Ştiţi cum sunt zilele de toamnă târzie, când ai multă treabă, multe chestii la care să te gândeşti, altele pe care – vrei, nu vrei! – trebuie să le faci, iar dacă ziua ar avea 100 de ore nici astea nu ne-ar ajunge pentru tot ce avem de făcut! În plus, cu toate gadgeturile pe care le avem la dispoziţie, suntem mereu conectaţi într-o manieră ce poate deveni chiar nesuferită fiindcă dacă nu ştim s-o controlăm noi pe ea, ajunge să pună stăpânire pe programul nostru. Şi se mai şi întunecă devreme!
În zile din astea, după ce se lasă seara şi am trimis ultimul mail ori am publicat ultimul post pe blog, poate am vreme să-mi fac şi ceva de mâncare, dar mintea mea e cu gândul la o baie lungă! Pun motanul şi telefonul pe mute, umplu cada cu apă fierbinte, sare, spumă şi alte alinturi şi stau cuminte acolo până mi se încreţesc buricele degetelor! Uneori citesc, dar chiar şi fără o carte, minutele alea furate unei zile, oh!, atât de pline!, reprezintă momentul meu de maxim răsfăţ. Cam aşa:
Totuşi, pentru că nu am prea des vreme de alinturi din astea, folosesc, şi la duş, cosmetice din aceeaşi gamă, pentru ca măcar un pic din relaxarea băii să rămână şi la duş! Şi sunt foarte atentă şi selectivă cu produsele pe care le folosesc, fiindcă o fac, vorba aia, pe pielea mea! E important să fie de calitate, să fie cât mai naturale, să miroasă frumos şi să mă binedispună. Aşa am ajuns la Mio Bio, un magazin super cochet pe lângă Piaţa Romană (Jules Michelet 9), un loc unde se găsiţi cosmetice organice şi unde fiecare produs reprezintă o bucăţică de natură, de răsfăţ şi cu dichis.
Şi, pentru că vine Luna Cadourilor, fetele de la Mio Bio s-au gândit să marcheze în mod special asta cu un Calendar de Crăciun. Mai ţineţi minte cum ne făceau părinţii în copilărie? Un calendar în care primeam câte ceva dulce în fiecare zi din decembrie, până la Crăciun, iar dacă trişam nu mai venea Moşul! Ei, Mio Bio are câte o surpriză în fiecare zi: reduceri şi daruri pentru cine vrea să se răsfeţe pe sine ori pe cei dragi!
Pentru că v-am povestit de toate acestea am, fireşte, şi daruri pentru voi: trei produse de răsfăţ de la Mio Bio, din colecţia Lia – delicii pentru piele. Şi pentru că nu se discută gusturile, vă las pe voi să vă alegeţi aroma favorită, că aveţi de unde! Deci trei produse Lia, la alegere, de aici, câte unul pentru fiecare câştigător. Ca de obicei, aveţi şi voi ceva de făcut, iar asta înseamnă un comentariu în care să-mi spuneţi cum vă răsfăţaţi voi după o zi complicată! :)
IMPORTANT!
Vineri, pe 2 decembrie, blogul printre rânduri împlineşte frumoasa vârstă de un an, motiv pentru care am decretat aceasta Săptămâna cadourilor pentru cititori fiindcă simt nevoia să vă mulţumesc cumva pentru că îmi sunteţi alături, că citiţi, comentaţi, recomandaţi şi toate cele, iar de ieri şi până vineri, inclusiv, puteţi câştiga în fiecare zi un alt cadou.
Luni am oferit o carte, iar ieri trei vouchere în valoare de 50 de lei fiecare de la sosetăria.ro pentru a vă face iarna mai veselă şi mai…călduroasă. M-au distrat foarte tare răspunsurile voastre şi, pentru că au fost atât de multe (vă mulţumesc!!!), a trebuit să apelez la ajutorul random.org pentru a decide comentariile câştigătoare, după cum urmează: 3427, 3431, 3444, sau, pe numele lor, Carmina, Alina Toma, Ihearpixels – FELICITĂRI!
Mulţumesc tuturor celor care au comentat şi m-au lămurit întrucâtva cam ce se întâmplă cu şosetele ce dispar ele una câte una, niciodată în pereche! Pentru voi am două ponturi de la şosetărie: 1. dacă vă abonaţi la newsletter aveţi 10% discount! 2. astăzi produsele Marilyn au reducere de 15%. Shop ‘e ele! :)
Scurt, clar, cuprinzător: Redescoperă România a luat cele mai multe premii (de depaaaarte cele mai multe!) iar o parte din haită a fost prezentă în sală şi ne-am bucurat ca pe vremuri, la şcoală, când ne strigau la careu să ne luăm coroniţele!
Felicitări şi mulţumiri Anca, Ana, Bobby şi… Mergem mai departe, coleeeegiiiiii!
Sanctus este una dintre cărţile alea pe care le citeşti pe nerăsuflate, fiindcă acţiunea te ţine în priză şi totul este descris atât de bine încât parcă vezi locurile şi personajele, iar singurul regret este că se termină prea repede. Cu toate astea, există şi o veste bună: Sanctus e o trilogie, deci mai urmează două volume, cel puţin la fel de bune pe cât este primul. Şi pentru că mi-a plăcut atât de mult cartea, fireşte că m-am bucurat teribil când mi s-a dat ocazia să-l cunosc pe autor, Simon Toyne, şi, mai mult decât atât, să-l iau la întrebări.
Aşadar, la finele săptămânii trecute, la Reader’s Cafe, am participat la un lunch cu câteva doamne din blogosferă şi autorul lui Sanctus. O gaşcă veselă, vă spun! Când a ajuns la Reader’s iar Loredana de la All ne-a prezentat, Simon s-a pupat, cuminte, cu fiecare dintre fete, chiar dacă atunci ne cunoşteam şi, deşi nu sunt adepta obiceiului cu pupatul, una-două, deschiderea asta aşa cordială a spart gheaţa instant.
Umberto Eco, nu Dan Brown
Am stat lângă el la masă şi poate şi de aceea am putut să-l observ mai atent. Simon e înalt, are ochi albaştri şi părul grizonat, poartă blugi şi sacou şi e foarte afabil. Era deja de trei zile în Bucureşti, umblând din eveniment în eveniment, în hărmălaia de la Gaudeamus, la TV şi prin alte locuri, dar nu i se vedea oboseala. Poate şi pentru că parte din întrebările ce i-au fost adresate le intuia deja – cum e cea cu asemănarea cu Dan Brown, la care a răspuns, politicos, dar pe care a şi taxat-o ca atare, însă foarte finuţ:
Da, primesc mereu această întrebare şi răspund mereu acelaşi lucru. Nu am citit cartea lui Brown până când nu înaintasem bine cu scrierea primului volum din Sanctus şi nu mi se pare că ar fi prea multe asemănări. Dacă vreţi să faceţi o paralelă, încercaţi mai degrabă cu “În numele trandafirului”, cartea lui Umberto Eco.
Cât de cât mulţumit
Vreme de aproape 20 de ani, Simon Toyne a scris scenarii pentru televiziune, deci ştie prea bine ce butoane să apese pentru a capta atenţia audienţei, şi ne spune asta cu naturaleţea omului care nu se jenează – şi nici nu ar avea de ce! – pentru că şi-a dorit să scrie o carte care să aibă succes! Mă uit la mâinile lui în timp ce vorbeşte. Nu sunt neapărat mâini fine, translucide, de scriitor, manichiurate milimetric, ba chiar are şi o unghie ruptă. Nu are gesturi ample, semn că nu simte nevoia să susţină şi prin gesturi ceea ce spune. Punctează, totuşi, cu palmele, din când în când, mai ales când vorbeşte despre familia lui şi despre începuturi.
Mi-am dorit mult să stau mai mult acasă cu familia, în special cu cei doi copii. Şi acum, când al treilea copil e pe drum iar al doilea volum din Sanctus se îndreaptă spre tipar, cred că pot spune că am reuşit ce mi-am propus. Sunt aproape trei ani de când am făcut această încercare şi abia acum pot să mă declar cât de cât mulţumit.
Acum trei ani, Simon a făcut o înţelegere cu sine: să ia o pauză de la scris scenarii de TV şi să încerce să scrie o carte în speranţa ca succesul acesteia îi va permite să dedice mai mult timp celor dragi. Pentru asta, familia lui a făcut economii timp de un an, apoi a găsit un chiriaş pentru casa lui din Anglia şi, pentru şase luni, familia Toyne a închiriat o casă undeva prin Franţa. S-au mutat toţi, el, soţie, copii şi chiar căţelul, Red. Dacă în aceste şase luni Simon nu avea un draft de carte în care să aibă încredere, urma să renunţe şi să revină la jobul obişnuit.
Secretul? “Scrie. Citeşte. Rescrie. Repetă”
“Când am trecut spre Franţa, cu bacul, eu cu un van, cu tone de bagaje, soţia mea cu maşina plină de lucrurile copiilor, am sperat că pot dormi, dar nu a fost aşa. Am avut parte de o furtună sinistră şi nu ştiam sigur dacă mai ajungem vreodată la mal. Locul în care am descins în Franţa se numeşte Rouen şi printre primele lucruri văzute era turla unei biserici, cu crucea ce se proiecta pe cer. Aşa mi-a venit ideea cărţii şi până am ajuns la casa pe care o închiriasem, drum de câteva ore, nu m-am putut gândi la altceva decât la firul narativ şi la personaje. Cât am stat în Franţa scrisesem deja mare parte din carte, iar în cei doi ani care au urmat am tot rescris până când am fost mulţumit”
De altfel, secretul lui ţine “doar” de foarte multă muncă: Scrie. Citeşte. Rescrie. Repetă. Simon are fişe pentru fiecare personaj în parte, cu toate detaliile ce ţin de acesta, de la înfăţişare, haine, dacă e cazul să le descrie, şi lux de amănunte în ceea ce priveşte personalitatea lor, pentru ca felul în care aceste personaje evoluează în carte să fie congruent cu felul în care Simon le-a creat. Aşa am aflat şi că, în afara de disciplina orelor “de program”, nu aprea are tabieturi referitoare la scris. De fapt, ar fi unul, şi anume că are create anume o serie de colecţii cu muzică pe care le ascultă în funcţie de personajul ori momentul cărţii la care lucrează.
De cele mai multe ori, piesele pe care le ascult când scriu sunt coloane sonore ale unor filme. Muzica de genul ăsta e special creată pentru a-ţi induce o anume emoţie legată de ceea ce vezi pe ecran. Iar eu văd, chiar văd, ce anume se întâmplă în carte ori personajelor mele, iar muzica mă ajută să-mi imaginez situaţii cât mai dificile pentru ele, în special pentru personajul principal (Liv).
(interesant e că exact acelaşi lucru mi l-a spus şi Elliot Goldenthal, un super premiat compozitor de muzică de film, atunci când l-am cunoscut, la RO-IFF, în toamnă. Iar Elliot ştie ce spune cu muzica şi emoţiile fiindcă are un premiu Oscar ce dovedeşte asta!)
Bucăţele de pâine
Întrebat despre ecranizarea trilogiei, Simon nu neagă că s-a gândit la asta chiar în timp ce scria, dar majoritatea actorilor pe care i-ar avea el în vedere pentru personajele sale sunt “cam cu 20 de ani mai în vârstă” – râde şi o indică, printre alţii, pe Julie Foster, şi recunoaşte că este un mare fan Tăcerea Mieilor – film şi carte deopotrivă.
L-am întrebat dacă nu i se pare un pic ironic că s-a apucat de scris cărţi pentru a petrece mai mult timp cu familia şi acum, când cartea are atât de mult succes (a fost publicată în peste 40 de ţări), pleacă destul de mult de acasă pentru a o promova. La întrebarea asta, Simon a început să rupă bucăţele din senvişul pe care îl ţinea în mână şi a zâmbit. Apoi mi-a spus: Stau acasă cu familia nouă luni pe an şi aproximativ trei sunt plecat în diverse deplasări pentru promovarea cărţii, iar asta e cu mult mai mult decâtfăceam înainte de a scrie cartea, când petreceam 11 luni la muncă şi una cu familia, în concediu.
Vă arăt dedicaţia pe care mi-a scris-o pe carte la finele întâlnirii:
Secretul şi adevăratul succes al unui autor de bestseller
Am vorbit despre foarte multe lucruri cu Simon, chiar şi despre blogging, despre calitatea jurnalismului şi despre lucrurile comerciale aşezate într-un context corect. Pe final, ne-a oferit autografe pe exemplarele noastre de Sanctus. Aş mai fi avut întrebări pentru el, iar pe ultima i-am adresat-o când era deja în picioare, pregătit să plece: Când ai ştiu că Sanctus e o carte de succes?
Nu cred că pot separa un moment anume de tot ce s-a întâmplat lunile astea. Iniţial, când am avut o idee despre care am ştiu că poate să devină o carte bună, apoi când am terminat eu de editat şi am fost mulţumit de rezultat. Nici măcar nu ştiam dacă manuscrisul meu o să fie cumpărat de cineva, iar acum sunt edituri importante care îşi doresc cartea. Apoi au fost traducerile, promovarea… În fine, toate acestea. Dar pentru mine adevăratul succes e faptul că am putut renunţa la job şi pot petrece mai mult timp cu familia mea, că ajung să-mi iau copiii de la şcoală şi merg la şedinţele cu părinţii.
Pentru ei eu am rămas tot tatăl lor, aceaşi, nu m-am transformat într-un autor de succes, iar soţia mea cu siguranţă nu ţine cont de acest statut când mă pune să strâng după câine! Fireşte că nu-i spun “Nu strâng, fiindcă eu sunt un autor de succes!” Aşa că… mă conformez!
Am zâmbit şi am mulţumit frumos. Pentru Simon Toyne, Sacrementul său, secretul şi baza succesului, este, fără îndoială, familia, iar asta mi se pare cea mai frumoasă reuşită!
Premiul oferit ieri de teamcomm.ro şi Editura All, constând într-un exemplar Sanctus cu autograful autorului, este câştigat de Alexandra, cea care mi-a recomandat “Magazinul de sinucideri”. Au ales pentru mine prietenii de pe facebook care habar n-aveau cu privire la ce se pronunţă, dragii de ei! Mulţumesc şi celorlalte cititoare pentru recomandări, le iau în calcul la lecturile viitoare! :)
Mie îmi place efervescenţa asta care se porneşte în decembrie, cu lume mai veselă fiindcă e guvernată de ideea de a oferi daruri celor dragi, cu liste nesfârşite, bugete (of, da! trebuie şi bugete!) şi gândul la bucurii! Prima ocazie este de Moş Nicolae, fix peste o săptămână, şi cum mereu ne întrebăm ce să punem în ghetuţe (pantofi, botine, cizme, papuci), am pentru voi o soluţie foarte simplă şi… amuzantă!
“Ce punem în ghetuţe?“, deci! Păi… e simplu! Punem şosete drăguţe sau, pentru doamne şi domnişoare, dresuri colorate, mate ori strălucitoare, cu model şi fără model, cu DEN ce varianză după gusturi ori temperaturile de afară, ciorapi din plasă ce invită la… hmmm! Pentru domni se găsesc chiar şi jambiere pentru fotbal, dacă-s pasionaţi, iar pentru copii se găsesc ciorapi drăguţi ori şosete cu talpă de cauciuc, să nu mai alunece prin casă şi să nu mai strângă chiar toate scamele de pe covor! În ghetuţe, deci, punem ciorapi, se ştie!
Şi de unde facem rost de toate acestea, aranjate, frumos, după preţ, categorii ori destinatar? Şi asta e simplu! De la sosetaria.ro, care e un fel de rai al tuturor acestor articole, atât pentru domni şi copii, dar mai ales pentru doamne şi domnişoare!
Pe mine mă distrează teribil şosetele cu degete şi am deja câteva perechi, care mai de care mai coorate, dar cum iarna port destul de des fustă (call me crazy, dar îmi place combinaţia fustă cu cizme!), am dat iama printre dresurile de la şosetărie – ştiaţi că există şi unele de 600 DEN? Sigur sunt mai călduroase decât blugii! Şi să nu uităm că s-au inventat şi dresurile care ajută siluetele, multe multe modele pentru tot soiul de îmbunătăţiri! Ce vreţi mai mult? De fapt, ştiţi ceva? Orice vreţi mai mult se găseşte! Voi doar să aveţi răbdare să căutaţi!
Acum, pentru că eu am rezolvat problema şi ştiu ce am să pun în ghete de Moş Nicolae, şi dacă tot v-am dat ideea, zic să vă dau şi… mijloacele! Aşa stând lucrurile, vă ofertrei vouchere de shopping de la Şosetărie, fiecare în valoare de 50 de lei şi cu transportul asigurat!
La schimb pentru cadou nici nu cer multe, că de aceea e cadou! Vreau doar să-mi spuneţi ce credeţi voi că se întâmplă cu şosetele atunci când dispar, şi nu în pereche, cum ar fi normal, ci una câte una! Teoria mea este că maşina de spălat se hrăneşte cu şosete, dar probabil e greşită! :))
Deci? Unde se duc şosetele când se duc?! Accept comentarii aici ori pe FB, cu tag la mine şi Şosetărie, iar mâine vă spun cine se bucură că are ce pune în ghetuţe de Moş Nicolae!
Later edit: următorul cadou şi câştigătorii de azi sunt aici.
IMPORTANT!
Vineri, pe 2 decembrie, blogul printre rânduri împlineşte frumoasa vârstă de un an, motiv pentru care am decretat aceasta Săptămâna cadourilor pentru cititori fiindcă simt nevoia să vă mulţumesc cumva pentru că îmi sunteţi alături, că citiţi, comentaţi, recomandaţi şi toate cele, iar de ieri şi până vineri, inclusiv, puteţi câştiga în fiecare zi un alt cadou!
Aşa stând lucrurile, vă reamintesc că darul de ieri este un exemplar din Sanctus semnat de autor, adică nici mai mult nici mai puţin decât un volum de colecţie care o să valoreze destul de mult când Simon Toyne o să fie încă şi mai cunoscut decât este deja! Încă puteţi să-l câştigaţi, apropo!
“Era dimineaţa şi un soare nou ţâşnea auriu din pliurile unei mări calme”
Citeam mult în liceu, spre deosebire de acum, când nu prea mai am vreme. Aşa am descoperit, dintr-un transport de “ajutoare” de la francezi, cartea Jonathan Livingston, de Richard Bach. M-a atras pentru că avea un pescăruş pe copertă. Am luat-o, am citit-o în câteva ore şi apoi i-am scris traducerea în jurnalul meu din acea vreme. Integral. Atât de mult mi-a plăcut.
Pescăruşii, cred că ştiţi, nu ezită niciodată, nu cad niciodată.
Peste vreun an eram acasă la prietena mea (cu care împart cele mai dubioase coincidenţe din viaţa asta) şi vorbeam despre cărţi. Îi povesteam despre pescăruşul “meu” şi cât de faină e cartea şi ce păcat că nu i-o pot oferi, s-o citească şi ea. Diana, prietena mea, dispare un pic la ea în cameră, vine c-o carte, mi-o întinde şi mă întreabă, sclipind din ochi: “Asta e?”. O primise de la un străin care îi spusese c-o să-i placă. Vă ziceam de coincidenţe…
Fond sonor :)
Mai mult decât orice Jonathan Livingston Pescăruş iubea zborul.
Între timp, cartea a fost publicată şi în română, la Humanitas. Aşa am aflat că autorul e… aviator şi poate asta explică subiectul: pentru pescăruşul Jonathan Livingston zborul între mal şi bărcile de pescari nu e suficient. El vrea să atingă perfecţiunea în zbor şi, astfel, iubirea şi bunătatea, să se autodesăvârşească şi să împărtăşească celor din jur bucuria zborului de dragul zborului!
Nu există ieşire. Sunt un pescăruş. Sunt limitat la propria mea natură.
Acum vreo opt ani, am cunoscut o regizoare de teatru care mi-a spus că i-ar plăcea să pună în scenă cartea asta şi povestea lui Jonathan iar eu, cu nedisimulată admiraţie, i-am spus, scurt, că e nebună. Pe regizoare o cheamă Chris Simion, compania ei de teatru se numeste D’aya, iar aseară am fost la premiera spectacolului Omul pescăruş sau Drumul spre frumos şi am avut parte de o experienţă inedită: primul spectacol de teatru acrobatic, fiindcă regizoarea chiar a făcut oamenii pescăruş să… zboare! (Felicitări, Chris!)
Pescăruşii nu zboară niciodată pe întuneric.
Pe scenă sunt membrii trupei Xtreme care se mişcă fantastic, vocile care spun povestea şi replicile personajelor aparţin unor actori îndrăgiţi (Marius Manole e unul dintre ei), muzica poartă semnătura celor de la Nouvelle Vague iar proiecţiile pe ecranul imens de cinema întregesc un spectacol-experiment-experienţă.
Zborul înseamnă cu mult mai mult decât să dai din aripi pentru a ajunge de colo, colo! Şi… un ţânţar poate face asta!
Nu are sens să vă spun mai mult decât că puteţi vedea spectacolul în fiecare marţi, la Grand Cinema Digiplex de la Băneasa – detalii. Da, chiar şi acesta e un experiment: un spectacol de teatru într-o sală de cinema! Să spun că e frumos n-are sens. V-am spus, până la urmă, povestea! Restul… ţine de gândurile fiecăruia:
Nu crede ce-ţi spun ochii tăi. Tot ce pot vedea ei este limitat. Priveşte cu mintea ta, descoperă ceea ce ştii deja, şi vei găsi calea pentru a zbura. Povestea aceasta nu are sfârşit
Când am primit Sanctus de la Editura All, am pufnit întrucâtva superior cu gândul la tristul cod al lui Da Vinci scris de Dan Brown, carte care mi s-a părut muuuuult prea comercială, lipsită de substanţă şi de veleităţi scriitoriceşti. Fiindcă e scrisă fără patimă şi fără drag de cititor însă cu gândul la drepturile ecranizării, probabil.
Am zâmbit, de asemenea, ironic, când am găsit în carte un cartonaş perforat, de pus pe clanţă în afara uşii, pe care scria “Nu mă deranja. Citesc Sanctus” – să mă ierţi, Loredana, pentru aroganţă! Dar când am terminat cartea, aş fi vrut să pun semnul pe o uşă iar domnul Sony să fi ştiut să citească şi să nu mă bârâie la cap în timp ce eu savuram romanul lui Simon Toyne.
Mi-a plăcut foarte mult, în primul rând pentru că e bine scrisă, documentată, are ritm iar personajele evoluează de-a lungul cărţii, ceea ce, de obicei, nu prea se întâmplă în cărţile de acţiune deoarce caracterele par a nu fi deloc afectate de acţiunea prin care îi pune autorul să treacă.
Sanctus, în caz că mai e cineva care nu ştie, e prima parte a unei trilogii ce tratează un subiect vechi de când lumea, respectiv fundamentele religiei creştine, lucrurile în care societatea ne educă să credem. Totuşi, e departe de a fi un roman istoric, nicidecum, e un roman de acţiune, cu acţiune. În engleză i-ar zice thriller, cred, dar prefer să nu folosesc termenul, fiindcă ar fi “de groază”, şi nu e cazul aici.
Pentru cartea asta mi-am luat o zi liberă în mijlocul săptămânii, iar pentru că e atât de bine scrisă (fiindcă la o carte nu e vorba doar de subiect ci şi de firul narativ, de vorbe şi, nu în ultimul rând, de traducere!), m-am abţinut – cu greu, ce-i drept! – să nu trişez şi să nu mă uit la finele cărţii pentru a-i descoperi cheia.
Acţiunea se petrece în Ruina, un oraş vechi din Turcia, legat de multe civilizaţii, un oraş creat în jurul unui munte ce adăpăsteşte Citadela şi loc de pelerinaj pentru mii şi mii de turişti. În Citadela funcţionează, de când lumea, un ordin religios, Sanctus, protectorul textului original al Bibliei şi al Sacrementului. Nimeni nu intră şi nu iese din Citadelă, nu poate fi vizitată, iar secretul ei e bine păzit… până într-o zi, când sinuciderea, publică, a unuia dintre călugări porneşte acţiunea cărţii.
Samuel, călugărul, moare, aşadar, în condiţii misterioase. Cei din Citatelă se luptă să-şi apere secretul cu orice preţ, dar sora lui Samuel, Liv, vrea să ştie ce s-a întâmplat cu adevărat fratelui ei şi porneşte pe urmele mesajului trimis de acesta după moartea sa.
Ce descoperă Liv vă las pe voi să descoperiţi fiindcă Editura All mi-a dat pentru voi un volum Sanctus cu autograful autorului pe care vă invit să-l câştigaţi. Pentru asta, vreau de la voi o recomandare de carte din Strada Ficţiunii. Cu motivaţie cu tot! Şi promit să iau cartea, s-o citesc şi s-o recenzez, aşa cum am mai făcut aici. Fiindcă cititul, se ştie, e obicei sănătos!
Şi ca să avem şi cireasă pe tort, mâine public un interviu cu Simon Toyne, autorul, pe care am avut plăcerea să- cunosc şi să-l iau la întrebări vinerea ce tocmai a trecut. Odată cu interviul, aflăm şi cine a câştigat. Deal?
De când mă ştiu am fost o persoană cu o sensibilitate olfactivă aparte şi sunt şi acum mirosuri pe care le asociez cu anumite stări, oameni, momente sau gusturi. De pildă, un anumit parfum for men poate echivala cu un sprint de câteva sute de metri fiindcă ambele au acelaşi efect de moment: îmi accelerează pulsul şi îmi taie respiraţia. Iar cartea lui Suskind şi ecranizarea ei se află în topul preferinţelor personale.
Mai mult, felul în care miroase cineva mă conduce – vreau, nu vreau – să-mi întregesc o primă impresie despre persoana respectivă şi aproape că mă jenam în sinea mea de aşa prejudecată… chimică şi chiar un pic snoabă, însă am aflat că, de fapt, nu e chiar o prejudecată.
Aşa cum v-am spus, pe blogul meu, campania “Obiceiuri sănătoase de la Activia” îşi propune să vă aducă informaţii inedite şi utile ce ţin de minte, inimă şi literatură. În acest context, dar şi pentru că mă pasionează subiectul şi niciodată nu ai învăţat prea multe, sâmbătă am fost la conferinţa despre parfumuri organizată de Fundaţia “Calea Victoriei”. Aşa am aflat că totul a început cu diverse soluţii de parfumare a locurilor antice de rugăciune pentru a induce o stare de linişte, în special prin arderea unor răşini, scoarţă ori amestecuri florale.
Istoria unei emoţii
De altfel, toate civilizaţiile antice au încercat să păstreze cât mai mult aromele din jur, iar în secolul al IX-lea apare şi o lucrare cu peste 100 de metode de preparare a parfumurilor. Totuşi abia în secolul al XI-lea, medicul şi filosoful arab Avicenna descoperă metoda distilării, cea care se foloseşte chiar şi azi… în cazul parfumurilor naturale.
Sigur că nici Europa nu avea să rămână indiferentă la parfumuri cu atâtea curţi regale, filfizoni şi demoazele. În Franţa, în special, industria parfumeriei înfloreşte şi face profituri importante, iar Revoluţia din 1789 nu reuşeşte să oprească această modă a parfumurilor decât vremelnic. De altfel, ca fapt divers, a existat chiar şi un parfum numit Guillotine!
Din secolul al XIX-lea, industria s-a dezvoltat atât de mult şi atât de repede şi au apărut atât de multe parfumerii celebre, încât mi-ar trebui un post pentru fiecare dintre ele, aşa că vom “sări” direct la partea care confirmă “prejudecata” de care scriam mai devreme, şi anume legătura între personalitatea cuiva şi parfumul pe care îl poartă.
Chimia unei emoţii: cum să-ţi alegi parfumul
În speţă, cu cât te cunoşti mai bine, cu atât poţi alege un parfum care să te completeze şi care să prelungească… “starea de tine” în percepţia celorlalţi. Sigur, cu marketingul agresiv făcut de industrie, e greu să alegi. Sunt mii şi mii de parfumuri, apar câteva în fiecare zi, e o fugă nesfârşită după client şi e greu să rezişti tentaţiei de a fi perceput aşa cum îţi promit marketerii. Totuşi, nu cumpăraţi parfumuri care promit, ci parfumul care vă place vouă şi, foarte important!, cel care se potriveşte cu mirosul vostru natural şi cu PH-ul pielii voastre.
Ţineţi cont, de asemenea, de starea pe care o aveţi când încercaţi un parfum fiindcă trăirile emoţionale ne influenţează PH-ul şi, în consecinţă, felul în care miroase dar şi felul în care percepem un parfum. Nu încercaţi parfumurile altfel decât pe piele, la încheietura mâinii, preferabil, şi nu încercaţi mai mult de două în acelaşi timp. Nu frecaţi locul ci pur şi simplu lăsaţi-l să respire şi nu mirosiţi imediat ci peste 20-30 de minute.
Un alt secret: dacă nu persistă pe pielea voastră măcar câteva ore (cu cât mai multe, cu atât mai bine!), înseamnă că nu e potrivit pentru voi. Şi, pentru că vorbim de obiceiuri sănătoase, insist să vă spun că, şi în ceea ce priveşte parfumul, less is more: dacă e bun şi se potriveşte cu voi, persistă fără să vă daţi cu o jumătate de sticlă de fiecare dată! :)
Eu folosesc, de peste 15 ani, Magie Noire. Il iubesc, ma reprezintă, mi se potriveşte. Îl “traduc”, din când în când, cu Bulgari ori alte parfumuri de la Lancome şi, din când în când, Fahrenheit deşi, da, ştiu, e de domni. Totuşi, MN rămâne amprenta mea olfactivă. Preferatul vostru care e?
(o să mai scriu pe tema asta, apropo, există nişte studii foarte interesante)
Ieri, într-o frumoasă zi de sâmbătă, în frumosul oraş au avut loc două evenimente despre creativitatea în scris (printre altele), ceea ce mi se pare chiar foarte foarte fain şi nimerit!
Primul, “The Power of Story Telling”, a fost organizat de DoR (revista, da) în aula universităţii Româno-Americane şi a adus, ca speakeri, patru jurnalişti şi povestitori dintre care doi au fost răsplătiţi cu Pulitzer: Jacqui Banaszynski şi Alex Tizon. Ceilalţi doi sunt Pat Walters şi Laurie Hertzel, de asemenea multi premiaţi.
Din păcate pentru mine, nu am putut fi în sală decât la prezentările lui Pat şi Laurie, fiindcă a trebuit să fug la o altă conferinţă al cărei subiect reprezintă o pasiune aproape viscerală de-a mea, şi anume parfumurile. Chiar şi aşa, însă, sunt în stare să preţuiesc un eveniment fain atunci când mă întâlnesc cu el iar broşura pe care am primit-o ca participant conţine o serie de ponturi de la cei patru şi am să revin asupra subiectului creativitate în scris şi stiluri de abordare creativă a unei idei. Evenimentul promite să “recidiveze”, fiind, aşa cum spun organizatorii, prima conferinţă anuală de jurnalism narativ de la Bucureşti, ceea ce e foarte bine, fiindcă la anul o să-mi organizez agenda mai riguros şi nu mă mai mişc de acolo :)
Al doilea eveniment din zona de scriere creativă organizat ieri a fost o iniţiativă (demnă de laudă) semnată Blogoree şi l-a avut ca invitat pe Vlad Petreanu. Petreanu scrie nişte texte de stă domnul Sony în coadă, genul ăla de texte despre ai vrea să poţi spune că erai şi tu capabil să le concepi, da’ nu poţi, fiindcă nu erai! Subiectele abordate la acest workshop au fost următoarele:
1. Cum depăşeşti writer’s block?
2. Cum îl faci pe cititor să rămână pe pagină?
3. Cum găseşti unghiuri diferite de a vedea ceva pentru a scrie diferit?
4. Cum foloseşti fotografiile pentru a îmbunătăţi conţinutul?
5. Ce au în comun jurnalismul şi bloggingul?
Nu am participat la workshop, dar am urmărit cu atenţie şi un dram de invidie tweeturile de pe hashtag şi am citit amuzată textele rezultate dintr-un exerciţiu de creativitate propus de Vlad la: Alex, Bobby 1, Bobby 2, Miruna, Lunna, Elena, Toma, Răzvan, Carmen, Anne-Marie, Auraş. Unele sunt bune, altele chiar surprinzătoare, altele neterminate, dar vă recomand să le citiţi pe toate ca să vă convingeţi că se poate scrie despre orice dacă ai un unghi de abordare interesant.
Bravo, DoR! şi Bravo, Blogoree! pentru efortul de a impune creativitatea ca “must have” într-un peisaj media încă dominat de limbaj de lemn şi lipsă de conţinut!
Ce zi frumoasă! Ce oameni faini, ce surprize plăcute, sa cunoşti un scriitor de best-seller, da’ nu aşa, oricum, ci best-seller în multe ţări, să ai o jucărie nouă…
… iar pe seară să descoperi că nu mai ştii, pur şi simplu nu mai ştii!, nenorocita aia de parolă de la hard discul extern. Şi nu ai cum s-o recuperezi.
Nici dacă aş fi vrut nu cred că puteam să mă enervez mai tare! Toată ziua asta faină s-a dus naibiului! HD-ul era, desigur, plin!