Azi i-am urmărit pe Tudor Giurgiu (Preşedinte TIFF) şi Mihai Chirilov (Director artistic TIFF) pe AdevărulLIVE povestind despre o parte din momentele speciale de la ediţia 2014 şi m-am amuzat cu viziunile lor despre tiffari, fanii… să le zicem înrăiţi ai festivalului. Mihai zicea că sunt mai degrabă tineri, că văd filme toată ziua, iar noaptea (poate chiar după proiecţiile cu filme de groază), ies pe străzi, animă oraşul, cam ca nişte zombi, aşa, că tot au văzut filme horror. Tudor a descris un alt fel de tiffar, respectiv doamna trecută de 60 de ani care vede conştiincioasă 2-3 filme pe zi, îşi notează în carneţel diverse detalii şi, când îl vede prin oraş (mai ales că e peste tot – nu ştiu cum face!), îl ia uşurel de braţ (pe Tudor) şi-l întreabă frumos despre respectivele detalii, un fel de “oare ce a vrut să spună autorul”?

Mihai, Tudor şi Cristian Hordilă, Festival Manager TIFF

Probabil că eu sunt pe undeva pe la mijloc, că văd cam două filme pe zi, dar nu mă duc la alea de groază, după care merg la petreceri, dar îmi iau şi notiţe, la filme şi la conferinţe şi alte întâmplări TIFFeşti pentru că, da, şi în acest an am bucuria de a mă afla la Cluj în perioada regalului cinematografic!

Aşa cum scriam, pe lângă filme, la TIFF se petrec o mulţim de chestii interesante. Printre ele, alături de cele despre care am scris deja, expoziţia lui Cosmin Bumbuţ “Cuba continuă” pe care o puteţi vedea la Muzeul de Artă şi care are şi un volum scris cu Elena Stancu, însă pe care nu l-am zărit pe nicăieri de cumpărat, însă o găsiţi online, şi chiar la ofertă, cu reducere considerabilă.

Întrucât expoziţia de la TIFF nu are, la faţa locului, un explicativ, ceva, dar şi pentru că Mihaela Mureşanu, care a fost cu el în Cuba, mi-a urma să-mi povestească aventura ei cubaneză, poftim de citiţi mai jos cum a fost, povestea îi aparţine. Şi mergeţi la expoziţie la TIFF, fotografiile sunt wow!

Ce am învățat de la Cosmin Bumbuț
de Mihaela Mureşanu

Am plecat în Cuba anul trecut să particip la cursul de fotografie ținut de Cosmin Bumbuț acolo. Mi-am cumpărat biletul de avion marți și aparatul de fotografie – primul meu DSLR – joi. Viza mi-am luat-o vineri. Am plecat sâmbătă dimineața, direct de la birou unde mă întorsesem la 11 noaptea să mai lucrez un pic. Mi-am scos aparatul din cutie și l-am asamblat în avionul de Paris spre Havana. Atâta tehnică fotografică stiam eu atunci. Nu aveam nici o așteptare. Doar fotografia asta în cap.

Este prima fotografie de Bumbuț pe care am văzut-o. Se întâmpla în revista Tabu când era Cristina Bazavan redactor-șef și ceruse să lucreze cu el. În fiecare lună când primeam revista căutam poza de Bumbuț și mereu mi se punea un nod în gat când o vedeam. Întotdeauna foarte simplă, era vorba de  mai mult decât de o imagine, era o stare pe care o transmitea.

În Cuba i-am spus lui Cosmin că de la poza cu valul mi se trage venirea acolo. Mi-a zis că a așteptat o grămadă valul ăla. Mie fotografia aia mi se părea cumplit de simplă, nu m-aș fi gândit niciodată că a fost construită. Și nici nu m-aș fi gândit vreodată să aștept un val ca să construiesc o stare.
Una din cele mai reușite poze din Cuba este asta:

Dar nu este a mea, chiar dacă eu am declanșat.

Lecția e simplă: găsești fundalul, stabilești unghiul și aștepți. Și o zi întreagă dacă e nevoie. Asta dacă ești fotograf. Eu nu sunt încă.

Fotografii și stări din Cuba puteți vedea în expozițiile organizate la Cluj și la București cu ocazia lansării la Editura Art a cărtii Cuba continuă de Cosmin Bumbuț și Elena Stancu.

Azi, la TIFF Lounge, invitatul lui Mihnea Măruţă a fost Constatin Chiriac, iar subiectul principal de al discuţiei fost legat de Capitale Culturale Europene, în condiţiile în care invitatul face parte din Comisia UE care stabileşte Oraşele Capitală Europeană.

Fireşte, s-a discutat şi despre posibilitatea oraşului-gazdă TIFF de a candida pentru acest titlu, dar Constantin Chiriac s-a arătat destul de sceptic în privinţa şanselor, Clujul fiind, susţine acesta, divizat din punct de vedere politic, dar şi din punct de vedere al celor doua etnii, română şi maghiară.

Clujul are instituţii putiernice de cultură, fiind unul dintre puţinele oraşe în Europa cu două Opere, este cel mai important centrul universitar după Bucureşti, iar acestea sunt tot atâtea premise pentru o reuşită la nominalizare. Din păcate, însă, politicul e prea prezent aici, există o disociere care sfâşâie oraşul şi, probabil, autoritatea unui unic lider pentru un asemenea proiect este puţin probabilă.

Constantin Chiriac a mai adăugat că autorităţilor locale din România le rămân doar trei ani în care pot pune la punct proiecte pentru candidaturi la titlul de Capitală Culturală Europeană în 2021 (trebuie trimis dosarul în toamna lui 2015), decizie ce va fi luată în 2017, şi că recomandă oraşe din Marea Britanie (New Castle în special) pentru o colaborare în acest sens.

De asemnea, dincolo de proiectul ca atare, autorităţile locale trebuie să convingă comisia că oraşul ce urmază a fi desemnat Capitală Culturală Europeană are premise de dezvoltare sustenabilă, culturală şi nu numai, şi pentru următorii cinci ani de la numire. La Sibiu, a mai adăugat Chiriac, creşterea numărului de turişti a fost constantă în fiecare an de după 2007, atunci când oraşul a fost Capitală Culturală Europeană împreună cu Luxemburg.

Unul dintre proiectele din cadrul TIFF, început în această ediţie, este 10 pentru film. Mai precis, 10 + 2* pentru film, o idee (care mi se pare mai mult decât binevenită) de promovare a unor actori de teatru în lumea filmului. A existat un juriu format din opt persoane, fiecare a făcut câte zece propuneri şi, într-un final, au fost aleşi 10 actori, mai tineri – aflaţi la vârsta BAC-ului – , şi mai puţin tineri (63 de ani), după câteva zeci de roluri în teatru.

Am avut ocazia să-i întâlnesc astăzi aproape pe toţi, să le ascult o scurtă autoprezentare, de câte 2 sau 3 minute pentru fiecare, să le admir entuziasmul şi bucuria, în unele cazuri aproape uluirea, dar să nu fiu cucerită chiar pe deplin. Nu mă înţelegeţi greşit, fiecare dintre ei e un actor bun care promite sau care a confirmat deja, însă astăzi, în faţa presei, doar unii dintre ei, ceva mai puţin de jumătate, au trecut testul acestei autoprezentări menită, aşa cum a spus Levente Molnar**, să ne facă să-i iubim.

Iar eu sunt îngăduitoare, am citit interviurile de pe Liternet, prezentările lor, şi-mi plac pentru că înţeleg cât de mult muncesc, cât le e de greu să se afirme, să devină cunoscuţi şi căutaţi şi, în consecinţă, ce emoţii pot avea fiind parte dintr-un asemenea proiect. Publicul, însă, nu e. Şi nici nu are de ce să fie, aşa că lăsaţi emoţiile în culise, dragi prieteni, şi cuceriţi publicul, în primul rând, vrăjiţi-l atît de tare încât după ce vă vor cunoaşte, în seara asta, de la ora 18, la Cinema Florin Piersic, să meargă acasă, să scrie pe reţelele sociale şi să spună la prieteni “Oamenii ăştia trebuie să facă film, vrem să-i vedem pe marele ecran!”, şi la fel să faceţi şi cu profesioniştii cu care urmează să vă întâlniţi în aceste zile. Cuceriţi-i!

Cei 10 pentru FILM au fost propuşi şi selectaţi de un grup de profesionişti din teatru şi film: Tudor Giurgiu (regizor şi producător), Irina-Margareta Nistor (critic de film), Andreea Iacob (dramaturg şi regizor de teatru), criticii de teatru Oltiţa Cîntec, Cristina Rusiecki şi Andreea Dumitru, şi Răzvan Penescu (editor al portalului Liternet).

Actorii selectaţi în acest an sunt: Cristian Balint (actor independent, Bucureşti), Colin Buzoianu (Teatrul Naţional Timişoara), Lari Giorgescu (actor independent, Bucureşti), Cristian Grosu (Teatrul Naţional Cluj), Lucreţia Mandric (Teatrul Tineretului, Piatra Neamţ), Maria Obretin (actriţă independentă, Bucureşti), Pethő Anikó (Teatrul Maghiar Cluj), Elena Popa (Teatrul „Andrei Mureşanu???, Sf. Gheorghe), Olga Török (Teatrul German Timişoara), Raluca Vermeşan (Teatrul Nottara, Bucureşti). Alături de aceştia, au fost aleși, cu titlul de „Tânără speranță???, doi actori începători: Vlad Bălan (Trupa Brainstorming, Bucureşti) şi Mădălina Ciotea (Teatrul „Anton Pann???, Rîmnicu-Vâlcea).

* + 2 pentru că juriul a decis să acorde această şansă pentru două tinere speranţe: Vlad Bălan şi Mădălina Ciontea.

** Director Casting, Impresar acreditat de Ministerul Culturii, actor, Location Manager la Mănăştur Open Air în cadrul TIFF şi Project Manager la 10 pentru film

Peste trei zile, dar şi între timp, mă voi întâlni din nou cu cei 12 pentru film, şi sper să-i regăsesc, dacă nu cu contracte semnate, măcar cu mai multă încredere în ei, nişte informaţii, know-how pentru autopromovare şi contacte care să-i trimită pe marile ecrane.

Va urma…

Ieri la TIFF a avut loc vernisajul expoziţiei “Spaţii imaginate”, o retrospectivă ce marchează peste 40 de ani de carieră artistică a scenografului Helmut Stürmer, cel care este colaborator fidel al regizorilor Silviu Purcărete, Vlad Mugur, Andrei Şerban, Lucian Pintilie şi Tompa Gabor. De-a lungul activităţii sale, a semnat scenografia şi costumele pentru mai mult de 200 de filme, spectacole de teatru şi operă.

Expoziţia (o găsiţi la muzeu, în centru, în spaţiul TIFF Art gazduit de Master Card) este o incursiune în „lumea nevăzută???, în laboratorul de creaţie şi elaborare al universului teatral şi cinematografic. Traseul transpunerii imaginarului în real se dezvăluie prin schiţe de concepţie, fotografii de machete, imagini din spectacole, ce conturează astfel un proces creativ fascinant (sursa)

Pentru că în ultima vreme creativitatea şi procesul creativ devin subiecte din ce în ce mai prezente printre rânduri, nu am putut rata ocazia de a-l întreba pe creatorul scenografiei de la Faust (printre multe altele), cum reuşeşte să nu-şi înfrâneze creativitatea.

Zâmbind, mi-a spus că, de fapt, i se întâmplă asta, odată cu termenele de realizare ori cu bugetele.

La ce facem noi, scenografii, Slavă Domnului, ni se pun nişte frâne la imaginaţie, că altfel cred că din trei în trei zile aş distruge tot ce am lucrat. Dar aşa, că am nişte termene, atunci, automat, creierul selecţionează şi dă la o parte tot adaosul pe care îl ai în cap tot timpul.

Sunt două feluri de creaţie care mi se întâmplă mie: ori este una pe care de la bun început o prinzi, şi e important pentru tine, şi ştii că aia e soluţia, nu alta!, şi o alta în care te chinui luni de zile: inventezi, arunci, inventezi, arunci. Amândouă sunt valabile, nu poţi să faci nici un fel de regulă. Singura regulă care funcţionează este regula ramei şi, în acelaşi timp, principiul surealismului.

Dacă totul este liber, totul este o fantezie, devine plicticos. Trebuie să existe o ramă, trebuie să existe un spaţiu absolut logic în care se întâmplă ceva ilogic. Abia atunci ilogicul are un sens, te provacă. Dacă totul este ilogic ajungi la un “Şi ce dacă?”

Cum sunt regizorii?

O colaborare ideală cu un regizor e când te întreabă lumea “A cui a fost ideea?” şi nu mai ştii nici tu. Ca la Faust, de exemplu, cu Silviu Purcărete. Atunci eşti sigur că ai lucrat bine cu regizorul.

În condiţiile în care teatrul te limitează, totuşi, la spaţiul de joc, este filmul o provocare mai mare? Cum a fost Undeva la Palilula?

La film există o altă limitare, aia financiară. Şi acolo eşti limitat (n.m. au existat două variante de buget înainte ca cea finală să intre în lucru). Varianta pe care am găsit-o până la urmă pentru Palilula a fost o combinaţie de studio şi o hală distrusă. Pe de altă parte, bugetul limitat provoacă soluţii artistice, adică la început trebuia să facem totul înr-un studio, dar ideea de a combina a fost mai bună.

Când am văzut hala, m-am gândit că asta ar trebui făcut aşa, nu neapărat a la Greenaway, dar cam aşa, să nu mai ştii care este adevărul real şi cel inventat, ci să ai o simbioză între astea două. Şi cred că ne-a reuşit, mie şi lui Buhagiar, (n.m. Dragoş Buhagiar, co-scenograful Palilulei), că fără el n-aş fi reuşit să fac decorul ăsta niciodată, m-a ajutat enorm, enorm, cu multe lucruri.

Dar Dragoş şi cu mine am lucrat extraordinar, suntem prieteni la cataramă, mergem la ski împreună, ne batem în slalomuri, care are echipament mai şic, de-astea!

Vor mai fi proiecte comune?

Eu cred că da. Dragoş lucrează mai mult cu Silviu (n.m. Purcărete) în România, eu lucrez cu el în Franţa, la operă, dar cine ştie ce aduce viitorul. Suntem prieteni, lucrăm amândoi cu Silviu şi nu există nici un fel de concurenţă, decât una pozitivă, constructivă. Când văd ceva bun făcut de el îmi zic “Ia să fac şi eu”.

Aţi văzut Călătoriile lui Gulliver?

Nu, nu, din păcate nu am putut ajunge, şi nici la Edinburgh nu-l văd pentru că eu încep un proiect la Timişoara cu Herta Muller, după primul ei roman ( vorba de Ţinuturile joase), cu Niki Wolcz ca regizor, şi care trebuie să fie gata la toamnă. Dar sigur voi vedea Călătoriile lui Gulliver, neapărat! 

Nu l-am reţinut pe Helmut Sturmer mai mult decât preţ de o ţigară, pe care mi-a şi aprins-o, galant, fiindcă avea musafiri mulţi şi importanţi la vernisaj. Dar sper că e suficient cât să vă atragă la proiecţia Undeva la Palilula, de la 18.45, la Casa de Cultură a Studenţilor, însă şi la ora 17, la TIFF Lounge, când Mihnea Măruţă îl are ca invitat pe Constantin Chiriac, de data aceasta în ipostază actoricească, de interpret al rolului Trotzki în filmul produs de Tudor Giurgiu, după cum urmează:

Fiindcă sunt, încă, niţel defazată, cu câteva excepţii bifate deja, dimineaţa mă uit luuuung în programul TIFF, şi el la mine, şi mi-e greu să mă decid, fiindcă-s multe filme, şi unde nu ştii ce şi cum, e cam loterie. Şi când filmele se suprapun, e chiar nasol să nimereşti rău. Eu am nimerit bine azi, însă, la Cinema Florin Piersic, de la ora 11.30, la Weekend în familie, o producţie nemţească destul de strange în termeni de scenariu, dar bine filmată şi bine jucată.

(sorry, e în germană, nu am găsit variantă în engleză ori subtitrată)

Deşi acţiunea m-a descumpănit un pic, fiindcă finalul, deşi clar, nu e… finit, cât m-am mai fâţâit prin oraş m-a cuprins o tristeţe teribilă post vizionare şi am sunat-o pe mama. Explic acu’: în film e vorba de o mamă care a avut tulburări psihice vreme de nişte ani, mulţi, şi care, recent, a renunţat la medicamente, însă se simte foarte bine. Soţul şi cei doi fii, care o ştiau sub control medicamentos, refuză să creadă că ea se simte bine şi că ei sunt, cumva, liberi să mai aibă grijă de ea şi nu  mai trebuie s-o menajeze. Motiv pentru care mama, Gitte, dispare pur si simplu din viaţa lor. Adică nu se sinucide (sper! – d’aia ziceam aşa de final) ci pleacă, deoarece ajunge la părerea că nici unul dintre cei dragi nu mai are nevoie de ea sau de grija pentru ea.

Şi, da, după film am sunat-o pe mama sa-i spun că vin duminică şi s-o rog să-mi facă şi mie piaţa, adică să-mi ia nişte cireşe, că acum, normal, prin frigider bate vântul.În mod normal probabil mi-aş fi comandat ceva de mâncare şi basta. Mă descurc.

Ştiu c-a fost un pic ciudat pentru ai mei când m-am mutat la casa mea şi că părinţilor, în general, le e greu să accepte faptul că ai lor copii sunt independenţi de ei, dar nu m-am gândit, de fapt, niciodată, că dorinţa noastră de independenţă faţă de părinţi e greu de acceptat pentru ei şi, uneori, poate deveni chiar dureroasă. În consecinţă am decis ca, măcar pentru o vreme, până nu uit, să nu mă mai supăr pe mama când mă cicăleşte cu una sau cu alta! :)

Pe The Best Exotic Marigold mi l-am bifat printre primele la TIFF, findcă e cu Judi Dench, iar mie îmi place Dame la nebunie, cu umor, cu prestanţă, cu talent dăruit şi – am citit candva un interviu – modestie. Lasă că nici ceilalţi actori din distribuţie nu stau rău la cariera în cinema, iar regizorul, John Madden, a mai făcut nişte filme mişto, printre care şi multipremiatul Shaespeare in love, film pentru care Dame Judi Dench a luat Oscarul.

Înţeleg că Marigold n-a fost prea alintat de critici, poate pentru că e atât de spumos încât devine aproape hollywoodian, dar, de data asta, tenta uşor comercială e în regulă, pentru că jocul actorilor e foarte ok, regia, imaginea, la fel, peisajele din India, cu toată hărmălaia şi culoarea sunt faine, iar dialogurile sunt foaaarte bine scrise!

Pe scurt, e povestea unor oameni ajunsi la apusul vieţii, fiecare cu povestea lui despre care aflăm, pe scurt, doar câteva detalii menite să ajute la construcţia filmului, nu neapărat a personajelor, căci acestea se reconstruiesc în film. Toţi aceşti elders sunt fie plictisiţi, săraci, singuri sau bântuiţi de trecut şi ajung, pe căi separate, dar împreună, la Marigold, un hotel în Jaipur, India, anume gândit pentru oameni de vârsta şi în situaţia lor. Desigur, India fiind atât mai colorată cât şi (mult) mai ieftină.

Şi cu toate Marigold ăsta nu seamănă, în realitate, cu ceea ce se vedea în broşură, îi schimbă, pe toţi şi pe fiecare în parte, iar ei, la rândul lor, schimbă soarta hotelului. Da, ştiu, povestit, nu are farmec, de-aia nici nu insist cu acţiunea. Trebuie să-l vedeţi, fiindcă e o plăcere de film (vine în cinematografe după TIFF), de la cap la coadă, şi pentru că se râde, mult şi bine, cu toată sala de la Casa de Cultură a Studenţilor la unison.

Şi mi-a plăcut că, deşi cu badge de blogger official, am plătit intrarea la film, pentru că banii se duc la Muzeul de Artă din Cluj (bravo!), acolo unde, de altfel, am planuri de a ajunge şi eu mâine, pentru expoziţia lui Bumbuţ din Cuba şi pentru expo Helmuth Sturmer.

În rest, azi a plouat de-a rupt la TIFF, a ieşit soarele, mai apoi, şi am admirat toate astea de pe balconul (cu) Belvedere, şi parcă încep să intru în poveste. Că înainte ceva-ceva tot mai este!

După două săptămâni de FITS şi un drum cu fetele, Ale şi Nebuloasa, am ajuns la Cluj şi, mai mult, mai precis, la Festivalul Internaţional de Film Transilvania, unde primul loc în care am pătruns e Casa Tiff, un fel de club de zi al evenimentului, prin care, aparent, trece toată lumea de la festival. Atmosferă foarte faină, mai ales că parte din gaşca online de la Cluj e implicată în TIFF, aşa că n-a durat mult până să facem o găşculiţă la masă.

Chapeau bas pentru organizare, badge-urile au venit de îndată, dimpreună cu o “poşetă” în care domnul Vaio, aici de faţă, încape la marea artă, şi nişte apă plată plină cu cuburi de gheaţă, numai bună să mă rcorească niţel, că azi a fost cam arşiţă.

Eram aşteptată şi hotel Belvedere, unul situat nu neapărat în buricul târgului, dar care este demn de numele ce-l poartă, panorama este de vis, şi, deşi camera nu e chiar mare, are tot confortul necesar, plus şifonier – prietenii ştiu de ce mă bucur de asta!

După ce ne-am cazat am plecat din nou în oraş pentru un gulaş la nush ce târg de mâncăruri tradiţionale aflat la doi paşi de Casa Tiff, şi pe urmă la film, în aer liber, în Piaţa Unirii, la Odiseea Spaţială pe care, nu ştiu cum, n-am apucat niciodată sa-l văd complet, în ciuda faptului că a fost difuzat şi paradifuzat la Cinemax. Am primit pernuţe de scaun şi pătură (wow!), ne-am aşezat confortabil şi, după ce s-a înnorat, apoi s-a înseninat şi apoi s-a înnorat din nou, am plecat, speriaţi de perspectiva ploii, fiindcă fulgerele păreau din ce în ce mai aproape. Cam aşa se sfârşeşte prima zi de TIFF, nu înainte de a continua să bifez, în lista de filme, pe acelea pe care mi-aş dori să le văd. Deocamdată sunt vreo 15… probabil că n-o să am vreme de toate, dar îmi place până şi ideea de a (avea de unde) alege.

Revin mâine cu impresii mai fresh, după ceea ce sper să fie o noapte bună de somn, prima cu mai mult de 5-6 ore în ultimele două-trei săptămâni. Deocamdată, prin uşa deschisă a balconului, răzbate un vag miros de tei, răcoare plăcută şi o linişte de care îmi era puţin dor după toată hărmălaia din ultima vreme.