Prin vremea liceului mergeam destul de des pe munte. La finele unei excursii de genul ăsta, în trenul personal ce ne ducea de la Zărneşti spre Braşov, o ţigancă îşi plimba fustele încercând să atragă muşterii. Mai mult în glumă, am acceptat să-mi ghicească. Chestii generale, baieţi, note, alea alea, cred că aş putea inventa şi eu o prezicere d-asta, oricând, oricui!

Peste nişte ani, am fost în casa uneia dintre ţigăncile cu pretenţii paranormale de prin Mogoşoaia. Nu, nu ca să mi se ghicească, ci pentru un casting la nush ce reclamă. Îmi amintesc că mi-a plăcut încăperea mare, deschisă şi luminoasă şi m-am amuzat că proprietarii stăteau în nişte încăperi din chirpici, în spatele vilei.

Am asistat şi la o demonstraţie de măiestrie şi, admit, am fost… vrăjită, dar nu de acurateţea prezicerilor, în nici un caz, ci de gesturi, de intonaţie, de cuvintele alese, în fine, de tot spectacolul. Femeile astea s-au desăvârşit nu în a ghici, face şi desface ci în a convinge că pot face asta. Sunt atente la orice detaliu spui despre tine şi îl strecoară abil în “ghicire”, ghidându-se, pas cu pas, de gesturile tale de aprobare sau negare a aberaţiilor pe care le debitează.

Mai nou, poliţia face razii la locuinţele pretinselor făcătoare de magie şi le saltă pentru înşelăciune. După ce ieri piradele au vizitat parlamentul, azi a fost rândul lor să fie “gazde”, pentru o scurtă perioadă, cam cât au deschis uşa, înainte să fie ridicate şi duse la secţie pentru a fi anchetate pentru înşelăciune.

Se vehiculează sume imense plătite de unii şi alţii ca să le meargă bine, să li se facă, să nu li se desfacă! Pe bune?! Cât de tampit să fii să crezi că trei pinteni de cocoş virgin, cu două fire din vârf de pană de emu, un ou expirat in martie 2003 şi trei picături de cerneală pelican + un descântec îl vor aduce înapoi pe Gigel, cerşind iertarea şi amorul tău. Cât?!

Şi de parcă nu era suficient, onor presa autohtonă le crediteză la greu numindu-le “vrăjitoare”. Vrăjitoare în sus, vrăjitoare în jos! Chestia asta e pur şi simplu PR şi publicitate deşănţată! Iar cum ţara e plină de proşti, toată campania asta anti “vrăjitoare” nu face decât să atragă atenţia asupra lor şi asupra aşa-ziselor talente. Deci, vă rog, eu: nu mai spuneţi vrăjitoare decât în cazurile în care vreuna chiar a demonstrat ceva în sensul ăsta, lucru de care mă îndoiesc teribil! Nu sunt vrăjitoare, sunt nişte impostoare şi atât!

Restul e PR, gura lumii şi jurnalism ieftin în goana după audienţe.

Mai e un pic şi se pornesc colindătorii urbani să lălăie Steaua prin metrou, scări de bloc şi prin alte locuri cu prezenţă umană prinsă-n capcana urlătorilor. Unii cântă bine, alţii’s vai de capul lor! Dar mă întreb ce reacţie ar avea şi cât ar plăti vecinul de la patru (al meu, al tău, al nostru, nu contează) pentru aşa un colind:

Şi imaginaţi-vă şi ce faţă ar face nevasta lu’ vecinu’ de la 4 dacă le-ar vedea apărând la uşă pe Adriana Lima, Candice Swanepoel, Doutzen Kroes, Erin Heatherton, Lily Aldridge şi Lindsay Ellingson, îngerii de la Victoria’s Secret. Probabil că ar zice că nu le dă nimic fiindcă au falsat îngrozitor!

Sfârşitul săptămânii trecute m-a găsit la multe, la Sinaia, pentru un team building, unul “pe bune”, nu doar un pretext pentru băute. Dincolo de situaţiile în care ne-au pus cei doi traineri, şi care ne-au făcut să ne (re)evaluăm unele abordări, pentru mine cel mai important a fost că am reuşit să mă îndepărtez, preţ de două zile, de “lumea dezlănţuită”. N-am scris pe blog iar pe twitter si facebook abia am făcut câteva menţiuni, în principal cu poze sau via 4sq. Drept e, tot în acest weekend am dealuit o super exclusivitate, o să vedeţi zilele viitoare despre ce e vorba.

În schimb m-am plimbat prin Sinaia şi m-am înveselit, împreună cu mulţi alţi spectatatori, de aprinderea luminiţelor din oraş şi de un grozav foc de artificii.

M-am bucurat de bucuria celor din jur, am ţopăit la unison cu copiii care se bucurau de toate cele şi am intrat într-o librările în care încă sălăşuia mirosul de carte nouă, cel care mi-a amintit de copilărie. Şi am mâncat dulciuri dincolo de limita autoimpusă. Dar e ok, şi relaxarea a fost tot fără limite.

În pauza de masă am colorat un Bocănilă pe o coală de hârtie – conturul era deja făcut, eu doar am ales culorile. A ieşit un iepure tare colorat! Seara, după focul de artificii, am încercat friptură gătită pe rocă vulcanică. În plus, tot weekendul am fumat mai puţin. Am mai cunocut nişte oameni dintr-o gaşcă mare de ucenici fotografi şi am poreclit Lemurian un căţel cu ochi rotunzi şi galbeni, întocmai ca animalul de care zic. Altuia i-am spus că e într-o ureche!

Iar dimineaţa, dupa trezire, am tras adânc aer în piept şi am imprimat pe retină asta:

Nu ştiu alţii cum sunt, vorba lui Creangă, dar mie îmi e destul de greu să mă deconectez de la muncă, de la internet şi nu prea m-am antrenat pentru pauze. Nu mă deranjază starea asta de fapt, îmi place ce fac, dar uneori stresul îşi spune cuvântul, mai ales că îmi displac listele de To Do care suprapun un eveniment peste altul – şi asta e cel mai puţin complicat lucru zilele astea.

Aşa cum spuneam la începutul campaniei Obiceiuri Sănătoase de la Activia, îmi doresc să identific lucruri pe care le putem face pentru a ne relaxa fiindcă îmi pare că de prea multe ori uităm să ne oferim pauze şi, ca orice “device” care se respectă, oricât de performanţi am fi, tot avem nevoie să mai fim deconectaţi din când în când. Aşadar, cu voia voastră, trec la categoria obiceiuri sănătoase o fugă la munte, măcar aşa, cât să ne bucurăm de o privelişte minunată şi de faptul că, dacă e senin, stelele chiar se văd!

Acu’ fix 10 ani, Republica Populară Chineză intra în Organizaţia Mondială a Comerţului. Desigur, acest lucru e doar o simplă coincidenţă şi nu are nici o legătură cu faptul că tot azi e ziua popularului Chinezu, intrat de ceva vreme în organizaţia mondială a oamenilor faini.

La mulţi ani, Cristi, alături de familia ta frumoasă: domnişoarele, doamna, tânărul domn. Să le trăieşti, tovarăşu simpaticu’! În fiecare zi! :))

Nu trăim prea sănătos, sper că ştiţi treaba asta, iar lucrurile care ne agresează zi de zi se văd, până la urmă şi pe faţa, pielea sau părul nostru. E drept, nici nu putem controla mereu provenienţa alimentelor pe care le consumăm, aşa că, în cazul ăsta, nu ne rămâne decât să găsim soluţii cât mai naturale pentru a ne proteja faţa, pielea, părul, adică exact lucrurile care, dacă sunt îngrijite, pot face diferenţa între o persoană de sex feminin şi o femeie care atrage atenţia.

Aşa stând lucrurile, aseară am fost la lansarea Sante, o nouă gamă de produse cosmetice bio, Made in Germany. Produsele au dublă certificare bio, ceea ce mă face să cred că sunt cu adevărat făcute din ingrediente active organice, având la bază plante rare şi populare: bobiţe de goji, schizandra, acai, camellie sau rodie. Fiecare dintre acestea are beneficiile sale şi a fost aleasă cu grijă pentru a fi încorporată într-un produs cosmetic numai bun pentru feţele (şi fetele!) care trăiesc în stres, fumul ţevilor de eşapament şi alte lucruri de asemenea drăgălaşe pe care natura urbană le oferă pielii noastre!

Cosmeticele Sante nu sunt cele mai ieftine de la raft, fireşte, pentru că ingredientele lor nu cresc chiar pe landurile nemţeşti şi, mai mult, păstrarea certificării bio cere niscaiva investiţii. Pe de altă parte, dacă luăm în calcul compoziţia naturală, aş zice că nimeni nu face un târg prea rău.

De altfel, nici voi, cetitorii de printre rânduri nu faceţi un târg prea rău, pentru care am două produse din această nou lansată gamă, respectiv o cremă echilibrantă, cum zice pe cutie, una pe care o puteţi folosi atât dimineaţa cât şi seara, potrivită pentru tenul mixt şi care e pe bază de Açai, fructele unui tip de palmier care arată ca nişte afine.

Cel de-al doilea produs pentru voi este un fluid contur pentru ochi, pe baza aceleaiaşi plante, potrivit pentru toate tipurile de piele, de asemenea, şi îmbogăţit, printre altele, cu extract din rădăcină de lemn dulce. Pentru că hidratează foarte bine, produsul promite, pe lângă acest beneficiu, să lupte şi împotriva ridurilor mici şi fine ce apar în jurul ochilor. Bonus la concurs: un notes foarte drăguţ şi vesel.

Pentru a intra în posesia unuia dintre cele două produse (valoare totală aprox 150 de lei), facem tragere la sorţi cu doamnele (sau domnii, de ce nu?!) care îmi spun ritualuri cu produse naturale şi ponturi pentru îngrijirea tenului şi a părului. Eu voi testa şerveţelele demachiante, crema de mâini şi am mai primit câte o mostră de şampon şi gel de duş.

Produsele se gasesc în reţeaua City Pharma, iar luni anunţ câştigătorii :)

UPDATE: cele două câştigătoare sunt Alexandra (crema) şi Roxana B (fluidul corector). Şi pentru că tot vine Crăciunul, ambele primesc şi carneţel, ca să noteze, repede, repede, lista pentru Moş! Tuturor vă mulţumesc pentru ponturi, însă, şi, în măsur timpului, o să încerc să le aplic pe toate!

E una dintre puţinele reclame care mi-au atras atenţia în mod plăcut în ultima vreme, fiindcă e bine făcută şi fiindcă, ah!, există o alternativă la uciderea bietului iepuraş!

Şi pentru că mi-a plăcut, am întrebat (şi aflat) mai multe detalii despre spotul publicitar de sărbători al celor de la Romtelecom – şi nici oferta nu e rea!

Campania a venit ca un inceput de drum – chiar daca la sfarsit de an – pe care il vom parcurge de acum inainte impreuna cu o noua agentie de creatie. Brieful a fost “sa indrazniti, sa indraznim impreuna sa facem ceva diferit si simplu in acelasi timp, sa fim memorabili in peisajul aglomerat al Sarbatorilor de iarna”. Da, suna ca niste cerinte uzuale de la un client catre agentia sa, insa cu totii stim ca nu e atat de simplu de realizat.

Adevărat, în peisajul încărcat de azi parcă lucrurile simple au devenit cel mai complicat de făcut. Faceţi comparaţie cu “farmacia inimii” – e cineva căruia să-i placă reclama aia?! Din pricina ei, ca să nu cumva să încurajez lipsa cruntă a cretivităţii, eu ocolesc orice farmacie Catena.

Atunci cand au venit cu ideea de a “canta??? oferta Romtelecom, ne-am uitat unii la altii, zambind, si am spus da acestei idei indraznete. Asa au aparut colindele Romtelecom, cu artistii care sa transmita frumos si cu emotie mesajele noastre.

Rezultatele nu s-au lasat asteptate, avand in vedere ca am primit cu totii telefoane de la prieteni, colegi, parinti care ne spuneau – si inca ne mai spun – ca am facut o reclama frumoasa si “altfel???. Asadar, obiectiv indeplinit!

Conceptul creativ a fost construit pornind de la două dintre cele mai cunoscute şi îndrăgite colinde romaneşti, pe care le-am îmbracat în haine noi, special croite pentru a reda cât mai bine mesajele promoţiei Romtelecom: internet cu până la 100 Mbps şi router wireless inclus, televiziune cu 61 de canale şi serviciu de voce cu telefon inclus, totul la doar 59 lei, TVA inclus.

Mesagerii colindelor Romtelecom sunt Cleopatra şi Pavel Stratan şi corul „Accoustic???, dirijor Daniel Jinga iar agenţia care s-a ocupat de aceste două reclame este GMP.

Filmările s-au facut într-un studio din Bucureşti, unde s-a creat decorul de sărbătoare ce apare în cele două spoturi. Decorul alb, globul de preţ, sania şi fulgii, sunt, desigur, butaforie, dar am încercat, totuşi, ca cea mai mare parte din elementele ce apar în spot sa fie obiecte reale pentru un plus de autenticitate.

Iată şi versurile celor două colinde promoşionale:

Cleopatra si Pavel Stratan

Acum de va abonati
Florile dalbe
Calitate o sa luati

Doar cincizeci si noua lei
Florile dalbe
Trei servicii cum le vrei

Internetu-i iute tare
Florile dalbe
O suta de Mega are

Saizeci-si-unu` de canale
Florile dalbe
Telefon la abonare

Cor

Mergem sa ne abonam
Rom, Rom, Telecom
Pachetu`Anului sa-l luam
Rom, Rom, Telecom

Cu cincizeci si noua lei
Rom Rom Telecom
Calitate asa cum vrei
Rom Rom Telecom

Ai net cu viteza mare
Rom Rom Telecom
Saizeci-si-unu` de canale
Rom, Rom, Telecom

Ai gratis si telefonul
Rom Rom Telecom
Sa vorbesti cat o da Domnu’
Rom Rom Telecom.

Iar n-am apă caldă şi nici căldură fiindcă unii dintre vecinii mei nu şi-au plătit întreţinerea cam de prin epoca de piatră. Dacă astă vară, când s-a mai întâmplat odată pocinogul cu RADET-ul, era vară iar eu am fost mai mult plecată decât acasă, acum e nasol fiindcă e iarnă şi dacă cu apa caldă mai rezolv de un duş la mama (care stă la doi paşi, hai cinci!), cu căldura nu se poate rezolva la fel de uşor.

În principiu, metode legale ar fi, dar aşa de complicate încât nici măcar administraţia blocului nu poate face mare lucru – nu că s-ar strădui cine ştie cât oricum! Iar mie îmi vin, pe bune!, cele mai necreştineşti gânduri pentru şi către vecinii nesimţiţi care nu pricep că trebuie să-şi plătească dările, fir-ar ele să fie de dări!, şi că nu poţi, nene, să consumi la infinit fără să achiţi facturile!

Îmi vine să le fac rău, fizic, fiindcă şi nesimţirea lor îmi face mie rău, iar metodele legale sunt, cum spun, teribil de întortocheate. Adică da, există procese pentru ca administraţia să le ia apartamentele, dar în România procesele durează cu anii – true story, am avut şi eu un proces!

Pricep că viaţa e grea, dar nu toată lumea trebuie să stea în centru şi nu toată lumea trebuie să stea în două sau trei camere. Mi se rupe că au credite, mi se rupe că n-au ce mânca fiindcă igiena personală şi căldura sunt mai importante decât maţul gros!

Însă ceea ce mi se pare şi mai nasol decât nesimţirea celor care nu plătesc este resemnarea celor care o fac. Am încercat să vorbesc cu câţiva vecini, să facem ceva, să mergem la nesimţiţi la uşă şi, cu frumosul sau nu, să scoatem nişte bani de la ei. Vecinii, însă, sunt resemnaţi: Lasă, mamă, poate le e şi lor greu…

Mioriţa, ftw!

Cine a fost la Biz SMS Camp ştie. Cine nu, are ocazia acum să afle. Ei, bine, nu chiar acum-acum ci pe 20  UPDATE: 19 decembrie, seara în care Ionuţ Tecuceanu o să ne (în)cânte din nou cu chitara si vocea lui. Căci serile târzii de tabără semesească ar fi fost, cu siguranţă, mai triste fără Nothing Else Matters sau Nebun de alb în interpretarea tecucenească alături de all social media stars :p

(un video aici, la Zoso)

Şi taman de aia, ca reminder pentru orele mici şi cântecele mari, l-am rugat pe Ionuţ să povestească de unde până unde “PR-ul face muzica”, la propriu, şi să spună mai multe despre concertul lui. Şi vă reamintesc, dragi colegi de tabără, că i-am promis să-l ajutăm cu promovarea concertului, aşa că… do your best, că şi el ne-a cântat până i s-a rupt coarda!

Muzicalitatea PR-ului

Cineva spunea că muzica nu este o pasiune, este un diagnostic. Nu voi scăpa niciodată de muzică şi nici nu-mi doresc asta. La un moment dat, prietenii mă întrebau cum de am reuşit să mă ţin de ea, cum de nu m-am lăsat, mai ales că acum fac cu totul altceva. De fiecare dată răspundeam că nici nu mi-am propus să mă ţin de muzică, totul a fost natural, nu era ceva de genul “ok, am ajuns acasă, mănânc, citesc ceva şi exersez 30 de minute la chitară“. Nu, încă de la 16 ani, de când am început să cânt, nu trecea zi în care să nu pun mâna pe chitară, să nu încerc lucruri noi sau să experimentez. Mai târziu, am început canto, pentru că mi-am dorit dintotdeauna să îmi perfecţionez vocea.

Nu pot trăi fără muzică, o am tot timpul în căşti, pe stradă, acasă, în metrou. Cred că aveam patru sau cinci ani când m-am îndrăgostit de magnetofonul tatălui meu şi săptămânal ascultam benzile cu Deep Purple, Led Zeppelin, Queen, Abba, Status Quo şi multe altele. Luam o coadă de mătură şi simulam timp de două ore nişte solo-uri de chitară de-l intimidam şi pe Ritchie Blackmore!

(poza e făcută de Şuţu, în caz că aveaţi dubii!)

Acum cânt ori de câte ori am timp şi cel mai mult îmi place să cânt celor apropiaţi mie. Muzica mi-a scos în cale oameni extraordinari, de care acum mă leagă o prietenie strânsă. Ca orice manifestare artistică, muzica e sinceră, nu te lasă să minţi, este un tip de „discurs??? în care adevăratele emoţii nu se pot ascunde. Cel puţin aşa cred eu.

În urmă cu aproape doi ani, am început să cânt într-o trupă hard-rock, ca solist vocal. Cu băieţii de la Solid Rock am trăit primele momente de magie pe scenă şi am învăţat cum se simte muzica live atunci când ai un band în spatele tău. Momentan, Solid Rock este în pauză, dar numai pentru a-şi pregăti o revenire de excepţie.

Încă din vara acestui an, mi-a încolţit în minte ideea de a pregăti un concert de Crăciun. Nu neapărat unul cu colinde ci un concert unplugged, cu piese dragi mie, pe care să le cânt prietenilor mei şi tuturor celor care vor să le asculte. M-am bucurat când Ştefan Opriţa, un chitarist foarte talentat, a acceptat în octombrie anul acesta să cânte împreună cu mine în acest concert. Aşa s-a născut The Runaways. De curând, ni s-a alăturat şi Anca Duma, care îşi va aşeza vocea alături de a mea.

Vă aşteptăm pe toţi, pe 20 decembrie, la 21:30, în The Floor Club & Culture, pentru două ore de live acoustic covers.

Time ne anunţă în seara asta despre un caz legal ce stabileşte un precedent cel puţin periculos în zona de blogging. E drept, în State, mai precis în Oregon, dar chiar şi aşa măcar o sprânceană tot merită ridicată şi de aici, de peste ocean.

Chrystal Cox, o bloggeriţă de investigaţii, după cum singură se defineşte, a pierdut procesul de calomnie intentat împotriva ei de către grupul financiar Obsidian ca urmare a unor articole despre acest grup şi despre co-fondatorul său, şi pentru obsidianfinancesucks.com, care aparţine aceleaişi Cox.

Cox a pretins că informaţiile despre Obsidian provin de la o sursă pe care a refuzat să o facă publică, invocând, la tribunal, The Shield’s Law, care permite jurnaliştilor să-şi protejeje sursele.

(foto)

Judecătorul, însă, a zis ceva de genul “Nu merge cu legea de care zici matale, Mrs. Cox, că aia e pentru jurnalişti, iar tu, bloggeriţo, nu eşti aşa ceva!”, şi apoi a lovit implacabil cu ciocănelul. Obsidian a dat-o în judecată pe bloggeriţă cerând 10 milioane daune iar suma finală pe care Cox ar trebui s-o plătească drept daune a fost stabilită la 2,5 milioane. Bloggeriţa a anunţat deja că va face apel.

Motivele pentru care judecătorul a respins referirea la Shield’s Law sunt după cum urmeză: Chrystal Cox nu are studii de jurnalism, nu are nici o afiliere cu vreo formă tradiţională de media, aşadar nu este jurnalistă şi, în consecinţă, nu primeşte protecţie pentru sursele ei conform Shield’s Law.

Drept e, am citit, legea nu face nici un fel de referire la blogging, şi te întrebi dacă e o scăpare voită sau nu…

***

Vouă cum vi se pare? Sunt (toţi) bloggerii în aceeaşi oală cu jurnaliştii atunci când vine vorba de răspundere legală referitor la ce scriu, publică, difuzează?

(ref conţinut si abordare am scris cu altă ocazie)

La Biz SMS Snow Camp s-au spus şi s-au discutat foarte multe lucruri, unele pe faţă, altele la socializare, printre rânduri, cântece şi trosnetul vreascurilor de la focul de tabără. Marta & Co. au făcut un eveniment foarte reuşit, unul necesar şi pe care îl recomand insistent oricărui blogger, companie sau agenţie care vrea să crească în zona în care activează şi să înveţe lucruri despre Social Media asta. Urmează concluziile dar, înainte de asta, să punem fondul sonor potrivit:

Gramatica, bat-o vina!

Nebuloasa a adus în discuţie aspectul deteriorat din punct de vedere gramatical al unor bloguri, întrebând (mai degrabă retoric, din ce mi s-a părut mie) de ce aceste bloguri sunt, totuşi, incluse în campanii şi dacă advertiserilor nu le face mai degrabă rău asocierea cu ele.

A răspuns, mai pe larg, Andrei Roşca, şef la Spada, adică agenţie care se ocupă cu publicitatea pe bloguri, că nu e ok, dar e ok, totuşi, aducând nişte argumente care pe mine, una, nu mă conving foarte tare: OTV-izarea şi românii mai puţin educaţi care citesc şi ei bloguri şi n-au o problemă cu respectarea – sau nu! – a regulilor gramaticale, dar şi calitatea per se a conţinutului.

Apropo şi de ce zicea Adi Hădean, cred că atenţia pe care o pretindem şi o primim, impune, în primul rând, o doză semnificativă de respect faţă de cei care te citesc, iar asta implică, fără discuţie, să dai, pe blog, cât poţi de mult, să cauţi să te îmbunătăţeşti constant şi, da, să scrii CORECT! Nu toată lumea are talent şi fler la scris, pot să fiu extrem de tolerantă la capitolul ăsta, dar regulile gramaticale sunt lege nu tocmeală! Iar asta mă duce spre următoarea concluzie:

Profesionalizarea blogărimii

Tot la Pârâul Rece s-a pus accentul pe ce trebuie să facă un blogger bun, cum trebuie să fie, cum trebuie să se îmbrace, să vorbească, să respire şi să socializeze şi mă ia râsul doar când mă gândesc că unii vorbesc despre aşa ceva în timp ce alţii dezbat (non) necesitatea respectării regulilor gramaticale.

Pe bune, admiteţi că e ilar cel puţin, e ca şi cum am face o campanie socială pentru a îmbrăca un homeless cu haine haute couture, iar cele două discursuri nu fac decât să arate, clar, că nu există un numitor comun în blogosfera noastră cea de toate zilele în ceea ce priveşte ce şi cum livrăm – că tot suntem topiţi după cuvântul ăsta! Şi mai arată ceva: blogosfera autohtonă e o mulţime de individualităţi (şi orgolii!) dar nu e o sumă. Lucrul ăsta, văzut din afară, poate arăta deplorabil deşi e parte din evoluţia pieţei şi din jocul cu o singură regulă: e loc sub soare pentru toţi.

Se vorbeşte despre profesionalizare dar nu prea mai spune nimeni nimic de pasiunea de a scrie şi, da, sunt bloguri cunoscute pe care, din ce în ce mai mult şi mai frecvent, se scrie de dragul citirii, mai degrabă decât de dragul scrierii. Ştiu că scriem pentru că vrem să fim citiţi, dar am impresia că prea mulţi uită resorturile care i-au împins să-şi facă blog în primul rând. Iar asta mă duce către următoarea concluzie.

Lumea de dincolo de monitor

Pentru cine scriem? Pentru gloria personală, pentru cititori sau pentru agenţii? Scriem de dragul de a scrie ori scriem de dragul de a fi citiţi? Recitiţi-vă articolele din ultima lună, apoi încercaţi să vă răspundeţi onest la treaba asta.

Make no mistake, în alte ţări blogosfera e Cenuşăreasa din poveste, nu Frumoasa din Pădurea Adormită care, deşi, practic, doarme toată povestea, e eroina principală, primeşte şi sărut şi happy end. În România lucrurile sunt diferite pentru că nu mai avem presă scrisă. Avem, în schimb, multe agenţii de PR care, agenţii, nu mai au cu cine organiza conferinţe de presă, fiindcă, deh, nu mai avem presă, aşa că s-au îndreptat către bloggeri.

Faptul că presa se duce în jos iar agenţiile de PR au avut încredere în ceea ce pot livra bloggerii, în termeni de conţinut şi de buzz, este o şansă şi ar trebui tratată ca atare.

Poate că unii dintre noi ne credem vedete în lumea asta, dar lumea reală e cu muuult mai mare, iar deocamdată vedetele  blogosferei nu trec testul acolo şi, atâta timp cât nu găsim echilibrul între a ne lua în serios şi a ne lua prea în serios, nici nu-l vor trece, chiar dacă îşi doresc asta! Oamenii care ar putea avea, acum, statutul ăsta şi în offline sunt de numărat pe degetele de la o mână şi aici nu includ vedetele care şi-au făcut blog şi tratează aspectul ăsta cu seriozitate, fiindcă ei nu şi-au căpătat faima din online.

La trecutu-ţi mare, care viitor?

Prin prisma jobului pe care îl am interacţionez cu mulţi oameni din variate industrii, cu mulţi PRi de companie care încă nu au încredere în bloggeri pentru că, repet, văzută din afară, lumea asta care nouă ni se arată ca un castel, pare, de fapt, ca o garsonieră confort doi. Da, şi companiile respective pierd pentru că nu intră în online, iar noi am putea adăuga plus valoare sub forma unui stil personal de a livra informaţia lor către public, dar chiar şi aşa…

Ieşiţi pe stradă, faceţi un sondaj. Câţi dintre cei care vă răspund că au acces la internet citesc şi pot nominaliza nişte bloguri? Ştiu că unii au mii de unici, respect asta, dar nu (doar) ei sunt blogosfera şi cred că ar trebui să-şi facă, da, şi ei!, probleme cu felul în care suntem percepuţi, ca ansamblu, fiindcă dacă cititorii îşi pierd încrederea în ceea ce oferim, toată lumea are de pierdut.

Partea bună e că lucrul ăsta se aplică şi invers, respectiv dacă toată lumea este preocupată de ceea ce livrăm către public, atunci toată lumea creşte, în ansamblu. Şi nu e vorba doar de percepţia publicului asupra blogosferei cât şi de bani. Cu alte cuvinte, acum mănâncă aproximativ 100 dintr-un tort de 10 kilograme. Dacă imaginea pe care o are publicul şi, implicit spenderii, s-ar modifica în bine, poate că am fi 200 de oameni care ar mânca câte o felie dintr-un tort de 30 de kilograme.

Asta înseamnă o felie mai mare pentru toată lumea, dar condiţia e să facem un efort comun, poate chiar o campanie în blogosferă pentru profesionalizarea blogosferei şi pentru a comunica publicului, agenţiilor şi clienţilor că putem. Mai mult, mai bine. Atunci vor fi şi bani. Mai mulţi, mai la timp.

De final, tot asta, poate acum sună altfel :)

PS lista completă a articolelor despre Biz SMS Snow Camp e la Cristi Manafu.