Dincolo de citatul celebru al lui Mahatma Gandhi, Be the change you wish to see in the world, postat peste imagini sugestive pe reţelele sociale de către cei care fac colecţie de Likes, adevărul e mai degrabă că ne plângem de ceea ce nu merge bine sau aşteptăm să rezolve alţii decât să punem mâna să facem ceva, să schimbăm.

De la ţăranii care aşteaptă jandarmii să le facă dig, statul să le dea bani să-şi refacă gospodăriile până la părinţii care se plâng de subiecte prea grele la examene, dau vina pe profesori, sistem, făcători de subiecte, dar uită că ei înşişi nu şi-au încurajat copiii să citească ori să înveţe, mulţumindu-se să-şi imagineze că notele (bunicele, să zicem) primite de odraslă la şcoală sunt măsura reală a ştiinţei acestuia de carte.

După rezultatele de ieri, se pare că în România sunt mai mulţi nesimţiţi decât proşti. Unii, însă, fac parte din ambele categorii.

Foto via Andrei

Nu ştiu şi nu înţeleg cum de s-a ajuns la Mă piş pe el de vot, şi chiar cu mândrie, după cum se vede. Nu înţeleg cum un drept pe care l-am primit odată cu democraţia ajunge să fie terfelit în felul ăsta şi de ce îşi imaginează toţi cei care n-au votat că nepăsarea lor ar putea face vreo diferenţă?

Nepăsarea n-a schimbat nimic, niciodată. A fost, în schimb, o bună bază pentru abuzuri. Tot circul politic de la noi e o consecinţă a nepăsării, iar neprezentarea la vot va fi, mereu, un vot pentru putere. Drept urmare, Maria Grapini se duce să ne reprezinte, pe toţi, în Parlamentul European. Inclusiv, sau mai ales pe cei care n-au votat. Mai puţin pe ăia care, ca şi mine, au ales să aleagă altceva!

Felicitări! Le-aţi arătat voi!

La amiază, prezenţa la vot în Capitală era în jur de 17 procente. Adică 4 din 5 bucureşteni cu drept de vot au ales să nu-şi rupă câteva minute din preţiosul lor timp duminical pentru a-şi exercita un drept pe care, dacă nu l-ar avea, s-ar da cu fundu’ de pământ strigând, sus şi tare, “Democraţie!”.

S-a spus că prin participare la vot legitimăm clasa politică şi de-aia n-ar trebui, vezi Doamne, să votăm. Sau că nici unul nu merită, toţi sunt o apă şi-un pământ. Dar ştiţi ceva? Oricum rezultatele alegerilor vor fi validate, cu sau fără aportul “scârbiţilor”, aşa că tot ce mai pot face aceştia din urmă, acum, când mai e oră până la închiderea urnelor, e să se ducă naibii să influenţeze, totuşi, cine se duce în Parlamentul European şi în numele lor. Sau cine nu se duce, dacă n-au alte opţiuni.

De obicei sunt cât de cât atentă la campaniile electorale, nu ca să mă decid, vorba Cetăţeanului Turmentat, “eu cu cine votez?!” ci aşa, ca să văd ce idei creţe mai au onor strategii autohtoni de campanie. În toamna, asta, însă, aproape că n-am simţit campania, cu excepţia câtorva scrisori şi felicitări de Sărbători aruncate în cutia poştală, şi nişte tineri de la USL care s-au trezit să-mi sune la uşă ca să-mi dea o plasă cu ceva.  Tot ce au avut de spus candidaţii în termeni de adertising politc a fost la fel de incitant ca o femeie gonflabilă spartă: mult fîsssss!