Pentru cei care au deschis computerele mai târziu şi nu sunt la curent cu unele detalii vitale despre autoare, e necesar să menţionez că printre rânduri există şi un motan: domnul Sony. Dincolo de coabitarea noastră şi năzbâtiile pe care le face (despre care am să scriu, negreşit) uneori se dă şi pe twitter în locul meu.
Deci dacă citiţi vreodată pe-aici ceva scris cu labele să ştiţi că a preluat comanda!
Ieri am fost la unul dintre centrele Salvaţi Copiii, în cartierul Dămăroaia cu intenţia declarată de a scrie unele dintre poveştile copiilor care învaţă acolo. Intenţionam să scriu ceva care să umble la coarda voastră sensibilă, să vă impresionez, ca să vă fac fie să licitaţi, fie să participaţi la tombolă, dar m-am răzgândit după ce i-am cunoscut pe copii. Ei nu au nevoie de milă, compasiune ori clătinări din cap, nu. Au nevoie să nu întoarcem capul. Conştient, asumat.
Elena, Vlăduţ, Narcisa, Ana Maria, Vasile, Florin, Ruxandra, Mirela, Marius, Violeta, Andreea. Toţi au vârste cuprinse între 8 şi 14 ani, doar unii dintre ei au silabisit, cu greu, “pî rî a… aaaa… liii nî e” pe cutiile cu bomboane pe care le-am dus. Ea e Ruxandra.
Provin din familii dezorganizate, cu părinţi plecaţi în lume sau părinţi cărora le pasă prea puţin de ei şi de viaţa la care îi condamnă prin privarea de educaţie, de atenţie şi, nu în puţine cazuri din păcate, de afecţiune. Merg la centru câteva ore pe zi, punând la încercare răbdarea şi priceperea doamnei Mimi şi a Alexandrei, care se străduiesc să facă “lecţii” cu ei.
E greu, domnişoară. Ei au vârste diferite, unii dintre ei nici literele nu le ştiu, cu alţii am ajuns la citit sau scris după dictare, cu alţii abia repetăm tabla înmulţirii. Nu avem suficient spaţiu ca să-i separăm pe nivel de învăţătură, dar facem tot ce putem ca să acordăm atenţie fiecăruia – îmi spune doamna Mimi.
Le-am povestit copiilor de cei 10 de nota 10, le-am spus câteva vorbe despre fiecare, i-am întrebat dacă pot să le trimită un mesaj. Au fost de acord cu toţii că “mulţumesc” e cel mai frumos, şi au mai adăugat, fiecare, câteva desene.
A fost nevoie să-mi amintesc de orele de caligrafie din clasa a doua ca să le arăt unora cum se face A sau c de mână ca să-şi scrie numele pe foile cu desene. A fost nevoie de toată stăpânirea de sine (de mine!) ca să nu-mi dea lacrimile când Mirela, cea mai mică dintre ei, m-a îmbrăţişat după ce i-am închis geaca sau când mi-au povestit ce-şi doresc de Crăciun. Lucruri simple, cum ar fi, de exemplu, portocale.
De ce să-ţi pese?
Situaţia lor nu e roz deloc. Nu mai sunt primiţi în şcolile de stat după o anumită vârstă, decât dacă trec un examen pe care, 99% dintre ei, nu au cum să-l treacă. Sunt izolaţi din pricina etniei (spuneţi ce vreţi, ştim cu toţii că un copil de ţigan are mai puţine şanse să se integreze!), din pricina ignoranţei părinţilor, din pricina sărăciei şi a indiferenţei. Sunt condamnaţi la excludere socială iar rezultatul va fi că, peste 10-15 de ani, nu doar că nu vor produce nimic, ba dimpotrivă.
Nu e vina lor. Nu e nici vina noastră. Dar spre deosebire de stat, căruia i se rupe cu tărie de toţi, noi, fiecare, oricare, putem schimba viitorul pentru aceşti copii. Dacă un creion colorat în plus îi face să-şi descopere talentul la desen, dacă un abecedar îi ajută să ştie citi, dacă un abac îi ajută să înveţe cât fac 2+2, pentru ei e mare lucru. Au o şansă în plus de a produce ceva util în loc de a deveni infractori sau simpli asistaţi social.
Sunt multe cauze care vă cer mărinimia acum, de Crăciun. Printre ele, şi aceşti copii. La schimb, ca să fie mai uşor, ştiţi deja ce puteţi câştiga. Mă rog, pe lângă mulţumirea că aţi investit în viitor. Şi nu doar al lor…
Tombola pentru Brăduţ (La mulţi ani, domnu!)
Adi, Diana, Mugur, Roxana si Alex, Daniela, Viorel, Daniel, Răzvan, Oltea au şi ei brăduţi numa’ buni de licitat.
Tata ascultă Europa Liberă, iar mama coace ardei capia – aşa am început, la nici 7 ani, primul jurnal dintr-o serie ce avea să ţină, cu mici întreruperi, vreo douăzeci şi ceva de ani.
Ştiam să buchisesc înainte de vremea şcolii, învăţând din cărţile de istorie pe care le avea tata în bibliotecă. Mă atrăgeau ca un magnet, mi se părea că toată ştiinţa lumii stă în semnele ordonate cuprinse între copertele groase, cartonate şi, când o să citesc ce scrie acolo, o să fiu deşteaptă ca tata, fiindcă el ştia să răspundă, vezi bine, la orice întrebare şi toţi copiii ăia mari, elevii lui, ascultau de el.
Nu pot să-mi imaginez viaţa fără litere, fie că le scriu, fie că le citesc. Nu pot să-mi imaginez cum mi-ar fi funcţionat mintea dacă n-aş fi ordonat-o, cât de cât, cu algebră, geometrie sau gramatică. Nu pot să-mi imaginez cum ar fi fost viaţa mea dacă în loc să scriu acea primă propoziţie în bietul meu jurnal de la 7 ani, aş fi scris, dacă aş fi ştiut să scriu, Tată nu am, iar pe mama nu prea o interesează ce fac.
Azi am cunoscut copii care sunt în această situaţie, sau chiar mai rău, copii care, pentru părinţii lor, nu înseamnă cu mult mai mult decât un soi de animăluţ de casă. Abia mâine vă povestesc despre ei, trebuie să-mi adun un pic gândurile înainte să scriu.
Până atunci nu uitaţi să licitaţi darurile şi să vă înscrieţi la tombolă. Acum, după ce am fost la centru, chiar ştiu că orice bănuţ poate face diferenţa pentru aceşti copii.
Ideea tombolei cu Brăduţ pentru Salvaţi Copiii a plăcut multora, avem si câţiva înscrişi, dar eu cred ca biletul până în Thailanda de la Air France, ghidul Florescu şi, mai ales, copiii de la Salvaţi Copiii merită încă şi mai mulţi participanţi, aşa că nu lăsaţi agenda încărcată să stea în calea generozităţii, da? Vă puteţi înscrie AICI :)
În acelaşi sens, vă amintesc că am scos la licitaţie şi un copac cu daruri irezistibile, numai bun de luat acasă. Banii, fireşte merg tot la Salvaţi Copiii, mai precis pentru programul de integrare şi/sau reintegrare a aproape 8000 de minori în sistemul educaţional.
Să recapitulăm ce găsim sub acest pom:
1. & 2. abonamente pe trei luni la revistele Tabu , cea mai curajoasă revistă de femei, şi Money Express, publicaţia care a semnat recent un parteneriat în exclusivitate cu prestigioasa The Economist. Mulţumesc Cristina Bazavan şi Beatrice Weber pentru acest cadou.
3. invitaţe dublă la primul concert Events din 2011 – mulţumesc, Sorina Burlacu & Co, şi abia aştept să văd ce pregătiţi la anul!
UPDATE: primul concert Events în 2011 este Gotan Project, pe 28 februarie, la Sala Palatului! Rezolvaţi şi dar de mărţişor cu ocazia asta, deci hai cu licitatul! :)
În 2010, Events a organizat concerte cu Bloodhound Gang, Aerosmith, Gotan Projet, The Cranberries, Morcheeba, Gabrielle, Melanie Fiona, şi urmează Vaya con Dios, pe 23 decembrie.
4. VIP pass la ediţia 2011 a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu (FITS), cel mai tare din România şi #3 în lume printre manifestările de arte ale spectacolului, după Avignon şi Edinburgh. În 2010, toate spectacolele s-au cam jucat cu casa închisă şi uneori a fost nevoie de poliţia comunitară pentru a stăvili setea de cultură a publicului, aşa că pentru orice iubitor de artele spectacolului acesta este garantat cel mai bun şi mai plin de atenţie dar. Îi mulţumesc lui Constantin Chiriac pentru oferta-i generoasă.
5. Pentru că decembrie e şi luna poveştilor, perioada în care copiii sunt cei mai cuminţi, exemplar de cuminţi, am pentru cei care licitează pomul cu daruri şi un pachet de cărţi cu poveşti, oferit de Jurnalul Naţional – multumesc, Sorin Stoian şi Marius Tucă!
Aş zice că-s daruri faine şi, vă rog, nu uitaţi: banii merg direct la Salvati Copiii. Avem o primă ofertă de 100 de lei. Cine dă mai mult?
UPDATE: avem 150, 170, 200,250, 270, 300, 350 400 450 de lei. Cine dă mai mult? :)
Voi observaţi bătrânii? Observat nu în sensul “bird watching”, pitiţi după tufişuri cu un binoclu puternic, ci în sensul de remarcat. Pe stradă, la parterul blocului, piaţă şi pe unde mai mergeţi voi. Mie mi se întâmplă uneori să surprind cu coada ochiului expresii faciale care îmi atrag atenţia. Cum a fost, de exemplu, în cazul acestui bătrân tunisian:
Feţele bătrânilor sunt adesea cele mai expresive, chestie de experienţă de viaţă şi de felul în care se raportează la ceea ce îi înconjoară, nu ştiu exact. Ce ştiu sigur este că azi m-am surprins mult mai atentă la feţele bătrânilor, iar asta i se datorează lui Radu Afrim, regizorul spectacolului joi. MegaJoy*, văzut aseară.
Spectacolul se joacă pe scena de la Odeon, şi tot acolo se regăsesc şi spectatorii, dispuşi în gradene, pe lateralul mesei aflate în centru. De altfel, mai totul se petrece în jurul acestei mese, pe ea şi chiar sub ea, rolul său fiind să aducă împreună, în fiecare joi, o mână de bătrâni care profită de fiecare întâlnire pentru a-şi rememora tinereţea.
Nu e rost, însă, de dantele vechi şi decrepitudini, nici măcar de gesturi desuete. Bătrânii ăştia, deşi atinşi de neajunsurile fizice ale vârstei, abia se apropie de perioada năzbâtiilor copilăreşti: râd, dansează, se lăcomesc, vorbesc porcos, bagă-n ei piftie, caltaboş şi alcool fără cel mai mic stres legat de colesterol şi chiar chicotesc cu gândul la sex.
Deşi spectacolul durează două ore şi jumătate, nici o secundă nu e irosită pentru scene “însăilate”, doar ca să fie, în nici un caz! Joia lui Afrim & Co. e fresh de la un capăt la altul, are ritm, umor, umor de toate felurile, şi nu te lasă nici o secundă să respiri, mai ales că masa e mai lungă decât o poate cuprinde privirea iar personajele au mereu ceva de făcut ori spus, uneori în acelaşi timp.
Am aplaudat de m-au usturat palmele şi, deşi nu era nimic neapărat trist sau măcar duios în joi. megaJoy, mi s-au umezit ochii, iar azi, pe stradă, m-am uitat cu şi mai multă atenţie la bătrâni, comparându-i, în gând, cu personajele din spectacol. De văzut. Neapărat.
Mulţumesc mult, Cristi!
_________
* joi. megaJoy
Teatrul Odeon, Bucuresti 2006
Regie: Radu Afrim
Distributie: Virgil Andriescu, Alin Teglas, Jeanine Stavarache, Crina Muresan, Tatiana Iekel, Constantin Cojocaru, Liana Margineanu, Rodica Mandache, Virginia Rogin, Irina Mazanitis, Dorina Lazar
Scenografie: Vittorio Holtier
Costume: Ilona Varga-Jaro
Aşa cum v-am spus, sunt şi eu implicată în campania cu brazii de Crăciun pentru Salvaţi Copiii. Dar n-am făcut nici un brad. Conceptul meu se numeşte, vorba poetului, “Un copac cu flori şi un colţ uitat de cer” pentru că exact despre asta este vorba, după cum o să citiţi mai jos.
Copacul cu flori e un pretext
De fapt, important e ce am aşezat sub el, daruri oferite de partenerii mei: o invitaţie dublă la concertul Gotan Project (februarie 2011) by Events, un abonament la revista Tabu şi unul la Money Express , un pachet de cărţi cu poveşti de la Jurnalul Naţional şi o invitaţie VIP la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, ediţia 2011, care are loc la finele lunii mai. Aşa e copacul cu flori, vine cu daruri incluse!
Îl puteţi licita prin intermediul comentariilor la acest articol. Cea mai mare sumă licitată pînă pe 19 decembrie 2010, ora 23.59, câştigă toate darurile, copacul cu flori şi vaza în care este aşezat acesta. Succes!
Colţul uitat de cer e o treabă de care sunt şi mai încântată!
Pomul meu, chiar şi cu daruri, e doar un pom, dar n-aş putea să fiu mai prejos decât ceilalţi implicaţi în campanie, aşa că vă ofer şi un Brad. Brad Florescu. Da, acel Brad Florescu, cel care a lăsat viaţa de asfalt şi corporaţii pentru Thailanda. Dar cum Brăduţ e departe, în lumea cea exotică şi se dă greu plecat de-acolo, câştigătorul primeşte şi un bilet de avion dus-întors pentru Thailanda!
O minunată aventură: Brăduţ Florescu – ghid şi un bilet Air France până în Thailanda şi înapoi – puteţi câştiga asta dacă donaţi minim 99 de lei în contul Salvaţi Copiii: RO15RNCB0071011434790005 (RON), deschis la BCR, Sucursala Plevnei, Bucureşti.
Paşii sunt simpli: vă înscrieţi AICI, primiţi un mesaj de confirmare, donaţi, îmi trimiteţi dovada plăţii şi intraţi în tragerea la sorţi ce are loc în 24 decembrie. Mult succes şi nu uitaţi scopul acestei campanii: copiii!