Admit că până la seminarul ţinut la Sighişoara de celebra doamnă Jofi singurele produse Farmec pe care le foloseam regulat erau laptele Doina şi soluţia de curăţat Triumf. De atunci, însă, lucrurile s-au mai schimbat, iar crema pentru imperfecţiuni, de exemplu, mi-a devenit prietenă apropiată, la fel ca serul contur pentru ochi şi buze, toate produsele ce ţin de expunerea la soare (vara, normal!) sau crema termică pentru… că nu prea mă duc la sala :D
Am şi fost la Farmec în vizită când cu Cluj Brands Tour şi mi-am făcut propriul parfum (care miroase foarte bine, apropo) din esenţe tari, atent combinate şi amestecate, am văzut cum se face o cremă din laborator până la expedierea către clienţi şi cum se lucrează în biroul de marketing. De asemenea, demnă de admiraţie este şi campania “aducem România acasă!” ori sponsorizarea Echipei Olimpice a României.
Am mai scris aici despre cum Farmec a reuşit să creeze şi să păstreze legătura cu unele doamne din online-ul autohton, într-o manieră foarte faină şi prietenoasă care ne-a făcut să admirăm acest brand – şi nu doar noi! Drept urmare, azi am primit “în teste” o nouă gamă de produse destinată îngrijirii părului vopsit. Se cheamă Pro Color şi previne decolorarea părului, îl regenerează şi, în cazul părului vopsit (chiar ton pe ton, cum e la mine), prelungeşte intensitatea culorii. N-am mai încercat produse pentru protejarea culorii până acum, dar cum nu-mi place să-mi stresez prea des părul cu vopsitul, cadoul de la Farmec pică la ţanc! Gama are trei produse: mască, şampon şi ser care nu se clăteşte, şi toate trei miros foarte foarte bine!
Sunt eu, domnul Sony, şi am fost pus la muncă, cică să fac o recenzie de film parce que doamna PR a umblat creanga prin urbe aseară, la nu ştiu ce aniversare, aşa că eu am avut de văzut filmul Puss in Boots. E vorba de acelaşi motan ca-n Shrek, doar că povestea se petrece înainte de întâlnirea cu căpcăunul.
Motanul ăsta are cizme, e erou şi prieten cu un ou. Nu, serios, nu glumesc, chiar e prieten cu un ou, un fel de Hopa Mitică Pică-n Fund şi se Ridică, doar că îl cheamă Humpty Dumpty. Şi mai e şi o pisică, fireşte, una… mmm… meseriaşă: Kitty Softpaws. Vocile celor două pisici sunt asigurate de Antonio Banderas şi Selma “ah!” Hayek, doi actori care au mai jucat împreună în câteva filme în care îi făceau praf pe toţi!
Puss şi Oul se cunosc din fragedă pruncie şi sunt cei mai buni prieteni. Oul visează boabe verzi fermecate pe pereţi, alea care au legătură cu Jack şi cu vrejul de fasole, şi îl îndeamnă pe Puss la rele. Dar Puss e bun, ca orice pisică, şi nu vrea să facă rele, până când nu are încotro. Şi uite-aşa, din erou ajunge afiş deasupra căruia scrie WANTED şi nici nu mai vorbeşte cu Oul – ceea ce mi se pare firesc, oricum. Ou vorbitor?! Şi unde mai pui că pare mai indestructibil decât însăşi lanterna Varta!
În fine, nu vreau să vă povestesc filmul, fiindcă am înţeles că nu se face să strici plăcerea oamenilor de a-l urmări. Totuşi, vreau să vă spun că mie mi-a plăcut, mai ales că dacă-l vezi pe un ecran mare mare mare, de trei ori mare, adică în 3D, la IMAX, toată experienţa este încă şi mai mişto, că se văd în detaliu firele din blana lui Puss şi pernuţele lui Kitty. În fapt, cred că e un film aşa de atrăgător încât până şi câinilor le-ar plăcea, fiindcă, ştiţi voi, nimeni nu poate rezista privirii ăleia pe care doar Puss in Boots poate s-o facă. Apropo, vedeţi aici nişte imagini de la casting:
Ca detaliu de culise, vreau doar să mai adaug că aseară am încercat să dansez tango dar nu prea mi-a ieşit. Bine, glumesc, nu asta vreau să vă spun ci despre ideile trăznite care le-au venit celor de la Dreamworks pentru promovarea filmului. În primul rând, au făcut o vizionare cu pisici. Pisici adevărate, ca mine, nu animaţii. Dovada:
Şi, în fine, cea mai mişto idee, să-l facă pe Puss erou într-o faimoasă reclamă la Old Spice. Priceless!
Look at him. Now look back at me. Now at him. Now back to me. Nu-i aşa că’s mai drăguţ decât el?!
Zilele trecute discutam despre faptul că expresia oamenilor de pe stradă e mai degrabă tristă decât veselă ori optimistă. Sigur, situaţia economică şi grija coşului zilnic poate nu îndeamnă la zâmbet, dar sunt atâtea lucruri cu mult mai grave pe lumea asta decât să nu ai ultimul model de maşină ori nu ştiu ce specialităţi la cină. Sau că nu ştiu cine are invitaţii undeva şi tu nu.
Şi pe urmă mi-am amintit că, într-un fel, suntem cumv educaţi să fim trişti şi nu, nu de prezent ci de trecut. Una dintre primele poezii pe care le învăţăm la şcoală e Gândăcelul, care e foarte tristă, cu biata insectă strânsă în pumnul de copil. O alta, învăţată tot prin anii mici ai şcolii, e Căţeluşul şchiop: “Eu am numai trei picioare şi de-abia mă mişc, ţop ţop”.
Mai pe urmă vin Fefeleaga cu amărăciunea ei, Puiul lui Brătescu-Voineşti, Stejarul din Borzeşti unde Mitruţ moare străpuns de săgeata tătarului, ori nuvela “La Vulturi” care e şi aia tristă de numai, şi cred că ar mai fi exemple, dar nu-mi mai vin mie acum în minte. A, uite Zece mâţe a lui Arghezi: o pisică moare înecată, alteia îi cade o cărămidă-n cap, pe alta o fură un rac, pe una o fură un struţ, iar ultima pisică, săraca, era bolnavă şi s-a culcat şi uite’aşa nu mai e nici o pisică.
Deci care e treaba cu textele astea atât de triste?! Chiar nu se puteau găsi unele optimiste şi drăguţe să înveţe copiii lucruri frumoase din ele?! Oare lecturile astea din copilărie ne-au predispus la a vedea totul ameninţat de nişte nori urâcioşi?
Ieri m-am întâlnit cu nişte domni care încearcă să facă lucruri frumoase şi a fost o bucurie să stau cu ei la discuţii. Vorbeam, printre altele, de orgolii şi răutăţi gratuite, despre pornirea unora de a spune porcării doar pentru că există libertate de exprimare şi cum, poate surprinzător pentru unii, e mai uşor să spui lucruri drăguţe decât lucruri naşpa, după cum e mai uşor să zâmbeşti decât să te strâmbi.
Nu trăiesc într-o lume scutită de probleme (inclusiv personale) şi de realităţi triste dar parcă m-am săturat să văd, mereu şi mereu, valuri de negativism, răutate şi tristeţe în jur. Că aia e de rahat, că ăla e prost sau rău, că ăia-s pişcotari… Trebuie că e trist tare să te gândeşti numai la ce-i rău tot timpul. Numa’ zic!
Ieri pe seară am fost la salonul de la parterul blocului întru executarea unei pedichiuri. De obicei, dacă n-am chef de conversaţie, găsesc ceva interesant pe la TV şi sunt atentă acolo în timp ce tălpile mele sunt răsfăţate cu masaj, gomaj şi alte rime. Ieri, însă, am ciulit urechile când am auzit, din camera alăturată, unde e coaforul, o discuţie despre diabet.
Nu aveam cum să văd protagonistele, dar am putut auzi ce zicea o doamnă despre diabet, cum că e o boală ereditară şi că primele semne sunt că îţi e din ce în ce mai sete, foarte mult, foarte des. Interlocutoarea ei i-a spus că şi dacă mănânci mult zahăr o să faci această boală, dar ea nu mănâncă zahăr mult, aşa că e safe.
Ei bine, acesta e un mit. După cum am aflat saptămâna trecută, la Medas, alimentaţia bogată în zahăr nu e, cu siguranţă, de trecut la “obiceiuri sănătoase”, dar nici nu “garantează” apariţia diabetului. “Safe”, însă, cum zicea doamna de aseară, nu e nimeni. Şi, din perspectiva asta, deşi statisticile o arată clar, mie tot mi se pare o nebunie că aproximativ jumătate din cei care au această boală nu ştiu de ea pentru că nu verifică!
Nu pot pricepe în ruptul capului cum să-ţi baţi joc în felul ăsta de propria sănătate şi să nu mergi, măcar odată pe an, să-ţi faci nişte banale analize de sânge pentru a vedea dacă organismul tău funcţionează cum trebuie sau dacă nu cumva dă nişte semnale de alarmă prin valori ieşite din grafice.
Ne plângem că sistemul sanitar e aşa şi pe dincolo, dar omitem să ne gândim că ajungem să consumăm resurse importante doar pentru că ne-a fost lene ori frică să ne ducem să facem nişte analize. Chiar aşa, de curiozitate, cât timp a trecut de când nu v-aţi făcut analizele?!
Concursul care vă oferă un set gratuit de analize + o consultaţie, de asemenea, gratuită, cu un medic diabetolog/nutriţionist se apropie de sfârşit. Şi, paradoxal, doar o singură persoană s-a înscris pentru a câştiga. Desigur, mă bucur că voi ştiţi sigur că sunteţi sănătoşi! :)
Ieri a început Dakino şi aşa am ajuns să văd aseară, la Patria, “O metodă periculoasă” în regia lui David Cronenberg. Mă interesa, fireşte subiectul, amiciţia profesională dintre Freud (Viggo Mortensen) şi Jung (Michael Fassbender) dar şi să văd ce naiba face Keira Knightley (Sabina Spielrein) în filmul ăsta.
Ei bine, Keira face pe nebuna, în principiu, iar Jung e terapeutul ei, aflat mai pe la începuturile psihanalizei care l-a făcut celebru şi care o studiază aşa de îndeaproape că se petrece şi un transfer de personalităţi şi nu numai între cei doi, lucru pe care nici un psiholog ori psihiatru respectabil nu l-ar face.
Totuşi, pentru ca Jung pare să confirme teoria lui Freud (cu care el însuşi nu este de acord), cum că la baza a ceea ce facem există o motivare cu tentă sexuală, voila cum ajunge s-o pocnească pe Sabina la fund adâncindu-i, în felul acesta, respectul de sine – sunt foarte ironică la faza asta.
De altfel, i-l adânceşte aşa de tare încât Sabina se duce la şcoala de medicină să se facă psihoterapeut, îi lasă un semn pe faţă cu cuţitul de deschis corespondenţa şi îl mai şi dă în gât la Freud pentru comportament indecent. Adică nu pentru că i-a tăbăcit fundul, cum aţi putea crede, ci că după ce i-a transferat ce i-a transferat, a ales să nu-i mai transfere. După unele teorii, Sabina ar fi fost cea care a adâncit disensiunile între cei Freud şi Jung.
Singura perspectivă din care mi-a plăcut filmul e faptul că ilustrează parte din teoriile celor doi protagonişti chiar pe Jung şi Sabina, cu Freud ca observator – bun jocul lui Fassenbender, apropo. În rest, Knightley e cam forţată în rolul de sărită, iar Mortensen e altfel decât mi l-am imaginat pe Jung când i-am citit – lectură obligatorie în facultate! – o parte din lucrări.
Una peste alta, mie nu mi-a plăcut foarte tare filmul, în ciuda faptului că subiectul în sine îmi părea mai mult decât atrăgător şi eram curioasă tare să văd scena primei discuţii între Jung şi Freud, una care cică ar fi durat şi în realitate mai bine de 24 de ore fără întrerupre, să văd mai bine reliefată înfruntarea dintre teoriile celor doi. Dar nu, n-a fost cazul.
Oricum, dacă ajungeţi să-l vedeţi, aştept să citesc alte păreri. Poate am avut eu o seară proastă, nu ştiu ce să zic…
Era odată o fetiţă, Ellie, şi ea nu avea nici mâini, nici picioare. Când Ellie era mică, mică, a făcut meningită şi septicemie, aşa că a fost nevoie ca toate cele patru membre să-i fie amputate pentru a rămâne în viaţă. Ce viaţă, o să spuneţi, ce fel de viaţă este aceasta, a unui copil fără mâini, şi fără picioare?!
Ei bine, astăzi Ellie are şapte ani şi joacă fotbal. Este un mare fan Arsenal şi se uită la meciurile echipei preferate împreună cu tatăl ei şi, odată pe săptămână, joacă fotbal. Şi dansează, şi merge pe bicicletă şi e un copil fericit, în ciuda faptului că, aşa cum am spus, ambele mâini şi ambele picioare i-au fost amputate.
Sunt poze cu ea pe net, căutaţi-le, dacă vreţi. Eu am ales să-i pun doar zâmbetul.
La fel ca şi în cazul dansatoarei Claire Cunnigham care, când o boală nesuferită a împiedicat-o să mai meargă altfel decât cu cârje, ea a învăţat să danseze. Şi e absolut fericită aşa.
Care e lecţia?! Cred că e inutil să spun. Totuşi, când aveţi vreo neplăcere, gândiţi-vă la acest copil şi la Claire, apoi la problema voastră. Brusc n-o să mai pară atât de gravă.
Pe vremea când jurnalismul se făcea “pe bune” în ţara românească, iar investigaţia şi reportajul nu erau specii jurnalistice pe cale de dispariţie, şcoala de profil, exemplele de bună practică de afară, situaţia economică şi bunul simţ al fiecăruia au impus nişte reguli, respectate, pe atunci, de majoritatea prestatorilor în domeniu.
Ieri am văzut la Anca un exemplu de cum, întocmai precum ziarele şi calitatea lor au murit puţin câte puţin, regulile de care spuneam sunt ignorate cu o infatuare demnă de cauze mai bune!
Pe scurt, un domn jurnalist doreşte să scrie despre componenţa şi, atenţie!, competenţa juriului Internetics. Zis şi făcut: intră pe site-ul Internetics, click pe Juriu, se uită, citeşte şi scrie o opinie despre acest juriu. Nu comentez aici dacă opinia domnului despre subiect ne interesează ori ba, în nici un caz, şi nici demersul ca atare, ci argumentele şi regulile de bun simţ în jurnalism, reguli de care domnul, îmi pare, a făcut niţel abstracţie.
În primul rând, când scrii despre calitatea şi competenţa unor oameni, trebuie să ai tu însuţi o minimă pregătire în domeniul cu pricina, ca să ştim că-i judeci pertinent. Apoi încerci să faci o minimă documentare despre oamenii ăia şi nu, LinkedIn nu e neapărat o sursă în sensul ăsta. Dacă totuşi asta e tot ce poţi în materie de documentare, LinkedIn, deşi, ca jurnalist ar trebui să poţi mai mult, aş vrea să văd şi eu unde scrie, în CV-urile celor din juriu, textual “specialist(ă) recepţie marfă”. Că dacă asta ne e sursa documentării, apăi să fim corecţi, nu?!
Oricum, dacă e să folosim acelaşi criteriu de evaluare, nu scrie nicăieri, pe profilul de LinkedIn al domnului jurnalist, despre competenţele sale în evaluarea unor experţi în comunicare digitală.
Tot de bun simţ (da, ştiu, e desuet gândul ăsta, dar rămân o optimistă, ce să zic?!), ar fi să trimiţi un mesaj organizatorilor Internetics şi celor vizaţi de articol în care să le spui că, în opinia ta, cei care sunt în juriul competiţiei nu au treabă cu Internetul şi să le ceri o reacţie înainte să publici. Nu de alta, dar 1. tu însuţi nu-ţi declini competenţa în domeniu, 2. îţi e lene să te documentezi mai mult decât cu un click pe LinkedIn, 3. aşa este etic!
Şi, în fine, tot de bun simţ e să citeşti înainte să dai publish, altfel te trezeşti cu dezacorduri în text, de parcă l-ai fi recepţionat de undeva şi l-ai fi publicat aşa cum a venit, fără să te uiţi pe el.
NB: întrucât sunt aproximativ 18 ani de când scriu şi citesc (corect!) consider că sunt suficient de competentă pentru a-mi exprima opinia cu privire la dezacordurile dintr-un text. De asemenea, deoarece nu doresc să-l acuz pe domnul jurnalist de rele intenţii, presupun că este responsabil şi, deci, îşi asumă opiniile şi greşelile odată cu publicarea, aşa că nu e cazul să-i cer părerea despre ele.
Nu în ultimul rând, nu văd nici o posibilitate de a comenta la opinia cu pricina, altfel poate nu scriam textul ăsta.
Zilele trecute, în timp ce doamna PR se delecta cu raţă pe varză şi poveşti augustiniene, stăteam ca fraierul singur acasă, fără raţă şi fără varză, şi navigam pe net ca să mai treacă timpul. Şi cum eram eu aşa, blazat, dau peste o ştire care m-a scos urgent din starea mea de dulce plictis!
Larry the Cat este, d’oh!, o pisică. Adică un motan, aşa, ca mine, doar că el locuieşte într-o casă din Londra, pe Downing Street la numărul 10 – în caz că nu vă sună clopoţelul, tot acolo, cu Larry, locuieşte şi premierul britanic, Domnul Cameron.
Larry ăsta are patru ani, nu este, n’are cum să fie atât de drăguţ ca mine (dar cine poate?!) şi a fost angajat la reşedinţa premierului pentru a patrula pe-acolo şi a prinde nişte chestii mici despre care tot ce ştiu e că se cheamă şoricei şi se mişcă repede, sunt mici şi, din motive inexplicabile, par să-i deranjeze pe oameni.
Până aici nimic în neregulă, dar zilele trecute, la vreo patru luni şi ceva după ce Larry a venit în Downing Street 10, o asemenea creatură mică a fost zărită printre picioarele invitaţilor la un dineu oficial, timp în care Larry era plecat pe acoperişuri după o vecină de care e înamorat până peste coadă! Cam aşa:
Aşa că inglişii, că-s mai cu capul, au cerut, nici mai mult nici mai puţin, decât concedierea lui Larry pe motive evidente de incompetenţă! Mă rog, se pare că premierul i-a luat apărarea, aşa că, deocamdata, pisica e safe. Dar, frate, nu pot să nu mă gândesc la treburi concrete: oare a semnat un contract? Oare e membru într-un sindiCAT? Care e job description-ul lui?!
Treaba asta m-a pus serios pe gânduri fiindcă nici eu nu am semnat nici un contract, şi eu sunt cules de pe stradă (la frageda vârstă de şase săptămâni) şi nu am nici un job description. Adică, sigur, ea îmi mai spune ce SĂ NU FAC, dar niciodată n-am fost atent la asta – trebuia?!
Serios acum, dacă pisica premierului Marii Britanii a fost pusă într-o asemenea situaţie, eu, un biet motan blond din România ce şanse am să nu fiu concediat dacă i se pune doamnei PR pata pe mine? Am opt ani deja, unde mi-aş mai putea găsi un locuşor tihnit la vârsta asta dacă mă dă afară?
Concret, îmi trebuie un job description, să fie clar ce am de făcut ca să nu fiu concediat! Vă mulţumesc! Acum mă grăbesc să sparg un pahar sau o cană, ca să aibă mai puţine chestii de spălat în chiuvetă. Poate şi o farfurie, să vadă că sunt harnic! Sunt pe drumul cel bun, nu?!
Miercuri am ajuns la conferinţa prilejuită de lansarea ChemGeneration, un proiect BASF ce-şi propune să creeze şi să susţină o platformă de comunicare (mai ales) pentru tinerii interesaţi de chimie.
N-am fost niciodată fan al acestei materii, în ciuda celor patru ani de chimie intensivă prestaţi în liceu. Totuşi, anii ăştia, de ce să mint, mi-au folosit mult când am lucrat la RMGC, de exemplu, şi-i uimeam pe inginerii străini cu faptul că puteam pricepe şi discuta despre chestii îndeobşte considerate “limbi străine” pentru un om de comunicare. Dar asta e altă poveste…
La evenimentul organizat miercuri de Premium am avut plăcerea de a o cunoaşte pe Raluca Van Staden, chimista din România care a inventat un dispozitiv ce poate detecta cancerul în doar şase minute, pe baza unei probe de sânge. Deocamdată e vorba de doar patru tipuri de cancer, dar şi cele mai frecvent întâlnite: cancerul de sân, de ovare, gastriontestinal şi de prostată. Am avut plăcerea de a o asculta şi anul trecut, laTEDx, când şi-a început prezentarea cântând (bine!!!) la pian, un instrument de care doamna Van Staden este pasionată în aceeaşi măsură în care este pasionată de chimie.
Pentru că am avut un răgaz de cinci minute cu dânsa, i-am adresat, după conferinţă, câteva întrebări, într-un mini interviu.
– Am auzit şi chiar am asistat la spectacole ce demonstrau legătura între matematică şi dans, de exemplu, dar muzică şi chimie… De unde până unde această relaţie, poate nefirească pentru neavizaţi?
– Pentru mine e o relaţie firească şi cred că ţine de creativitate şi de rigoare. Aşa cum într-o compoziţie o notă greşită poate strica un întreg ansamblu, tot aşa şi în chimie, un element greşit poate deforma tot experimentul. De altfel, există foarte multe exemple de chimişti celebri care sunt şi muzicieni foarte buni, fără să fie profesionişti, dar făcând, totuşi, performanţă şi în acest domeniu (nota mea: true story, am documentat acest aspect după interviu, aveţi aici un exemplu). Cred că legătura cea mai facilă ar fi prin matematică.
– Doamnă profesoară, aveţi o carieră mai mult decât impresionantă, sunt convinsă că aţi primit oferte şi burse de cercetare în multe institute faimoase ale lumii, aşa că aş vrea să vă întreb de ce aţi ales să reveniţi în România şi, mai mult decât atât, doriţi ca dispozitivul pe care l-aţi inventat să fie lansat, la scară largă, ca produs românesc.
– Nu cred că mi-aş fi găsit locul în altă parte şi oricum mi se pare normal să revin aici si să contribui cu ce pot la societatea românească. Îmi doresc să fac cercetare aici, în România, îmi doresc ca studenţii români să beneficieze de tot ce ştiu şi pot să-i învăţ. Sigur, sunt foarte legată şi de studenţii din Pretoria, încă ţin legătura cu unii dintre ei, au ajuns oameni de ştiinţă reputaţi, dar România este ţara mea.
– Când estimaţi că dispozitivul de depistare a cancerului pe care l-aţi creat ar putea ajunge pe piaţă, accesibil oricui doreşte să-l cumpere?
– În medicină este greu de estimat timpul în care un produs ajunge pe piaţă. Sunt foarte multe lucruri la care încă se lucrează, inclusiv ce tipuri de cancere vor putea fi depistate cu acurateţe, încă lucrăm cu biomarkerii care fac posibil acest lucru, dar ideea este că întâi trebuie omologat, apoi făcute o serie de teste clinice şi, în acelaşi timp, trebuie dezvoltat şi aparatul.
Beneficiem, totuşi, de sprijinul multor oameni, şi nu numai din România ci din toată Europa, care îşi doresc c acest produs să fie omologat cât mai curând.
– Aveţi în plan continuarea cercetărilor acestor biomarkeri, în aşa fel încât să faceţi posibile analize la fel de rapide şi pentru depistarea altor maladii?
– Da, acesta este planul meu, să lucrez în continuare în acest domeniu al biochimie cu aplicabilitate în medicină, nu doar pentru alte maladii, ca atare, dar şi pentru a se ajunge la realizarea unui set complet de analize într-un timp foarte scurt. Este foarte mult de muncă şi este nevoie de resursă umană extrem de bine pregătită şi pasionată de acest domeniu, dar orice început este greu.
– Dacă ar fi să spuneţi ceva tinerilor care nu ştiu încă ce drum să aleagă în viaţă, ce le-aţi spune ca să-i atrageţi spre chimie?
– Le-aş spune că tot ceea ce ne înconjoară are legătură cu această materie, viaţa însăşi e legată de chimie, medicamentele, aerul, apa sau chiar analizele pe care ar trebui să le facem în mod regulat, chit că ne simţim sau nu bine, toate acestea au în comun elemente chimice şi, inevitabil, orice drum urmează, se vor întâlni cu chimia. Chimia poate să fie şi cool, poate fi chiar foarte amuzantă uneori şi, cu siguranţă, poate oferi oricărui profesionist în domeniu satisfacţii nemăsurabile.
***
De final, vă propun să ascultaţi o compoziţie intitulată “Ionization” (Edgar Varese este autorul), despre care Frank Zappa spune, în autobiografia sa, că l-ar fi inspirat să înceapă să scrie muzică.
