Când eram copil aveam o umbrelă mică, pe măsura mea. Era roşie cu buline albe, iar mânerul avea forma unui iepuraş. Mult timp după ce am primit-o, am ieşit cu ea afară chiar şi în cele mai toride condiţii, în ciuda faptului că ideea cochetei umbrele de soare îmi era – pe vremea aceea – complet străină.
Pentru că vremea însorită de iarnă îmi descumpăneşte sistemele care spun că acum ar trebui să fie vijelia a mai mare, zăpezi şi, în general, iarnă, nu primăvară, am ales să lenevesc prin casă azi alături de ceai fierbinte, stafide uriaşe şi Domnul Sony pe post de pled peste picioare.
Zilele astea am primit comanda de la Editura All şi câteva cărţi ca dar de Crăciun, astfel că lista To Read e destul de bogată la început de an. Prima pe care am terminat-o se numeşte Copil în Epoca de Aur şi conţine câteva povestioare delicioase despre distracţiile copilăreşti din vremurile comuniste. Dan Cârlea (camionagiu.ro) este cel care rememorează, cursiv şi cu umor, poznele şi peripeţiile copilăriei, de la ţevile pentru cornete până la interminabilele cozi la lapte, ouă, salam… orice!, de la febra playerelor şi casetelor video până mica bişniţă cu săpunuri, carne, pachete de vată sau chiar hârtie igienică.
De citit, întru zâmbitoare aducere aminte pentru cei care au prins vremurile epocii de aur, sau pentru cunoaştere pentru cei care nu le-au prins. Sincer, eu cred că noi, cei care ne-am trăit copilăria până în ’89 am fost ceva mai câştigaţi, în pofida tuturor lipsurilor. Dar e posibil să fiu subiectivă… :)
Cartea se găsește în București, la Librăria Bastilia din Piaţa Romană, iar pentru cei care nu sunt din Capitală se poate comanda aici.
Indiferent de ceea ce a decis ministerul educaţiei (te şi miri c-avem aşa o instituţie la cât suntem de repetenţi în materie!), pentru mine prima zi de şcoală a fost şi va rămâne 15 septembrie, nu există alta. Despre amintirile de atunci am povestit odată cu relatarea primei mele fiţe de fashionistă (mai mult atunci decât acum), aşa că am scotocit prin memorie cât să-mi amintesc de primele zile de liceu şi cum am ajuns să detest matematica.
Am învăţat la Neculce, poreclit – şi atunci, dar şi acum – Bastilia, pentru severitatea cu care eram trataţi noi, elevii. Clădirea mi s-a părut imensă, îmi era greu să ţin minte unde-s laboratoarele şi nu o singura dată, în primele zile, mi s-a întâmplat să mă rătăcesc. Intrasem la bio-chimie căci pe vremea aia aveam gânduri de medicină aşa că am mâncat chimie pe pâine vreme de patru ani. Chestie care mi-a folosit foarte puţin spre deloc, exceptând perioada în care am lucrat la RMGC, şi i-am uluit pe inginerii canadieni cu faptul că ştiam procese chimice până la detalii gen formulă.
Coşmarul meu, însă, a fost matematica. Din prima oră, profesoara, poreclită de noi “Păluga”, fiindcă era foarte înaltă, ne-a dat teme! Din prima oră! Nu ştia să explice şi, deşi îmi plăcuse matematica din generală, la liceu am fost, cu puţin excepţii, bâtă, mai ales că materia principală era analiză matematică, nu geometrie, nu algebră – îndeobşte mai logice şi mai prietenoase şi la care luam note mari fără să mă străduiesc prea tare.
Desigur, cine naiba a stat, în primele zile de şcoală, să facă tema la mate?! Aham! Nimeni! Ca să scăpăm basma curată, după ora din laboratorul de fizică, am pretins că am pierdut cheia de la clasă şi nu putem intra. Deci nu tu tablă, nu tu caiete, nu tu teme! “Şi mai bine plecăm acasă, doamnă, serios!” – matematica era ultima oră. Profa a insistat, a apărut o cheie de la administraţie, de undeva, şi, deşi nu mai era prea mult timp, ne-a pretins temele. Hâr, mâr, singura din clasă care-şi făcuse lecţiile a fost N. iar noi, toţi ceilalţi, ne-am ales cu un ditai 4-ul!
Din pricina acestei note, deşi ea n-a fost trecută decât în catalogul provizoriu, tata nu m-a lăsat să merg la Balul Bobocilor din generaţia mea. Şi, din motivul ăsta, am urât-o pe profă şi materia ei până la finele liceului!
***
Sunt o nostalgică, ce să spun, iar anii de liceu au fost, probabil, cei mai frumoşi, pendulând între lipsa responsabilităţii de a-mi purta de grijă şi micile drame ce ne însoţesc la tot pasul în perioada cu pricina şi de care azi râdem ,ânzeşte. Aşadar, aş fi marcat oricum data de 15 septembrie. În mod special o fac de data asta, fiindcă cei de la Colour (unul dintre brandurile mele preferate), fac un concurs cu amintiri din prima zi de şcoală pe pagina lor de facebook.
Premiile sunt tentate: păpuşi Momiji şi rechizite cool, aşa că vă sfătuiesc să participaţi şi voi. Amintirile din şcoală au, oricum, darul de a ne face să zâmbim de cât de mici şi de tâmpiţei eram (eu, în orice caz, cam aşa eram), iar dacă, cu ocazia asta, putem primi şi-un premiu, cu atât mai bine! :D
Din păcate, poza clasică cu harta în spate din prima zi de şcoală s-a pierdut la “partaj”, iar ex nu doreşte să mi-o înapoieze aşa că tre’ să răscolesc prin albumele mamei şi revin dacă găsesc ceva relevant. În orice caz, aveam faţă şi apucături de copil cuminte! :))
Am citit prin presă că există un program intitulat “Primul ghiozdan” şi găsesc că e o treabă tare bună, mai ales dacă e asociată şi cu niscaiva amenzi pentru părinţii care nu-şi trimit odraslele la şcoală. Fiindcă, oricum ar fi învăţământul românesc, analfabetismul e o plagă socială şi nici un copil nu ar trebui să fie condamnat la aşa ceva, cu atât mai mult de către chiar cei care i-au dat viaţă!
Dar titlul programului m-a dus instant cu gândul la primul meu ghiozdan şi povestea… lor! Fiindcă, în fapt, “primul meu ghiozdan” au fost două, după cum spune povestea.
Am fost foarte încântată de ideea de a merge la şcoală şi tot atunci, din câte mi pot aminti, a avut loc şi prima mea “fiţă” fashion. Adică mi-am dorit, da’ mult, aşa cum numai un copil poate, ghiozdan cu Albă ca Zăpada. Văzusem la un alt copil, aiurea, pe stradă, şi de atunci nimic nu mi-a putut scoate din minte dorinţa fierbinte de a avea şi eu un astfel de ghiozdan. Cu fata cea frumoasă şi cu cei şapte pitici. Atâta l-am tocat pe tata la cap încât a mers, dragul de el, vreo câteva zile cu mine ca să căutăm minunea. Prin librării, prin depozite, pe unde mai ştia şi el pe unul sau pe altul, peste tot am scormonit împreună, dar ghiozdanul de vis nu apărea nicicum, iar eu nici gând să merg cu altceva la şcoală.
Până la urmă, fiindcă 15 septembrie nu putea fi amânat după găsirea sau nu a ghiozdanului ideal pentru mine, am primit unul verde, cu doi copii care se jucau tenis. Îmi plăcuseră culoarea şi forma lui şi oricum îmi era relativ indiferent în ce puneam abecedarul atâta timp cât personajele lui Grimm nu erau acolo. Nu am amintiri neapărat plăcute din prima zi de şcoală, fiindcă am nimerit în bancă cu o fetiţă foarte grasă (eu eram tipul “scândură” pe vremea aia) care atâta s-a foit până m-a trântit din bancă. De atunci şi din pricina asta nu suport să mi se greşească numele şi să mi se spună Roxana, că aşa o chema pe fetiţă cu pricina – acum ştiţi motivul.
Peste mai puţin de două săptămâni de la această primă zi de şcoală, la prima notă, un 10, am venit acasă plină de încântare! Fireşte că a fost o fericită coincidenţă, dar acasă mă aştepta, chiar în sufragerie, mult visatul ghiozdan cu Albă ca Zăpada. Era albastru şi avea şi toată trupa veselă de pitici! Am fost convinsă, mult timp de atunci, că tata ştia ce note iau eu încă înainte să-i arăt carnetul sau să mi le treacă doamna Petcu (învăţătoarea) în catalog.
Fireşte, după asta mi-am dorit un penar chinezesc şi stilou cu cap de panda. Stiloul l-am primit tot în clasa întâi, după ce am depăşit faza bastonaşelor. Există şi acum, bine pitit de mama, alături de primul meu caiet.
Voi vă amintiţi primul vostru ghiozdan? Dar dacă ar fi să alegeţi astăzi unul, cum ar fi? Al meu ar fi, foarte sigur, cu pisici!
N-am scris cu gândul de a a leapşa, dar ar fi drăguţ, cred, că ne amintim de copilărie şi să ne imaginăm ce ghiozdan am alege azi, aşa că îi provoc pe Cristina, Chinezu (care ne poate spune şi ce se mai poartă azi), Raluxa şi pe Hoinaru să ne spună ce şi cum :)
Am început, acum câteva zile (1, 2), un scurt serial despre Folk You!, festivalul de la malul mării, căruia i-am fost, pe rând, fan, PR şi producător general, o rememorare a ceea ce a însemnat şi ce, în opinia mea, nu mai este acum. De la o cântare curată, om şi chitară, pe plajă, la hip hop. Şi nici măcar nu e cale atât de lungă…
2009 – copacii fără pădure
În 2009 Folk You n-a mai fost “al meu” şi nici eu a Jurnalului. Lucram deja în alt trust media dar n-am putut sta deoparte când a fost vremea festivalului, aşa că m-am dus la Vamă. Cu emoţii, cu nostalgii. Am regăsit o parte din echipa cu care lucrasem, un festival de amploare, dar în culise atmosfera era diferită. Nu ştiu cum şi de ce, pur şi simplu era diferită. M-am întristat să constat lucrul ăsta, cu atât mai puţin s-o aud de la alţii.
Pe scena de la Vamă au urcat, atunci, cei de la Iris, primul concert, dacă nu mă înşel, după operaţia lui Cristi. N-a fost rău, îmi place Iris şi publicul i-a primit foarte bine, dar deja, pentru mine, tobele – altele decât ale ZAN-ului Biţulescu – erau prea mult pe scena Folk You. Prima dată pentru Iris şi ultima dată pe o scenă – cel puţin pe Pământ, sigur cântă în ceruri – pentru Tatiana Stepa, care a făcut un efort considerabil să se urce pe scenă şi să cânte. Nu peste mult timp avea să se stingă..
2010 – Mişcarea de rezistenţă
În 2010 n-am fost fiindcă am avut de ales între Faithless, Pink Martini şi festivalul din Vamă. De fapt, nici n-am avut de ales, Faithless e printre trupele mele favorite din toate timpurile, sunt un fan declarat Maxi Jazz, aşa că nici nu s-a pus problema alegerii. Dar am văzut, seară de seară, Folk You live la Antena 2.
Nu mai rămăsese aproape nimic din ideea de om şi chitară pe o scenă… Luna, marea, stelele făceau deja figuraţie, iar cortiştii din Vamă au fost nevoiţi să-şi mute locuinţele temporare pentru a face loc scenei. Folk You devenise deja Mişcarea de Rezistenţă, un concept de marketing (cu toate că, sunt mai mult decât sigură, MT este pe bune un rebel şi un idealist).
2011 cu Guess Who, Zdob şi Zdub, Holograf, Puya
Au fost incredibil de multe voci care au spus că anul ăsta Folk You e un bâlci. Nu simt neapărat nevoia să mă alătur criticilor, dar pentru cineva care ştie festivalul de când era mic, schimbările în ceea ce priveşte artiştii prezenţi pe scenă în acest an sunt cel puţin discutabile.
Înţeleg că a crescut, că s-a schimbat, că a evoluat, dar pentru mine FY a fost şi va rămâne cântarea simplă de pe plajă. Poate e un concept perimat, poate am rămas prea puţini care să fim tributari acestui gen de eveniment. Cu toate acestea, însă, când văd Guess Who şi Puya în “distribuţie” parcă ceva nu se leagă, parcă ceva nu e-n regulă.
Admir, totuşi, faptul că festivalul continuă să existe. Într-o perioadă de criză, cu bugete care sunt cum sunt şi cu un concept eminamente diferit faţă de cel original, Folk You rămâne o constantă în peisajul muzical live autohton. Dar parcă nu mai e Folk You “Florian Pittiş” ci, mai degrabă şi aproape exclusiv, Mişcare de Rezistenţă. Altă mâncare de peşte. Personal, aş fi preferat o seară de Folk You în cadrul festivalului Mişcarea de Rezistenţă. (Măcar) Una ca pe vremuri…
(uite, Iubi, de asta ziceam!)
Nu mă duc, mai ales pentru că am deja altceva în agendă pentru weekendul ăsta, dar şi pentru că nu mai e ce-a fost. Nu că nu mi-ar plăcea cei mai mulţi dintre cei aflaţi pe afiş. Dar nu la Folk You, îmi pare rău.
Asta a fost o scurtă istorie a unui festival iubit la care am muncit mult şi cu mult drag. Poate că ar trebui să existe aici şi o listă cu oamenii fără de care nu s-ar fi povestit dar ar fi prea lungă. E suficient să spun că le sunt extrem de recunoscătoare pentru că au acceptat să ne ajute în toţi aceşti ani. Nu în ultimul rând, sunt recunoscătoare pentru că am fost parte din ceva atât de special.
Şi, cine ştie, poate la anul ne-om revedea prin preajma scenei… :)
Am început, acum câteva zile, un scurt serial despre Folk You!, festivalul de la malul mării, căruia i-am fost, pe rând, fan, PR şi producător general, o rememorare a ceea ce a însemnat şi ce, în opinia mea, nu mai este acum. De la o cântare curată, om şi chitară, pe plajă, la hip hop. Şi nici măcar nu e cale atât de lungă…
2007, fără Moţu. Sfârşitul nu-i aici.
În vara lui 2007 Moţu s-a dus să cânte în alte zări, dar Festivalul a continuat: Folk You în memoriam Florian Pittiş. Am organizat evenimentul doar în Vamă, fiindcă, stabilisem, nu fără greutate, că acolo e casa lui. Pe scenă, în toate cele trei zile, a fost un scaun gol, iar pe marginea scenei, între public şi artişti, au ars lumânări. A fost, cred, cea mai emoţionantă ediţie. S-a cântat până la ore mici din noapte şi, în fiecare seară, după concerte, mica mea echipă a curăţat plaja. Nimeni nu a avut voie să se sustragă acestei activităţi.
Au venit, la întâlnirea cu publicul, artişti consacraţi ai genului, cei mai îndrăgiţi. Îi regăsiţi, pe majoritatea, cu emoţii cu tot, pe compilaţia Folk You, apărută un an mai târziu şi, pentru a cărei realizare, am trecut prin multe peripeţii birocratice cu TVR-ul.
Nici anul ăsta n-a fost lipsit de peripeţii, care mai de care mai puţin amuzante, de data asta. Festivalul a ieşit bine, public mult şi frumos, vreme bună, care ne-a iertat de ploaie.
2008 – Dincolo de orice Vamă
“Ştiţi cum e cînd, cu cîteva zile înainte de Crăciun, te trezeşti că, ah, iar au venit Sărbătorile de iarnă şi ai uitat să te pregăteşti pentru că ai fost pre(a)ocupat de viaţa de zi cu zi? Cam aşa se întîmplă şi cu FolkYou! Deşi ştim, de la an la an, şi că mai urmează şi cînd o să fie, exact, abia cînd perioada cu pricina se apropie intrăm cu adevărat în febra pregătirilor. Sînt foarte multe de făcut şi foarte puţini spiriduşi pentru un festival care durează trei zile!” – aşa scriam în editorialul de acum trei ani, şi aşa a şi fost. N-am ştiut/crezut că ne iese FY fiindcă… deh, grele, nene, cu bugetul. Dar a ieşit. A fost prima ediţie cu scenotehnică realizată de Stage Expert – impecabili, de altfel, dar a fost şi prima ediţie în care distanţa între artişti şi public s-a mărit considerabil. Scena era înaltă, nu doar un podium, pe nisip, luminile mai multe, şi parcă atmosfera de poveste se destrăma încet, ca o urmă de paşi pierduţi pe nisip…
Credit foto: © Diman Oshchepkov | Dreamstime.com
Ca de obicei, însă, publicul a fost la înălţime. La final de festival, m-am urcat pe treptele ce duceau pe scenă şi am rămas minute întregi, cu lacrimi de emoţie, plină de admiraţie şi drag pentru miile de oameni care au stat, în medie, câte şase-şapte ore pe seară să asculte, să cânte să se bucure de muzică. A fost, din câte ştiu de la alţii şi am simţit şi eu, ultima ediţie în spiritul consacrat.
Ştiu că a fost şi ambiţia mea să-l fac cel mai mare festival şi ştiu că am reuşit asta. Totuşi, îmi pare nespus de rău acum că nu m-am opus mai mult creşterii lui în termeni de amploare, scenotehnică şi “meniu” artistic. Ar fi trebuit să ştiu mai bine: fericirea e un lucru mărunt, iar FY trebuia să rămână pe o scenă mică: un om şi chitara lui. Poate greşesc, poate nu, poate sunt doar tributară atâtor ani de concerte şi de prietenie cu mulţi dintre artiştii genului.
Mâine termin acest serial. Tot mâine începe, în Vamă, a şaptea ediţie a Festivalului. Nu mă duc.
Unii, mai preţioşi, ridică o sprânceană când aud că stau “la Gară”.. Bine, probabil că nu ajută nici completarea pe care o fac de obicei în astfel de situaţii: “Da, am o cutie de carton pe peronul şase. E chiar confortabil”. Dar mie chiar îmi place cartierul ăsta! Sunt comodă şi am totul ici-colea: metrou, piaţa, magazine, bănci şi, bonus, stau la trei minute de mers pe jos faţă de casa părintească. Perfect, zic!
De-aia mi-s dragi clădirile astea vechi din zona Buzeşti – Popa Tatu – Calea Griviţei – Berzei, aşa vechi şi prăpădite cum par. Au în ele istorie, o demnitate desuetă, dacă vreţi, dovezi mute că oraşul ăsta a fost cândva frumos, aproape elegant. Mai mult, pentru mine reprezintă amintiri. La cinematograful Feroviar am văzut Declaraţie de dragoste şi Liceeni, de la librăria I.L. Caragiale mi-am cumpărat Abecedarul şi, ani la rând, toate manualele şi cărţile. Ah, mirosul ăla de hârtie tipărită!
Deci, da, a fost dureros să văd cum au ars cele două clădiri, să simt zile întregi, în zonă, mirosul acru de troace arse, să văd cum în 20 de ani toţi primarii care mi-au cerut votul au ignorat colţul acela de stradă, rămas ca o măsea stricată la doi paşi de Guvern. Le-au lăsat intenţionat să ajungă ruine, căci o casă ridicată pe un teren n-o să aducă niciodată la fel de mulţi bani ca un bloc! Şi acum le-au făcut una cu pământul, ilegal (mersi, Cristi, pentru link), ignorând faptul că una dintre cele două clădiri era monument istoric cu acte în regulă.
Dom’ primar, nu şpaga te bagă în cărţile de istorie!
Fireşte, nu mai era nimic de făcut acum cu cele două clădiri. Două decenii sapă adânc în orice faţadă, dar într-unele deja încercate de ani, cutremure şi incendii mistuitoare. Da, puteau fi salvate şi recondiţionate acum 15, poate chiar 10 ani. Dar i-a păsat nimănui fiindcă terenurile alea sunt mai scumpe decât amintirile mele şi istoria oraşului.
Nu mă opun progresului şi pricep ce va să însemne fluidizarea traficului în acest oraş mizer. Dar sunt sigură că s-ar fi putut găsi soluţii, dacă cuiva i-ar fi păsat de istorie mai mult decât de bani. Mă rog, o altă utopie în ţara mea de d’oh!
PS Dar avem şi realizări: recordul la cel mai mare cârnat afumat din lume! Muriţi, mă!