, nu mă bucură ce văd.

Nu-mi trebuia întânirea asta ca să mă conving că Nicuşor Dan e altceva, de-asta nici nu insist cu soluţiile lui, sunt pe site şi pe pagina lui de facebook – uitaţi-vă şi singuri. Eu am vrut doar să văd dacă ar putea să facă ce spune, că nu e demagogie, că omul ăsta e suficient de determinat pentru aşa o misiune. Şi, da, cred că este.

Deci o să-l votez. Şi, dacă vă e drag de oraşul ăsta, poate faceţi şi voi la fel. În definitiv, cu ceilalţi m-am lămurit deja şi, oricum, mai rău n-are cum să fie. Aşa că eu am să dau o şansă bunului simţ fiindcă îmi vreau oraşul înapoi!

Şi duceţi-vă la vot! Altfel nu aveţi chiar nici o scuză când o să vă plângeţi!

Mâine şi poimâine, la Bucureşti, are loc European CSR Lessons, o conferinţă care îşi propune să aducă în discuţie subiecte de actualitate despre acest domeniu, alături de invitaţi importanţi, şi de la noi şi de afară, care să povestească despre activitatea lor şi despre ce şi de ce e CSR-ul ăsta.

Mie (la noi) CSR-ul mi se pare mai degrabă doar o altă formulă prin care companiile mai fac un pic de PR, arătându-şi muschiul de “good citizen” şi, eventual, primind nişte reduceri la impozite, fără, însă, ca acest lucru să fie făcut din convingerea, onestă şi reală, că o parte din profitul companiei trebuie să meargă înapoi spre comunitate şi că există o responsabilitate în sensul ăsta (Branson a zis-o foarte bine la Bucureşti).

Fireşte, există şi excepţii, ştiu firme importante în România care chiar fac lucruri importante şi durabile, ca efort, pentru comunitate, doar că sunt puţine. Majoritatea preferă să se plângă de lipsa bugetelor pentru marketing, PR, publicitate şi, mai foarte la coada listei, CSR, fără să-şi dea seama că exerciţiul lor financiar ar putea profita dacă exerciţiul lor social ar fi unul real, valoros, pe termen lung şi, mai ales, de bună credinţă. Fiindcă o acţiune drăguţă din când în când nu e CSR ci PR!

Sigur, presupun că pe 15 şi 16 mai la Pullman, aceste idei basic nu vor fi aduse în discuţie. Mie mi-a plăcea, însă, ca mulţi oameni care au la îndemână bugete de comunicare, marketing şi, da, CSR, să meargă şi să înveţe mai multe despre ce şi cum pot face pentru ca firmele pe care le reprezintă pot deveni mai responsabile cu toate categoriile de public şi cu mediul înconurător.

Din păcate, eu nu pot ajunge mâine, pentru că e conferinţa de presă a FITS la Bucureşti, dar miercuri voi încerca sa fiu acolo şi vă povestesc ce şi cum.

Gata. Vine. Se simt trepidaţiile pe Valea Oltului, pe drumul de la micul aeroport sibian spre centrul orasului, se simte efervescenta celor care trudesc pentru bunul său mers, a artistilor si a zecilor de voluntari, a localnicilor şi a celor care se pregătesc să-şi facă bagajele pentru Sibiu.

Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, ediţia a XIX-a, se pregăteşte, febril, să înceapă, peste numai 11 zile. Da, nu e mâine, dar după aproape un an de pregătiri, 11 zile sunt nimic şi vor trece repede ca suspinul Julietei! Doar pentru Ministerul Culturii timpul trece încet: vreo zece zile le-au fost necesare să se despartă, online, de fostul ministru pentru a aşeza poza celui nou. Şi aprobările pentru finanţarea FITS încă aşteaptă. Nu ştiu ce, ca să fiu onestă, poate aşteaptă să renunţ neobositul Chiriac să-l organizeze, an de an, în aceeaşi perioadă, în acelaşi oraş! Newsflash: n-o să se întâmple!

E INADMISIBIL ca FITS să nu primească – cel puţin până în momentul în care scriu aceste rânduri! – bani de la Ministerul Culturii, în condiţiile în care acest Festival e considerat al treilea din lume ca importanţă printre manifestările de arte ale spectacolului şi e, alături de TIFF şi Festivalul Enescu, cel mai bun ambasador al Culturii române! Nu există nici o scuză, aşadar, pentru lipsa de fonduri de la Ministerul Culturii, nu atâta timp cât s-au dat bani, şi nu puţini, pentru tot felul de alte manifestări… organizate de cine trebuie şi unde trebuie!

Nu-i nimic, însă, nici o provocare nu e prea mare pentru cei care organizează Festivalul, aşa că şi această a XIX-a ediţie a FITS propune un impresionant meniu de manifestări artistice (peste 300 de evenimente!), iar în zilele următoare, cu o frecvenţă, sper, zilnică, vă voi povesti ce pregătim în acest an pentru sibieni şi pentru oaspeţii oraşului!

Până atunci, pentru program şi bilete, vizitaţi-ne pe site, iar pentru gânduri bune, vă aştepăm pe facebook si twitter. Poate că Ministerul Culturii nu dă doi bani pe noi în 2012, şi zic asta la modul propriu!, dar hai să le arătăm că românii iubesc teatrul şi cultura!

Nu, nici o suferinţă amoroasă, nimic. Dar de vreo două zile nu pot să-mi scot din minte cântecul ăsta. Iar varianta de la Royal Albert Hall e bestială! Mi-ar fi plăcut să fiu acolo, cu toată energia aia!

Apropo de obsesii muzicale – sunt sigură că şi vouă vi se întâmplă uneori asta! – am găsit un articol care încearcă să explice cât de cât felul în care unele cântece se agaţă de mintea noastră şi stau acolo până… Ei, până când fie ne luăm cu alte treburi şi nu mai avem vreme să cântăm, fie sunt înlocuite cu o nouă obsesie.