Chutney ăsta, în caz că nu ştiaţi, e o dulceaţă/murătură cu iz indian, savuroasă oricum ar fi, pe baza de fructe sau legume, cu un pic de oţet şi zahăr, scăzute mult sau nu chiar atât de mult. Chutney se poate face în felurite moduri şi feluri, imaginaţia poate zburda.
De altfel, cineva a făcut Chutney cu teatru, experimental un pic, recunosc, dar nu mai puţin plăcut auzului, văzului, mirosului şi gustului, că la pipăit nu m-am băgat fiindcă părea lipicios! Nu, nu e nimic forţat în comparaţia mea! În anul de graţie 2012, Vitalie Bichir dimpreună cu Valentina Popa şi Istvan Teglas au pus la cale un spectacol de teatru intitulat chiar aşa: Chutney!
Am văzut spectacolul aseară şi pot să vă spun că e… picant! Şi aromat! Şi… altfel, pentru că are loc într-o încăpere nu foarte mare, în care nu există , reflectoare şi nici măcar scenă, cei trei actori sunt la acelaşi nivel cu publicul şi chiar interacţionează, când şi când, cu acesta.
Chutney, sosul dulceaţă/murătură, se găteşte în faţa noastră pe măsură ce spectacolul îşi urmează cursul, se spun replici, se arată sentimente şi legături între cele două personaje principale, cu nişte găselniţe foarte cool prin care textul iniţial, Kitchen, de Banana Yoshimoto, devine piesă de teatru.
Un băiat şi o fată suspendați pe o scara, deasupra iadului, privesc cu frică către cazanul care clocotește. O privelişte amețitoare, limbile de foc pârjolesc totul ȋn cale, căldura e insuportabilă şi totuși, ei doi nu se țin de mănă. Chiar dacă sunt cele mai apropiate persoane de pe lumea asta, chiar dacă sunt cei mai buni prieteni, oricât de trişti şi singuri ar fi, ei vor să stea pe propriile lor picioare. Dar totuși dintr-o parte se vede că sunt un cuplu, o femeie şi bărbatul ei, chiar dacă ei nu se comportă aşa.
Iar actorii… sunt şi ei oameni! Pentru ca să se poată concentra perfect asupra personajelor pe care le joacă, au nevoie de un spaţiu al lor, adică de scenă şi de reflectoare care să facă diferenţa între lumina scenei şi întunericul sălii. De pe scenă, actorii nu ne văd şi, deşi simt energia care vine dinspre public, fie că e bună sau mai puţin bună, faptul că nu au contact vizual cu noi îi ajută să se concentreze. Ei bine, aseară, la Chutney, nu a fost vorba despre aşa ceva fiindcă actorii erau printre noi, la o întindere de braţ distanţă. Sigur, asta ajută la transmiterea unor emoţii, ajută la firescul jocului, dar sunt convinsă că face actoria încă şi mai dificilă decât e!
Dacă să vă duceţi la spectacol?! Da, să vă duceţi! Pentru emoţie, pentru a experimenta teatrul cu vreo patru simţuri, pentru artă teatrală parfumată cu scorţişoară. Următoarea reprezentaţie e tot la Green Hours, pe 21 mai. Enjoy!
Leave a Comment