De fiecare dată când sunt în Sibiu încerc să ajung la Brukenthal ca să văd ce expoziţii noi mai sunt şi, dacă am vreme şi de asta, să iau soldăţei de la magazinul de suveniruri. Sunt mici, cât un băţ de chibrit, au armuri din diverse epoci şi, din câte ştiu, au grijă de cei cărora le sunt oferiţi cu drag. Şi cum eu aşa fac, m-am dus să-mi refac colecţia. Nu am găsit soldăţei cum am vrut eu, dar am găsit o poveste cu doi motani. Eu mă declar mulţumită, şi sper că şi voi!
Un pic dezamăgită că nu am găsit colecţia de soldăţei, m-am mai uitat prin vitrina magazinului, poate-poate, şi aşa am zărit un magnet cu doi motani portocalii. Da’ ăştia doi cine mai sunt?, am întrebat, mirată. Adică pisici pe Facebook, înţeleg, sunt simpatice, dar ca suvenir de la Brukenthal…
– Cum? N-aţi auzit de Donatello şi Antonello?
Prinsă ca la şcoală cu lecţia neînvăţată şi gândindu-mă că ăştia doi trebuie să fi fost mari artişti la vremea lor, am scanat repede prin minte nume celebre. Donatello, da, suna cunoscut, un sculptor, dar Antonello?! Cu voce mică, am bălmăjit ceva, adăugând că eu de pisoi întrebam.
– Păi, da. Ei. Sunt mascotele noastre, Donatello şi Antonello.
Ha! O poveste cu pisici, chiar sub nasul meu! Să cercetăm!
Aşa am aflat că cei doi pisici sunt veritabile mascote ale muzeuluişi îşi fac treaba cu hărnicie, atrăgând deopotrivă copii şi adulţi către muzeu. Prin “vocile” lor, programele educative desfăşurate de Brukenthal au devenit şi mai interesante pentru cei mici, iar motanii sunt răsfăţaţi de toţi vizitatorii şi de (aproape) toţi cei care lucrează acolo.
La datorie
Am stat un pic de vorbă şi cu “mamele adoptive” ale celor doi motani, Dr. Dana Hrib, director adjunct al muzeului, şi Dr. Anamaria Tudorie, Şef secţie Marketing şi Comunicare. Ambele sunt tinere, interlocutoare plăcute şi, fireşte, mari iubitoare de pisici! Şi mi-am amintit de motanul Dewey şi de cum a schimbat el o comunitate… :)
Aşa am aflat că cei doi poznaşi locuiesc la Brukenthal de când erau cât lingura, că mai au un frate la Satu Mare, că, de când sunt la muzeu, dau câte o lăbuţă de ajutor departamentului de promovare şi că au succes! De întâlnit m-am întâlnit cu amândoi, dar unul dintre ei, cred că Donatello – fiind la începutul relaţiei noastre, eu nu pot să-i deosebesc! – a avut un pic de treabă, poate o şedinţă, şi a fugit! Aşa că poză de la mine doar cu celălalt, un blând şi un simpatic.
Totuşi, dincolo de cei doi motani şi capitalizarea foarte deşteaptă a dragostei universale pentru pisici, am aflat că Muzeul Brukenthal nu e deloc pe roze, că banii de la Ministerul Culturii sunt mult prea puţini pentru întreţinerea în bune condiţii a colecţiilor, că nu se fac investiţii (decât pe hârtie), iar banii pe care sibienii şi alţi vizitatori îi donează intră în gaura neagră a Trezoreriei şi nimeni din Brukenthal nu-i mai vede! Habar n-aveam că situaţia e atât de lipsită de veselie acolo, cu atât mai mult cu cât, din bruma de buget pe care o au, cei de la muzeu reuşesc să facă o mulţime de activităţi şi expoziţii!
Primăria ar vrea şi ar putea să aibă grijă de muzeu dar legal nu se poate implica, aşa că, dacă vreţi să ajutaţi, întrebaţi-i pe cei de la Brukenthal de ce anume au nevoie. Un banner, nişte afişe, rechizite, orice poate fi de ajutor, fiindcă cea mai mare parte a bugetului alocat de minister se duce pe facturile de întreţinere – gândiţi-vă cât plătiţi voi acasă… şi acum gândiţi-vă cât costă asta pentru un spaţiu cât Brukenthalul, unul în care temperaturile trebuie menţinute, iarnă, vară, cam la aceleaşi valori, altfel comorile din muzeu riscă să fie distruse.
Brukenthalul are nevoie de o mică armată. Are, în schimb, o mână de oameni dăruiţi, doi motani şi, sper, mulţi prieteni. Sibieni, să nu vă lăsaţi una din comori de izbelişte! Şi salutaţi-i pe Donatello şi Antonello din partea mea când îi vedeţi!
PS Muzeul are şi pagină oficială pe FB şi e loc de mai mulţi fani, să ştiţi :)
Leave a Comment