Ani la rând m-am ferit să ies din casă la Noaptea Muzeelor și, admit onest, am zâmbit la vederea cozilor imense de la intrări: păi, dacă tot te pasionează arta, ce contează câțiva lei pentru bilet?
Dar, pe măsură ce-au trecut anii, am devenit un mic fan al manifestării pentru că, între timp, au început să fie organizate tot felul de evenimente speciale în noaptea asta, expoziții pe care ai ocazia să le vezi doar atunci. Mai mult, am decis că orașul plin de plimbăreți culturali are ceva mișto, occidental, pe placul meu.
Anul ăsta, mă plimb între Primăverii și Odeon, via Piața Victoriei, la expozițiile unde se îmbină arta și tehnologia, și musai îmi iau o baterie externă cu mine pentru telefon, că o să-mi trebuiască.

Cândva, în liceu, mi-a fost destul de clar că viitorul meu o să fie legat mai mult de cuvinte și mai puțin de formule matematice. Cu toate astea, în timp, am descoperit ritm și rigoare matematică în fraze, rime, silabe și, mai apoi, în dans sau alte manifestări artistice. Am mai scris despre asta când am povestit despre Noche Bach, spectacolul lui Gigi Căciuleanu inspirat din șirul Fibonacci. Iar zilele trecute m-am întânit iar cu matematica și arta într-o formulă fascinantă.

De fiecare dată când sunt în Sibiu încerc să ajung la Brukenthal ca să văd ce expoziţii noi mai sunt şi, dacă am vreme şi de asta, să iau soldăţei de la magazinul de suveniruri. Sunt mici, cât un băţ de chibrit, au armuri din diverse epoci şi, din câte ştiu, au grijă de cei cărora le sunt oferiţi cu drag. Şi cum eu aşa fac, m-am dus să-mi refac colecţia. Nu am găsit soldăţei cum am vrut eu, dar am găsit o poveste cu doi motani. Eu mă declar mulţumită, şi sper că şi voi!

Un pic dezamăgită că nu am găsit colecţia de soldăţei, m-am mai uitat prin vitrina magazinului, poate-poate, şi aşa am zărit un magnet cu doi motani portocalii. Da’ ăştia doi cine mai sunt?, am întrebat, mirată. Adică pisici pe Facebook, înţeleg, sunt simpatice, dar ca suvenir de la Brukenthal…