Am intrat în linie dreaptă cu pregătirile dedicate FITS, aşa că am treabă până peste cap. Totuşi, am vrut să vă reamintesc de problema aparent imposibil de rezolvat a amicului Alex. Îl mai ştiţi pe Alex? Cel care-şi căuta un apartament decent dar cu o baie de vreo 50 de metri pătraţi, pentru că iubita lui, Alexandra, are atât de multe cosmetice încât o baie normală de apartament nu-i ajunge!
Ei bine, se pare că s-ar fi rezolvat. Incredibil dar adevărat, vorba aia, în ciuda condiţiei puse, cei doi au găsit o soluţie locativă şi, aş zice, formula e benefică pentru toată lumea: Alex, Alexandra, cosmetice, apartament! Pe bune, nu-i aşa că-i tare?! Apropo, vă mulţumesc în numele lui Alex pentru idei şi pentru că ati spus şi altora de problema lui locativă!
Acum… mă gândesc serios să scriu despre cum aş vrea şi eu un spaţiu mai mare pentru cosmetice, hăinuţe şi cărţi! Alo, se aude…. unde trebuie?! :))
Chutney ăsta, în caz că nu ştiaţi, e o dulceaţă/murătură cu iz indian, savuroasă oricum ar fi, pe baza de fructe sau legume, cu un pic de oţet şi zahăr, scăzute mult sau nu chiar atât de mult. Chutney se poate face în felurite moduri şi feluri, imaginaţia poate zburda.
De altfel, cineva a făcut Chutney cu teatru, experimental un pic, recunosc, dar nu mai puţin plăcut auzului, văzului, mirosului şi gustului, că la pipăit nu m-am băgat fiindcă părea lipicios! Nu, nu e nimic forţat în comparaţia mea! În anul de graţie 2012, Vitalie Bichir dimpreună cu Valentina Popa şi Istvan Teglas au pus la cale un spectacol de teatru intitulat chiar aşa: Chutney!
Am văzut spectacolul aseară şi pot să vă spun că e… picant! Şi aromat! Şi… altfel, pentru că are loc într-o încăpere nu foarte mare, în care nu există , reflectoare şi nici măcar scenă, cei trei actori sunt la acelaşi nivel cu publicul şi chiar interacţionează, când şi când, cu acesta.
Chutney, sosul dulceaţă/murătură, se găteşte în faţa noastră pe măsură ce spectacolul îşi urmează cursul, se spun replici, se arată sentimente şi legături între cele două personaje principale, cu nişte găselniţe foarte cool prin care textul iniţial, Kitchen, de Banana Yoshimoto, devine piesă de teatru.
Un băiat şi o fată suspendați pe o scara, deasupra iadului, privesc cu frică către cazanul care clocotește. O privelişte amețitoare, limbile de foc pârjolesc totul ȋn cale, căldura e insuportabilă şi totuși, ei doi nu se țin de mănă. Chiar dacă sunt cele mai apropiate persoane de pe lumea asta, chiar dacă sunt cei mai buni prieteni, oricât de trişti şi singuri ar fi, ei vor să stea pe propriile lor picioare. Dar totuși dintr-o parte se vede că sunt un cuplu, o femeie şi bărbatul ei, chiar dacă ei nu se comportă aşa.
Iar actorii… sunt şi ei oameni! Pentru ca să se poată concentra perfect asupra personajelor pe care le joacă, au nevoie de un spaţiu al lor, adică de scenă şi de reflectoare care să facă diferenţa între lumina scenei şi întunericul sălii. De pe scenă, actorii nu ne văd şi, deşi simt energia care vine dinspre public, fie că e bună sau mai puţin bună, faptul că nu au contact vizual cu noi îi ajută să se concentreze. Ei bine, aseară, la Chutney, nu a fost vorba despre aşa ceva fiindcă actorii erau printre noi, la o întindere de braţ distanţă. Sigur, asta ajută la transmiterea unor emoţii, ajută la firescul jocului, dar sunt convinsă că face actoria încă şi mai dificilă decât e!
Dacă să vă duceţi la spectacol?! Da, să vă duceţi! Pentru emoţie, pentru a experimenta teatrul cu vreo patru simţuri, pentru artă teatrală parfumată cu scorţişoară. Următoarea reprezentaţie e tot la Green Hours, pe 21 mai. Enjoy!
Azi a fost Manic Monday, şi mă tem că următoarea perioadă tot cam aşa o să fie, între discuţii, negocieri, comunicări, articole şi toate cele legate de Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu- FITS, ştiţi voi!
(Aş minţi dacă aş spune că nu-mi place! Îmi place la nebunie!)
Totuşi, o să mă străduiesc să scriu zilnic pe blog, ca un exerciţiu nonstop de autodisciplină şi pentru că mi-e cumva aiurea dacă trece o zi fără să scriu – cât de ciudat e asta?! :)
Sunt aşa de aiurită şi cu mintea în atâtea părţi că azi era să uit de un spectacol de teatru la care fusesem invitată, noroc că eram pe lângă casa celei care mă invitase şi-am sunat-o s-o întreb dacă iese la o cafea, că nu mai prinsesem de ceva vreme o jumătate de oră, aceeaşi jumătate de oră, bifată în agendele amândurora. Sper că sunt iertată!
Iar pe seară, după spectacol (încerc să vă povestesc mâine de el), o discuţie de-a dreptul tonică şi mişto cu Marius Manole – e foarte plăcut bunul lui simţ! – după care am plecat spre casă mult mai zâmbitoare, ca şi cum azi n-ar fi fost fix o zi de luni demnă de acest nume!
PS am anunţat câştigătorii concursului Vama. Ştiţi voi, cei care merg în Garajul Europa FM. Sunt aici, la finalul articolului.
Unul dintre aspectele care îmi plac la freelancing este că dacă vrei să mergi într-o zi din timpul săptămânii, joi, să zicem, la o audiţie featuring vioara Stradivarius, poţi. Fireşte, cu condiţia să n-ai treabă fix la momentul respectiv şi, de asemenea, cu condiţia ca cineva, Alexandru Tomescu, de exemplu, să facă un asemenea concert chiar atunci, în sala de audiţii a Conservatorului din Bucureşti. Spre norocul meu, întocmai aşa s-a întâmplat!
Evenimentul (un eveniment, clar!) a fost avanpremiera la ediţia 2012 a Turneului Stradivarius, o serie de spectacole susţinute de vioara Stradivarius Elder-Voicu, Alexandu Tomescu şi doi tineri actori, Ana Pepine şi Paul Cimpoieru – foarte buni pe teatru-dans. Puteţi să mă credeţi pe cuvânt la asta, întrucât am văzut unele dintre cele mai bune companii şi spectacole de teatru-dans din lume, aşa că am termen de comparaţie!
Pentru această ediţie a Turneului Stradivarius, Alexandru Tomescu a ales Integrala Sonatelor pentru vioară solo de Eugène Ysaÿe, iar muzica se combină în cel mai fericit mod cu momentele şi costumele celor doi tineri actori dar şi cu scenografia, simplă însă foarte sugestivă şi inspirată, semnată Oana Drăgulinescu.
În acest an, turneul se opreşte în Braşov, Târgu Mureş, Cluj Oradea, Arad, Timişoara, Craiova, Piteşsti, Galaţi, Tulcea, Constanţa, Bacău, Focşani, Iaşi, Botoşani, iar pe 29 mai revine la Bucureşti într-un spectacol găzduit de Opera Română – bilete aici, şi vă recomand, vă rog şi chiar v-aş obliga să mergeţi, dacă aş putea, fiindcă e cu adevărat o bucurie să asişti la aşa ceva!
Cât despre mine, adaug şi tai deja din agendă şi acest eveniment bucureştean, pe lângă concertul Pink Martini şi lansarea noului album Vama, dar şi invitaţia de la BIZ SMS Braşov, pe motiv de Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu (FITS) la care, după cum poate ştiţi, muncesc cu drag şi spor şi în acest an! Mă gândesc serios, însă, că aş putea să dau o fugă la Piteşti pe 17 mai ca să mai ascult odată vioara minunată! Nu de alta, dar pică tot într-o zi de joi! :D
Ceea ce, în dulcele stil clasic de printre rânduri, vă doresc şi vouă!
Mi-a plăcut ideea cu OBR – Organizaţia Bărbaţilor din România, eforturile domnilor de a se remarca sunt amuzante. La fel şi regulile lor, de care noi nu prea o să ţinem cont, oricum. Dar e ok, cred, să aibă o ocupaţie, în definitiv uneori prea se exagereaza cu discriminarea femeilor, iar regulile astea de la OBR mai echilibrează un pic balanţa.
Yeah, right! :)))))))))))
M-ar fi bucurat, însă, ca OBR, să se ocupe un pic şi de chestii mai serioase, cum ar fi un pic de educaţie a domnilor, fiindcă unii dintre ei mai au şi obiceiuri rele. Poate urmează, cine ştie…
În rest, rămâne cum am stabilit. Cum am stabilit noi, adică :p
Intimacy, honesty, commitment… sounds familiar?! Şi zice şi de bere, poftim!
Nu, nu e pentru mine, ci pentru amicul Alex, care m-a sunat luni sau marţi, în zilele alea libere, iar eu n-am avut când să-i răspund, aşa că i-am întors apelul abia ieri. După ce mi-a dat un SMS că e urgent – scuze, Alex!
Bref, Alex mi-a zis că e disperat niţel, fiindcă el şi Alexandra, iubita lui, trebuie să se mute, şi nu găseşte nimic care să-i convină şi ei. Ştiind pasiunea Alexandrei pentru cosmeticale, l-am întrebat, în glumă, de ce nu închiriază Casa Poporului sau Baia Griviţa, fiindcă îmi imaginez că acolo ar avea Alexandra suficient spaţiu, în baie, pentru a-şi aranja toate sticlele şi sticluţele, borcănaşele, loţiunile, cutiuţele…
Da, nene, fata asta are un arsenal întreg de cosmetice, chestie care la prima vedere ar putea părea un pic enervantă, mai ales pentru Alex, care în baia comună are loc doar pentru periuţa de dinţi! Daaaaar! Când mergem în gaşcă la mare cine are şi cremă de plajă, şi după plajă şi cu vreo trei feluri de SPF? Şi farduri în toate culorile, din care se alimentează toate fetele?! Aham! Alexandra! Şi când ai nevoie de un sfat despre ce ţi s-a potrivi, pe cine suni?! Aham! Tot pe Alexandra!
De altfel, dacă mă uit în baia mea, chiar nu pricep foarte clar de ce mi se plânge Alex. Mă rog, exceptând fapul că toţi agenţii imobiliari din oraş îi spun că nu prea are şanse să găsească un apartament de 75 de metri pătraţi în care baia să fie, aşa, de vreo 50 de metri pătraţi. Ca să aiba Alexandra suficient spaţiu!
Serios, dacă ştiţi un apartament decent cu o baie foaaaarteeee maaaaareeee, ajutaţi-l pe Alex, îl găsiţi pe facebook, aici. Cei doi plătesc preţul pieţei şi se grăbesc să se mute, iar eu am promis că scriu pe blog ca să-l ajut.
Aseară am fost la IMAX să văd The Avengers, sau Răzbunătorii, cum îi zice în română, echivalentul culinar al unui Big Mac: nesănătos dacă e consumat în exces şi exclusivitate, dar delicios dacă e o poftă satisfăcută când şi când, alături de cartofi prăjiţi şi cola, ca să ştim o treabă!
Ca să fiu sinceră, nu mă aşteptam la cine ştie ce, dar după aproape două ore şi jumătate de caft susţinut şi efecte speciale am plecat bine dispusă. Reţeta e simplă: se iau câteva caractere cunoscute fanilor genului, Hulk, savantul care devine mare şi verde când se enervează, Captain America, băiatul bun cu freza impecabilă şi costum demodat, Iron Man- the yummy Robert Downey jr, un super agent care super trage cu un super arc cu nişte super săgeţi aka Hawkeye, un zeu, adică Thor, şi, în fine, o super agentă, Natasha (Scarlett Johansson) care se bate ca nimeni alta, are, cum altfel?, costum mulat, şi e adesea filmată din spate… :)
Cam aşa:
Aparent, zeul cel rău, Loki, are chef de joacă şi de cucerit lumea pământenilor, aşa că face o alianţă cu un tip care are probleme cu dantura, primeşte o suliţă cu lumină albastră care transformă oamenii ok în oameni nu neapărat ok, deschide un portal pin care vin nişte sopârle metalice să-i facă praf pe pământeni. De aici… ei bine, trebuie să vedeţi filmul!
Şi câteva faze la care am râs în hohote. Pe bune. Aşa că mergeţi să-l vedeţi. În felul/genul lui, e foarte bun.
În aprilie am participat la cursurile Creative Fitness Studio, organizate la Fundaţia Friends for Friends (sau FFFF, pe scurt), ca să aflu mai multe despre cum să-mi canalizez pornirile creative în aşa fel încât să nu ma mai împiedic de oprelişti gen “buget” dar să le duc la un bun final, semnat, parafat, contractat!
Vreme de patru săptămâni, am ne-am antrenat pentru creativitate cu Sandra şi Vlad şi am ascultat ce au de spus pe subiectul ăsta diverşi invitaţi. Seria în care am participat eu a avut ca inspiaţie Copilul, iar următoarea, care începe pe 15 mai, şi la care vă recomand cu căldură să vă înscrieţi, are ca temă Nebunul – detalii.
Revenind, însă, la invitaţii seriei anterioare, unul dintre ei a fost Tudor Chirilă, actor şi solist al trupei Vama, care a pus pasiunea în ecuaţia creativităţii şi, recunosc, mi-a cauzat un zâmbet pe care n-am putut să-l sterg pe toată durata discuţiei cu el, fiindcă oamenii vorbesc rar cu atâta pasiune şi cu entuziasm molipsitor despre ceea ce fac şi sunt.
Tudor despre creativitate
Încerc să-mi dau seama când am fost eu cel mai creativ ca să pot relua un pattern (…) Primul impuls poate să fie cel mai bun, cel mai corect, dar dacă ai două opţiuni, fă-le pe amândouă (aici vorbeşte Tudor-compozitorul).
Creativitatea se deblochează mult în întâlniri, iar presiunea mă ajută foarte mult. Trebuie să consumi clişeele ca să te eliberezi de ele şi apoi poţi fi creativ (…) În tot procesul creativ cel mai mişto lucru este speranţa.
Aici primim şi un exemplu menit să ne inspire, povestea unui bărbat din Ohio care, la 92 de ani, s-a apucat sa înveţe să scrie şi să citească, iar acum, la 98 de ani, şi-a scris autobiografia şi, dacă vreţi, găsiţi aici varianta pentru kindle. Cam cât de tare e asta, ha?!
Creativitatea e o adresă în Berceni, un loc în care trebuie să ajungi pe jos, fără hartă. Ce faci? Întrebi!
Creativitatea e o iluzie. Există talent, dar creativitatea = muncă + talent. Şi ceea ce nu-ţi iese, îţi arată ceea ce poate ieşi.
Tudor despre muzică şi Vama
Forma noastră de a trăi este cu muzica asta pe care o facem, aşa cum o facem. Am lucrat trei ani la un album, lucrăm mai bine de două luni pentru două ore de concert.
Cum fac eu să-ţi spun să visezi? Cum spun asta altfel, că s-a tot spus! Emoţia e nouă.
Pentru mine sunt mai multe lucuri importante la o piesă decât sunt pentru public. Eu sunt atent la structură, compoziţie, orchestraţie, versuri… Mă preocupă foarte mult structurile pieselor. De exemplu, Nu am chef azi nu are refren.
S-a pus totul pe discul ăsta, tot! Avem super emoţii pentru el şi aşteptăm reacţiile. E un produs pentru care am făcu tot ce am putut noi mai bine
Tudor a mai vorbit animat despre Vama Veche, trupă şi loc, despe începuturi şi ne-a mai spus şi o poveste a cărei protagonist e Doina Levintza, designerul care îi ajută pe cei de la Vama să recreeze spaţiul de la Sala Palatului pentru super concertul trupei din 28 mai – Da, ştiu cum o să fie. Nu, nu vă spun :p
Nu prea au fost întrebări, nici nu l-a întrerupt nimeni vreme de aproape două ore, dar eu am vrut să ştiu cum se naşte un cântec. Adică… nu ştiu, e ca şi cum stai la semafor sau la sală sau aiurea, şi-ţi vine în cap o linie melodică şi gata?! Sau e ca la scriitori, trebuie să te aşezi în faţa laptopului şi pur şi simplu să începi să scrii?
Tudor a zâmbit şi a scos din buzunar telefonul: uite, la asta m-am gândit la un semafor. Apasă pe un buton şi începem să-l auzim fredonând un cântec. Pe fundal se aude zgomotul inconfundabil de trafic. Apoi se ridică şi se duce la pian (de la 6.34)…
Dacă vă place Tudor, dacă vă place Vama, vreţi să vă lăudaţi că aţi ascultat în premieră câte ceva de pe albumul 2012 şi i-aţi cunoscut pe componenţii trupei, vă anunţ că marţea viitoare, pe 8 mai, de la ora 19, merg în garajul Europa FM pentru o întâlnire cu cei de la Vama şi 2012, şi pot lua cu mine doi cititori.
Pentru aşa experienţă exclusivistă şi inedită, trebuie să-mi spuneţi de ce vreţi să participaţi. Până luni, 6 mai, la ora 18, ca să aveţi timp să vă pregătiţi întrebările pentru întâlnirea cu artiştii! :)
PS tot de la Tudor zicere: Când îmi vine o idee bună mă sperii de ea, mă opresc şi mănânc un măr, de parcă mi-ar fi teamă să n-o stric.
UPDATE: aş vrea să vă iau pe toţi la această audiţie, mi-e drag de voi că sunteţi fani, faini şi frumoşi, dar nu pot lua decât doi dintre cititorii mei, şi i-am ales pe Marius şi pe Ramona. Mai găşiţi, însă, câteva invitaţii la Oana, aici.
LATER UPDATE: Din păcate, Ramona nu mai poate ajunge, aşa că o să vină Andreea Dincă.
Christian Louboutin este, pentru mine, The Shoe Designer! Nu Manolo Blahnik, nu Jimmy Choo, ci Louboutin. Talpa roşie şi tocurile ameţitoare ţin creaţiile designerului pe primul loc în preferinţele mele şi nu văd vreun motiv pentru care designerul francez ar putea fi detronat! Nici măcar de faptul că neruşinaţii de la YSL au folosit şi ei talpa cea roşie iar Louboutin i-a dat în judecată!
High heels are pleasure with pain he says. If you can’t walk in them, don’t wear them. Consider yourselves told ladies! But what about the men?! Men in high heels? That’s a prosthesis. But I sympathise. Women have these giant heels. They get taller and taller. The men need help. But a man in heels is ridiculous – Louboutin, în exclusivitate pentru Grazia.
Azi, de 1 Mai, designerul inaugurează, la Design Museum din Londra, o expoziţie în care celebrează creaţia de încălţăminte, la 20 de ani de la primul Louboutin lansat pe piaţă. Expoziţia este susţinută de Martini (cu sloganul “Luck is an attitude” – smart!) şi oferă privitorului nu doar o retrospectivă a creaţiilor francezului ci şi o explorare a felului în care sunt create modelele sale, de la design şi până în rafturile magazinelor – virtuale sau nu.
De asemenea, pe lângă Atelier, în expoziţie poate fi vizitat şi Fetish, un spaţiu ce explorează sexualitatea (şi colaborarea designerului cu David Lynch) şi în care apare, pentru trei minute, la fiecare jumătate de oră, o hologramă a Ditei von Teese.
Şi, desigur, pentru că Design Museum din Londra nu e doar despre admirarea exponatelor ci ştie şi cum să facă bani (hello, se aude la managementul muzeelor din România?!), la magazinul muzeului s-a lansat, odată cu expoziţia, şi o colecţie numai bună de luat acasă pentru orice fashionistă, după cum urmează:
Magneti
Notesuri (vreaaaaaaaau!)
Postcards
sau tatuaje tempoare (câtă ironie e în desenele astea?!)
Şi, piesa de rezistenţă, o carte semnată de designerul francez, state of art, desigur, cu o super copertă şi detalii despre colaborările sale celebre, design, călătorii şi inspiraţie! prefaţa cărţii este semnată de nimeni altul decât celebrul John Malkovich care, în caz că nu ştiaţi, e super pasionat de modă şi are o linie de costume! Wow, cum tre’ să fie cartea asta! Sunt extrem de tentată să mi-o cumpăr, chiar dacă e 85 de lire, au!
Şi, da, ăsta e unul din momentele alea în care aş vrea să trăiesc şi eu într-un oraş un pic mai cool. Şi, da, fix azi, când aroma grătarelor “înnobilează” atmosfera, mi-am găsit şi eu să am pretenţii d-astea neproletare!
Data de 1 Mai a ajuns să fie sărbătoare internaţională a muncii de pe la finele secolului al XIX-lea, mai precis în 1886, când sute de mii de manifestanţi au protestat pe întreg teritorul Statelor Unite pentru a impune ziua de muncă de opt ore. La Chicago, în Haymarket, câteva zile mai târziu, lucrurile s-au încins, astfel că s-a lăsat cu morţi şi răniţi (sute!) atât de partea muncitorilor cât şi de partea forţelor de ordine.
În SUA, în 1888, s-a stabilit că ziua de 1 Mai avea să rămână dedicată susţinerii programului de lucru de opt ore, însă în Internaţionala a II-a a cârmit, destul de rapid semnificaţia acestei zile, de la program spre “cererile de clasă ale proletariatului şi pacea universală”. De manifestările comuniste n-are sens să mai discutăm, poate doar nostalgicilor comunismului să le lipsească!
Ce e ironic în povestea asta?! Faptul că astăzi sărbătorim Ziua Muncii prin nemuncă (oficial, cel puţin, că eu muncesc azi) şi că programul de lucru de opt ore e legal dar nerespectat, în sensul că ştiu destul de puţini oameni care lucrează doar opt ore pe zi, asta ca să nu mai spun că telefoanele deştepte te ţin legat de birou cu mult mai mult de-atât!
Altfel, încingeţi grătarele, tovarăşi, puneţi micii şi hălcile la pârlit, ridicaţi tricourile peste burţi şi pantalonii de training peste glezne, dezlegaţi decibelic maneaua şi puneţi-vă-n cap cu bere la pet! Make some noooooise!