Când am fost să ascult orchestra din Amsterdam, la Enescu, v-am zis, în treacăt, că am avut locuri lângă un cuplu de doamne aflate la… cam a treia tinereţe, aşa. Una dintre ele, cea care stătea mai aproape de noi, era de-a dreptul cool, însă. Mărunţică, cu pantaloni de piele roşie (dar nimic ţipător), cu o tolbă de asemenea de piele, şi rame de ochelari Chanel (că rog!), din piele de aceaşi culoare, cămaşă şi-un sacou, păr scurt, nevopsit, şi o prezenţă discretă dar puternică. Nu aveai cum s-o ignori, pur şi simplu emana bucurie în timp ce asculta, cuminte, un pic sprijinită în baston, concertul.

Aseară, după un film, am ieşit în faţă la Sun Plaza să fumez o ţigară până să iau metroul spre casă. Butonam telefonul când mi-a atras atenţia o bătrânică: tocmai ieşise pe uşa rotativă cu un căruţ din ăla pe două roţi cum folosesc bătrânii.

Mi-a atras atenţia pentru că era mărunţică, mergea foarte aplecat, aproape de 90 de grade, însă avea o jachetă cu nasturi la două rânduri, roşie, elegantă, şi, n-aş putea băga mâna în foc, că-s uşor mioapă, dar cred că purta perucă. Era o bătrânică foarte respectabilă şi simpatică, vă spun! Şi avea şi baston.