Îmi plăcea să fiu răcită când eram mică fiindcă eram încă și mai alintată ca de obicei. În plus, când făceam amigdalită – și făceam destul de des! – luam antibiotice iar mama îmi dădea, obligatoriu, și iaurt. În care – ce bucurie! – era voie să se strecoare și niște zahăr ori ceva dulceață de caise, preferata mea! Oricum nu făceam nazuri la iaurt (dar cu adaos de zahăr aveam voie doar când eram blnavă), dar când luam antibiotice era chiar obligatoriu și am rămas cu obiceiul ăsta până în ziua de azi. Ba mă și amuz, că maică-mea nu prea se înnebunește după produsele lactate, dar când e răcită rău și ia antibiotice îi zic mereu să mănânce iaurt! Ha!

Habar n-aveam eu când eram copil că iaurtul provenit din prima producție industrializată, comercializată în 1919 de către Danone, era făcut cu fermenți de la Institutul Pasteur și se vindea în farmacii, ca ajutor în infecțiile intestinale.

Sunt curioasă ca o pisică. Spre deosebire de feline, însă, eu n-am nouă vieţi, aşa că mă uit destul de mult la Discovery, ca să văd cum e construită lumea. Una din emisiunile preferate e How It’s Made. Să mă uit cum se fac bomboanele de gumă, viorile sau căluţii de lemn e una dintre plăcerile mele – mai ales ca asta ar presupune o zi în care programul meu de lucru se termină pe la ora 19, când începe emisiunea.

Tocmai de-aia, orice experienţă tip How It’s Made e o adevărată încântare pentru mine… şi mai puţin una pentru gazde, fie că vorbim de Cramele Recaş, Fabrica Timişoreana, Jolidon ori Fabrica Danone, unde am fost anul trecut şi de unde am venit cu două relatări, una pe bune şi una fantastică. Şi asta pentru ca pun muuuuuulte întrebări!

Iar la Danone, cel puţin, povestea a continuat şi vă spun imediat şi cum!

În copilărie detestam caşcavalul. Mama, fată deşteaptă, a găsit, însă, o formulă să mă păcălească şi a făcut caşcaval la capac, un fel de mâncare cu care puteam să mă joc şi care a fost botezat “mâncare americană”. Întindeam brânza galbenă fierbinte şi o roteam pe furculiţă şi îi adoram gustul. Ani de zile am mâncat caşcavalul doar sub formă de “mâncare americană”, fără să ştiu secretul, până într-o zi când am descoperit procesul de fabricare. Şi de-atunci am mâncat şi  caşcaval “normal”.

Cred că dacă mi-ar fi explicat că, de fapt, caşcavalul e un fel de lapte (aveam patru ani!) şi  dacă mi-ar fi spus care e drumul laptelui, de la vacă până la mine în farfurie, m-ar fi convins mai repede. Dar pe vremea aia vacile locuiau doar la CAP şi în cărţile de colorat, iar laptele sau iaurtul erau menţiuni care îmi displăceau, fiindcă drumul lor către mine avea la final o coadă maaaaaare, fără garanţia faptului că s-ar putea să şi prinzi ceva!

Vă mai amintiţi de ele?

Însă lucrurile nu mai sunt la fel. Acum tot procesul a devenit transparent iar când acest drum al laptelui ajunge la final, dincolo de încrederea căpătată în produse, unii pot pleca acasă cu trei tablete Google Nexus 7.

Acu’ vreo zece zile 30 de oameni, dar nu chiar, că e vorba de bloggeri, am mers să vizităm fabrica Danone. Am scris deja un text despre asta, însă acum, că s-a scurs ceva timp, vraja pe care ne-au făcut-o acolo îşi pierde efectele, aşa că pot să vă spun cum a fost cu adevărat.

Întâi de toate, nu ne-am deplasat cu un autocar ci cu o locomotivă care a poluat foarte tare oraşul. Ceaţa aia de acum câteva zile, o mai ţineţi minte? Era de la locomotiva Danone! Apropo, tot ei sunt de vină şi pentru gropile din oraş. Nu ştiu cum, dar sigur ei sunt, nu credeţi?

Ce magie, ce vrăjitorie au făcut, nu am de unde să ştiu, dar cerul era senin şi se reflecta frumos în clădirea de sticlă unde compania îşi are sediul şi birourile. Ba era chiar soare, ca s-o zic p-a dreaptă! Fireşte, ceea ce nouă ni s-au părut tablouri cu copii erau, vezi bine, nişte poze cu diavoli tasmanieni care rânjeau. Dar na, noi, toţi 30, eram spălaţi pe creier chiar în acele momente, aşa că noi am văzut lumină, curăţenie şi zâmbete. A, şi pentru că veni vorba, fata de la recepţie mânca seminţe şi se uita la un meci de fotbal!

Georgiana, Bogdan şi toţi ceilalţi pe care i-am întâlnit acolo s-au concentrat tare mult pe parcursul întregii vizite în aşa fel încât nouă doar să ni se pară că gemul de fructe, fix ăla care se pune în iaurt, are gust bun, de fructe. De fapt, probabil am mâncat nişte lipici Pelicanol amestecat cu cerneală!

Iar în fabrică… De fapt, care fabrică? Câmp viran, nu e nici o fabrică, puteţi să mergeţi să vă convingeţi că nu e acolo clădirea! Nici rezervoarele imense în care şade laptele, nici maşinile care aduc lapte. De fapt, care lapte, nu?, că există atât de mulţi deştepţi pe internet care ştiu ei mai bine că nu există lapte în Danone decât pe etichete, că ditai firma internaţională, cu aproape 350 de milioane de consumatori la nivel mondial, s-a strecurat abil, din 1919 încoace, prin legislaţia a aproape 50 de ţări din lumea asta mare! Probabil au avut noroc, nu?

În fine. La fabrică se schimbă foaia, ne dau şoşoni, halate, căşti şi ochelari de protecţie, şi noi, neştiutorii, ni le punem, fără să ne dăm seama că ăsta e modul în care urmează să vedem, ştiţi voi, o fabrică de lactate şi nu ceea ce era, de fapt, acolo!

În primul rând, toate recipientele uriaşe pentru lapte, pasteurizare, separare şi toate ţevile sunt din carton vopsit cu argintiu, nu din metal. Fireşte, aşadar, că prin ele nu trece nici un lichid, altfel s-ar face terci. Logic, nu? Toţi oamenii aia pe care i-am văzut făcându-se că muncesc în fabrică erau actori de mâna a şaptea angajaţi cu ziua, ca să ni se pară nouă treaba treabă! Sunt aproape sigură că pe unul din domnii din camera de control l-am văzut într-un film semnat Sergiu Nicolaescu, era pe un cal şi încasa o smetie de la Mihai Viteazu!

Pentru că, na, chiar şi figuranţii, sau mai ales figuranţii!, sunt scumpi, nişte scumpi!, nu erau prea mulţi. Ceilalţi erau, după cum urmează: nişte marmote care lipeau etichete, o pereche de pinguini responsabili cu depozitele frigorifice, care zburau din raft în raft cu agerimea cu care prind peşte în ocean, două pisici responsabile cu CTC-ul, nişte urşi koala care dansau graţios în jurul dulceţurilor, şi, în fine, un vultur care supraveghea tot şi despre care am aflat că se numeşte MIG Brother! Nu sunt foarte sigură, dar cred că erau şi cei doi krilli din Happy Feet 2, lupul din Scufiţa Roşie şi alte personaje care există doar în binecuvântata imaginaţie a scriitorilor de basme!

De fapt, abia la SMS Bucureşti, când ne-a arătat Georgiana filmul mi-am dat seama că se turna un film, vedeţi bine, am avut dreptate cu asta, că nimic din ceea ce se vede mai jos nu e, nu are cum, vorba aia!, să fie adevărat! Apropo de asta, când nu vă uitaţi la ele, iaurturilor Activia le cresc nişte dinţi mici şi ascuţiţi, Actimelurile dansează cadril, cât despre smântână, ce pot să spun?! Ciorba pe care am dres-o cu smântâna Danone săptămâna trecută m-a ajutat să lipesc toate cărţile din casă între ele şi apoi, pe toate, de tavan, atâta aracet conţine!!!

In vizita la fabrica Danone from razvanbb on Vimeo.

Mă simt datoare să spun că acest text a fost sponsorizat de Institutul pentru Încurajarea Libertăţii de Exprimare din Coreea de Nord în colaborare cu un grup de veveriţe vesele din Narnia. Charlie şi Fabrica de Ciocolată sunt, de asemenea, responsabili şi, la fel, Fraţii Grimm.

NB Ca să nu existe discuţii, ce-aţi citit mai sus e un pamflet. Adevărul despre ce am văzut la Danone e în articolul ăsta.

Îmi place mult seria “How It’s Made” de pe Discovery, mi se pare foarte tare să vezi procesul tehnologic prin care o materie primă se transformă în produsul finit pe care-l cunoşti, indiferent dacă vorbim despre jeleuri, păpuşi sau palarii de paie. Azi, însă, e despre iaurt, iar How It’s Made nu a fost înregistrat, ci live, chiar sub ochii mei, la fabrica Danone, pe care am vizitat-o ieri. Apropo, ăsta e un articol destul de tehnic, dar vă recomand să-l citiţi, mai ales cârcotaşilor şi celor care cred că ştiu ei mai bine deşi habar n-au ce vorbesc!

În primul rând, ne-am echipat cu halate, chestii de prins părul şi şoşoni de unică folosinţă, iar doamnele au fost rugate să renunţe la cercei şi alte podoabe pe care le-ar putea rătăci prin procesul tehnologic pe undeva. Ca să fiu onestă, la final asta mi s-a părut o precauţie cam mare, fiindcă nu-mi dau seama unde, în procesul de fabricare a lactatelor Danone, orice corp străin s-ar fi putut întâlni cu produsul, dar presupun că mai bine mizezi pe prevenire decât să-ţi pară rău apoi.

200 de tone de lapte intră zilnic în fabrică, pentru ca, la final de zi (se lucrează în trei schimburi), aproximativ un milion patru sute de mii de iaurturi şi deserturi să fie produse şi stocate apoi, nu mai mult de o zi jumate, până când pleacă spre magazine şi consumatorii finali.

Siguranţa şi prevenirea oricăror accidente par să fie printre cele mai importante aspecte în munca celor de aici şi încă de la intrare văd un afiş care spune că s-au scurs 804 zile fără nici un accident, iar în camera de control – una dintre ele, cel puţin – sunt o sumedenie de grafice cu lucruri care se întâmplă în fiecare zi cu masa albă – adică laptele pasteurizat, şi CPC-uri, adică “Cât Pe Ce”, un indicator de risc pe care angajaţii sunt preocupaţi să-l controleze şi reducă la maxim.

Rezervoarele (tanks) în care intră laptele sunt impresionante prin mărime, aflu că cele mai mari dintre ele au capacitate de 100.000 de litri, şi au pereţi dubli pentru a izola laptele de temperaturile exterioare. De aici, laptele merge la pasteurizare, la aproape 100 de grade, şi, în acelaşi timp, la separare, care se realizează pe bază de centrifugare. Totul e automatizat şi totul e curăţat, dupa fiecare ciclu de producţie. Un detaliu la care nu m-aş fi gândit este unghiul în care sunt făcute ţevile prin care se plimbă laptele, smântâna şi iaurtul, respectiv nu există unghiuri ascuţite, pentru ca să nu se înghesuie, în nici un loc de pe parcurs, grăsimi care ar putea fi, apoi, mai greu de curăţat. Pe bune?! Pe bune!

Tot ce văd e interesant, ok, fiindcă pricep că aici e lapte crud, aici se separă, aici se pasteurizează, aici se răceşte, dar nu vă imaginaţi că ţevile ori rezervoarele astea ar fi transparente sau asa ceva, încât să vedem laptele sau smântâna rezultată, nu. Vedem, în schimb, nişte ambalaje tetra pak în care au stat, la congelator, bacteriile lactice care se pun în lapte pentru ca acesta să devină iaurt. Sunt câţiva producători importanţi de asemenea culturi în toată lumea, aşa că ceea ce diferă, de la un producător de iaurt la altul, ţine de felul în care acestea sunt combinate pentru diferite grade de aciditate, textură şi consistenţă. Pentru iaurtul probiotic se adaugă în plus o cultură mixtă de bifidobacterii, Lactobacillus acidophilus şi/sau Lactobacillus casei. Toate, repet: toate!, aceste bacterii sunt obţinute din produse lactate şi mi se pare o dovadă de stupiditate chiar să-ţi imaginezi altceva!

După fermentare şi răcire, iaurtul clasic pleacă spre ambalare şi/sau amestecare cu gemuri sau cereale, iar cel “de băut” este mai întâi omogenizat.

Fructele care se pun în iaurt au trecut deja printr-un proces de fierbere, sau, mai simplu spus, sunt livrate fabricii sub formă de gem. Odată ce iaurtul este gata, se amestecă cu acesta în proporţii perfect controlate, şi apoi se ambalează. Din 20 în 20 de minute, câte un pahar cu iaurt pleacă la laborator pentru a se controla dacă produsul respectă specificaţiile şi, de asemenea, dacă maşinăria are orice problemă, procesul de fabricare se opreşte automat până la remediere. Şi, da, se adaugă şi zahăr, pentru că onor consumatorul nu doreşte să servească iaurturi acrişoare, le preferă pe cele dulci. Oricum, gustul variază de la o ţară la alta, iaurturile bulgăreşti, de exemplu, sunt mai acre, cele franţuzeşti mai dulci şi tot aşa.

La ambalare e cam aşa: paharul este uscat şi dezinfectat, apoi umplut, acoperit, sigilat, ambalat în baxuri. În cazul ambalajelor pe care maşinăria le produce acolo, în fabrică, în acest proces mai intervine şi o lumină ultravioletă, o formă suplimentară prin care producătorul se asigură că paharul sau sticla sunt perfect curate. Baxurile se “cuplează” în paleţi, iar aceştia merg într-un depozit uriaş, în care temperatura este, de asemenea, controlată, şi nu depăşeşte patru grade.

Văd un asemenea palet care are indicaţia “Brodus blocat. Nu se livrează”, aşa că întreb care-i problema lui. Nu e o problemă, e doar o precauţie: câteva mostre din acest iaurt sunt deja la laborator. Dar de ce?, insist. Pentru că în lotul ăsta produsul a ajuns în pahare cu întârziere de o secundă, mi se răspunde. Nu e absolut nici un pericol, dar maşinăria a mărturisit eroarea, iar aici, la Danone, nimeni nu vrea să-şi asume riscuri aiurea. Aşa că se verifică, pentru orice eventualitate.

Fiindcă mă bazez pe faptul că am cititori deştepţi, singura întrebare la care mă gândesc să vă răspund este cea legată de conservanţi: nu există aşa ceva. Secretul termenului extins de garanţie ţine de respectarea a trei indicatori de bază: ingrediente, igienă, lanţ de frig.

De aici, camioanele frigorifice duc lactatele Danone spre consumatori… Dar despre marketing şi Danone corporate, într-un episod viitor, curând. Întrebări?!

(fireşte, să vezi cu ochii tăi cum se prepară ce mănânci e, de bună seamă, un obicei sănătos!)