Am o tonă de poze care aşteaptă să fie descărcate şi postate care pe unde, şi la fel, o grămadă de informaţii de la voluntare. Azi, însă, mi-am pemis să “chiulesc” pentru a vedea două spectacol, concertul de hang de la Sinagogă, cu Francesco Agnello, şi un excepţionat proiect de teatru nonverbal japonez. Hangul îl ştiam, acum doar s-a adăugat sonoritatea clădirii cu pricina, parcă şi mai emoţionant, mai înalţător, dar spectacolul japonez m-a făcut să mă gândesc că nu e nevoie decât de atenţia celorlalţi pentru a transmite o mulţime de lucruri fără cuvinte. Mult plăcut!
Ce mi-a plăcut mai puţin e că, aparent, noi, ăştia de nu trăim în Sibiu, ne minunăm şi ne bucurăm de spectacole şi de trupele de stradă mai mult decât cei de aici, şi nu pricep de ce. Poate e doar o fază. Sau o părere. Sau poate e doar invidia din mine, ca Sibiul are aşa minune, iar noi nu!
Oricum, pe seară nu mai ploua. Poate mâine o să fie mai bine, mai multă veselie şi culoare pe străzile Sibiului. Nu de alta, dar am pregătit, şi în acest an, diplomele!
În rest, unii pleacă, alţii vin. Hoinaru, Nebuloasa, Petreanu şi Chinezu s-au alăturat Festivalului şi povestesc pe blogurile lor ce şi cum se întâmplă pe aici. Pare să le placă :)
La FITS se munceşte mult, dar nu în exclusivitate! Serile, după ce toate spectacolele se sfârşesc, artiştii, voluntarii, invitaţii, cei acreditaţi şi echipa se reunesc la Clubul Festivalului, unde se stă la poveşti, se cântă, se dansează şi, uneori, avem parte chiar şi de momente artistice.
Cum aici sunt oameni din toată lumea, iese un melanj cultural absolut fabulos şi increibil de mişto! De exemplu, în seara asta, când am ajuns, mexicanii au făcut concert, iar mai încolo şi mai târziu, când DJ-ul şi-a intrat în drepturi, un alt grup a început să danseze. Tot atunci s-a pornit si ploaia mai tare, dar muzica nu s-a oprit, şi nici dansatorii care se rupeau în figuri – se vede că dansau împreună de ceva vreme, şi o făceau excelent, spre amiraţia celor care se fereau de ploaie pe sub copertine.
M-am bâţâit ce m-am bâţăit la adăpost, dar n-am rezistat prea mult şi am cedat, ieşind la dans în ploaie! Cred că a fost cea mai super seară de Clubul Festivalului de până acum, de când sunt eu în FITS, poate cu excepţia serii în care au cântat cei de la TranssExpres acum doi ani, deşi nu… Asta a fost cea mai mişto!
S-a dansat în ploaie preţ de vreo câteva ore, noi am plecat în jur de trei, fiindcă grupul vesel – Andreea, Andrei, Anne şi Nihasa – se pregăteau să plece înapoi la Bucureşti, la fel şi Victor. Muraţi de numa’, ne-am oprit să ne pozăm în grup, totuşi, ca reminder pentru o seară specială cu prietenii.
Sunt sigură că dacă nu ploua, n-ar fi ieşit atât de tare din comun seara, dar dansatul în ploaie a fost califragilistic, vă spun! Trebuie să încercaţi asta odată, e un sentiment tare fain! Iar când eşti într-un oraş cucerit la fiecare pas de artişti şi evenimente FITS-iste, toată starea asta se amplifică de vreo câteva ori. Mai vreau!
iată o poză
şi o dedicaţie (pentru de dimineaţă)
A fost…. Curat trandafir, coane Fănică (glumă internă pe care n-o traduc), dar acum trebuie să şi dorm un pic. E 4.15 şi peste patri ore mătrezesc fiindcă la 9 am şedinţă. Coafura rezistă!
Ieri, în prima zi a FITS, a fost şi conferinţa despre importaţa festivalurilor de arte ale spectaolului, în contextul crizei, dar nu exclusiv. Cristina Ghinea, una dintre voluntarele mele – şi cea cu care colaborez încă din primul meu an aici – a fost acolo şi povesteşte.
Cînd am ieșit azi din casa mi-a atras atenția o mașină pe al cărei geam era scris FESTIVALUL INTERNAȚIONAL DE TEATRU DE LA SIBIU. Asta a trezit în mine un prim val de emoție. Așadar, cu gura până la urechi, am plecat spre conferința care a deschis cea de-a XIX-a ediție FITS. După cum ne-am obișnuit, Octavian Saiu a moderat discuția la care au fost prezenți și directorul Festivalului, Constantin Chiriac, Edward Lewis şi John Freeman, cu un discurs amuzant, încercând mereu să țină publicul şi să fie sigur că acesta a înțeles ce a vrut să spună.
De ce avem nevoie de artă,
de cultură, de festivaluri când suntem în plină criză? Acum 30 de ani, în Marea Britanie a existat o criză în artă, în educație, în societate. Ei au reușit să depășească această etapă prin multe musicaluri, manifestări artistice. Acum criza este și aici, aşa că nu putem decât să ne bucurăm de astfel de evenimente, să ne deschidem ochii și sufletul în fața festivalului și să credem în el, să îi dăm șansa de care are atâta nevoie. Această criză poate fi depășită doar printr-un efort colectiv.
În Marea Britanie studenții au depus un efort mai mare, au tras de ei astfel încât să fie pregătiți să joace din timpul facultății și să intre cât mai repede pe piață. Școala acolo este împărțită diferit. Universitățile încearcă să aducă domenii noi, iar drama school pregătește oamenii pentru ariile existente. Deși trăim în medii diferite și soluțiile sunt diferite, importantă este bunăvoință cu care acționează fiecare dintre noi.
John Freeman a vorbit despre felul în care percepe el FITS cu aminti legate chiar de prima ediție. El simte energia și efervescența festivalului, dar nu e sigur că organizatorii, participanții și publicul apreciază la adevărata valoare ceea ce li se întâmplă. Ca replică, Constantin Chiriac a spus că face acest eveniment pentru public, alege totul ca să îi satisfacă așteptările şi tot accentul este pus pe calitate.
Încerc să nu scriu doar despre FITS zilele astea, dar îmi e destul de greu, pentru că FITS e cam tot ce fac, mereu apare câte ceva, mereu un deadline, ceva care trebuie citit, editat, publicat, trimis, mailuri şi telefoane la care trebuie răspuns şi… ah! inevitabil, lucrurile care NU sunt făcute şi care-ţi stau pe creier!
Dincolo de asta, pe la 4 am plecat de lângă laptop, cam ca în somaţiile poliţiştilor americani în filme, pune laptopul jos şi îndepărtează-te încet de lângă el, fără gesturi bruşte. Aşa şi eu, am ieşit să mănânc o ciorbă (ardelenească, din aia cu tarhon, preferatul meu!) şi-o Marlenkă! Pe drum spre Piaţa Mare, am dat nas în nas cu cei de la International Show Parade care defilau pe Bălcescu în timp ce cântau la trompete şi alte suflători. Lume ca la urs, sau poate chiar mai mult!
Nu sunt vreo sentimentală – adică nu cred că sunt! – dar mi-au dat lacrimile. Nu, nu pentru că show-ul haioşilor italieni era de natură să stiluleze glanda lacrimală ci pentru că era primul eveniment din FITS-ul de anul acesta la care am asistat. E o emoţie şi o aşteptare care se adună, an de an, pentru ediţia următoare, iar ultimele două săptămâni sunt atât de crâncene şi de încărcate că nu apuci să te pregăteşti şi să te bucuri că, în sfârşit, se întâmplă o nouă ediţie. Aşa că, mno, m-am bucurat şi m-am emoţionat!
Tot aşa cum mi s-a întâmplat şi când am dat nas în nas cu Anne care era super emoţionată după Ispita Cioran – mamăăăăă, ce spectacoool!, zicea ea. Aş zice şi eu, chiar aş zice, dar n-am apucat să-l văd. Tot îmi promit o vacanţă culturală la Sibiu, să văd ce n-am văzut de la Radu Stanca! Poate la vară.. mai încolo, ailaltă, următoarele… Ştiţi cum e, şi voi faceţi la fel, nu? (Spuneţi că da, alţfel o să mă simt precum răţuca cea urâtă!)
Bun, bine, deci… trebuie să revin la muncă – blogul este, zilele astea, un plăcut prilej de pauză, timpul meu cu şi pentru mine, furat din Festival. Că şi somnul e tot pe datorie :))
De final, nu uitaţi că trebuie să ne bucurăm de teatru, de artă şi de toate cele mai faine indiferent de vârstă!
PS Daţi şi voi un Like pe pagina festivalului, haide, că nu daţi de la voi! Mulţumeeeesc!
Bine, încă nu e chiar de Festival, că FITS începe abia mâine (adică e încă 24 mai când încep să scriu rânurile astea!). Dar pentru mine este, deja, Festivalul mailurilor si vox-urilor şi al tuturor lucrurilor care sunt – încă! – pe to do list! Noroc că Sibiul e un oraş mic, totuşi, aşa că să alergi de la hotel (Continental, apropo – tre’ să vă spun de băile kinky din camere!), la teatru, care e peste drum, la Humanitas, în Piata Mare şi Piaţa Mică – deocamdată cam astea-s traseele şi nu apuci să te faci ciuciulete – mă rog, dacă ai o geacă cu glugă. Daca nu, te faci – am probat şi asta! :)
Da, plouă la Sibiu, şi dacă până ieri asta nu m-a deranjat, de azi am schimbat mode-ul (despre mood oricum nu mă întreabă nimeni) cu cel festivalier, cu arma, pardon!, telefonul şi laptopul la picior, pardon, ureche, respectiv mână!
Echipa mea de voluntare a început să lucreze şi deja am “marfa” de la ele, informaţii şi vox-uri pe care trebuie să le trimit mai departe, încă am multe mailuri de trimis, scrisori (da, e diferit) de scris, şi n-am apucat sa-mi tipăresc cărţile de vizită!
Au venit, însă, darurile pentru bloggerii oficiali (e surpriză, nu spunem, deocamdată!), şi telefoanele Nokia Lumia cu care vor lucra pentru a-şi ţine cititorii, prietenii şi urmăritorii la curent cu ce se întâmplă la Sibiu, la FITS. M-am jucat şi eu cu unul, aseară, dar îmi păstrez plăcerea de a experimenta această nouă jucărie pentru perioada în care sunt la TIFF, din 4 iunie încolo – abia aştept!
Foto: Dragoş Spiţeru | FITS
Între timp am mai scris nişte mailuri, şi a trecut de 12, aşa că oficial, azi începe FITS!
Sper să găsesc zilnic răgaz de poveşti printre rânduri, şi nu doar despre Festival ci despre toată nebunia – una frumoasă! – de aici, să văpovestesc de colegii din teatru, de voluntare, de artişti, de tot! Vom vedea ce va fi! Să-mi ţineţi pumnii, să iasă brici!
A plouat astăzi la Sibiu, iar mie mi-a mers netul cand călare, când pe jos. Nu e soare, dar e bine, şi pe Cibin n-am văzt fum. Bine, ca să fiu sinceră, nici pe Cibin nu l-am văzut, de fum ce să mai zic?! Poate mâine, de sus, că zbor acasă pentru a-mi lua rămas bun de la un om special.
Sunt încă multe de făcut, iar programul mai suferă schimbări: azi, dintre spectacolele anulate pe motive de subfinaţare, au mai revenit trei – Maladype, Need Company (Deer House) si Divna Ljubojevic – fiindcă Guvernul a aflat, inclusiv din străinătate, că nu se face să promiţi nişte fonduri la un eveniment atât de importaţant precum FITS şi apoi să nu le dai, aşa că a mai scos de la teşcherea 300.000 de lei. Ergo, trei companii sunt înapoi în program, ceea ce a dus, fireşte, la câteva alte permutări – programul final se găseşte pe site.
Pentru de dimineaţă, Hotel Continental, gazda mea în aceste două săptămâni festivaliere, are Activia în meniu. Cu de toate, ce-mi pofteşte inima. Şi cum micul dejun aici chiar e cea mai importantă masă a zilei – fiindcă e singura pe care am certitudinea că apuc s-o servesc! – iată cum am eu obiceiuri sănătoase matinale.
Apropo de asta, n-am apucat să vă povestesc despre Programul Activia, cel în care m-am înscris deja, şi prin intermediul căruia primesc, zilnic, vreme de 14 zile, diferite sfaturi despre dietă, stil şi exerciţii fizice. Pe care, cu toată nebunia din ultima vreme, of, nu prea le respect. Dar voi să nu faceţi ca mine! Înscrieţi-vă şi respectaţi sfaturile specialiştilor fiindcă, după câte am citit pe Forum, de la cele care îl urmează serios, nu ca mine, acum, chiar funcţionează!
Combinaţia muncă multă şi puţin somn nu aduce chiar a obicei sănătos, dar cea în care îţi place atât de mult ce faci şi oamenii cu care lucrezi e sănătoasă pentru minte şi exact asta este ceea ce mi se întâmplă în aceste zile la Sibiu. Multă, multă informaţie pleacă spre voi, şi încă sunt multe detalii de pus la punct, mailuri de trimis şi altele, iar timpul este scurt. Dar îmi place fiecare moment! E cu adrenalină multă!
Printre picături – la propriu! – azi am avut şi o aniversare în echipă, aşa că în timpul sedinţei cu echipa, printre taskuri, am mâncat căpşune şi cireşe oferite de sărbătorit – şi erau bune, dulci şi parfumate! Deci, cum vă spuneam, deşi n-am când să mă ţin de program (despre stil, cel puţin, nici nu poate fi vorba – “comod” e cheia!), practic, totuşi, obiceiuri sănătoase! Nu doar pentru că, asa cum v-am mai spus, campania continuă, ci pentru că aşa e bine!
Şi fotografia zilei. Din curtea Teatrului Radu Stanca, după şedinţă, un petec de cer.
PS Danone a considerat că FITS intră la categoria Obiceiuri sănătoase şi mi-a dat o mană de ajutor pentru una, pentru alta, lucru pentru care sunt foarte recunoscătoare fiindcă îmi doresc atât de mult ca tot ce ţine de comunicarea online (şi nu numai!) la FITS să iasă brici!
Gata. Vine. Se simt trepidaţiile pe Valea Oltului, pe drumul de la micul aeroport sibian spre centrul orasului, se simte efervescenta celor care trudesc pentru bunul său mers, a artistilor si a zecilor de voluntari, a localnicilor şi a celor care se pregătesc să-şi facă bagajele pentru Sibiu.
Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, ediţia a XIX-a, se pregăteşte, febril, să înceapă, peste numai 11 zile. Da, nu e mâine, dar după aproape un an de pregătiri, 11 zile sunt nimic şi vor trece repede ca suspinul Julietei! Doar pentru Ministerul Culturii timpul trece încet: vreo zece zile le-au fost necesare să se despartă, online, de fostul ministru pentru a aşeza poza celui nou. Şi aprobările pentru finanţarea FITS încă aşteaptă. Nu ştiu ce, ca să fiu onestă, poate aşteaptă să renunţ neobositul Chiriac să-l organizeze, an de an, în aceeaşi perioadă, în acelaşi oraş! Newsflash: n-o să se întâmple!
E INADMISIBIL ca FITS să nu primească – cel puţin până în momentul în care scriu aceste rânduri! – bani de la Ministerul Culturii, în condiţiile în care acest Festival e considerat al treilea din lume ca importanţă printre manifestările de arte ale spectacolului şi e, alături de TIFF şi Festivalul Enescu, cel mai bun ambasador al Culturii române! Nu există nici o scuză, aşadar, pentru lipsa de fonduri de la Ministerul Culturii, nu atâta timp cât s-au dat bani, şi nu puţini, pentru tot felul de alte manifestări… organizate de cine trebuie şi unde trebuie!
Nu-i nimic, însă, nici o provocare nu e prea mare pentru cei care organizează Festivalul, aşa că şi această a XIX-a ediţie a FITS propune un impresionant meniu de manifestări artistice (peste 300 de evenimente!), iar în zilele următoare, cu o frecvenţă, sper, zilnică, vă voi povesti ce pregătim în acest an pentru sibieni şi pentru oaspeţii oraşului!
Până atunci, pentru program şi bilete, vizitaţi-ne pe site, iar pentru gânduri bune, vă aştepăm pe facebook si twitter. Poate că Ministerul Culturii nu dă doi bani pe noi în 2012, şi zic asta la modul propriu!, dar hai să le arătăm că românii iubesc teatrul şi cultura!
Aşteptam de (prea) multă vreme un film românesc care să-mi placă mai mult decât Balanţa (1993) lui Pintilie şi, în fine!, miercuri seara l-am văzut! Şi nu oricum, ci chiar la avanpremiera-i de gală, dimpreună cu toată echipa de producţie şi toată distribuţia, alături de câteva sute de alţi invitaţi! Se numeşte UNDEVA LA PALILULA, iar scenariul şi regia poartă semnătura (şi amprenta) lui Silviu Purcărete! (un interviu, aici)
Aveam ceva emoţii dar şi aşteptări foarte mari, pe de-o parte pentru că ştiam că regizorul nu e pe deplin mulţumit de rezultat (nu cred că e vreodată!) şi, pe de altă parte, pentru că am o mare admiraţie pentru munca sa în teatru – cine i-a văzut spectacolele ştie despre ce vorbesc, iar cine nu… Să facă bine să le vadă!
UNDEVA LA PALILULA (site | FB | twitter | YT) mi-a întrecut cu mult aşteptările, însă, poate şi pentru că, în afara de ceea ce ştiam despre film de la regizor însuşi şi de la o parte dintre cei implicaţi în producţie, nu m-am uitat, înainte de proiecţie, la trailer, poze sau interviuri, la nimic, de fapt, pentru că am vrut să fiu influenţată. Filmul este, fără îndoială sau exagerare, o super realizare cinematografică şi, indiferent de reacţia pe care publicul mai puţin cult(ivat) o va avea, unul dintre cele mai mişto pe care le-am văzut!
Palilula asta e o amărâtă de comună din Dolj în care a primit repartiţie medicul pediatru Serafim (??ron Dimény cu vocea lui Marius Manole), cel care are dublu rol, de personaj, dar şi de povestitor. E noapte, ninge de rupe, iar Serafim se îndreaptă către Palilula, urmând o linie de tren din mijlocul nicăieriului. O locomotivă veche se opreşte milimetric până la el şi din ea coboară Ilie Tudorin (George Mihăiţă), administratorul spitalului, care a venit, cu locomotiva, să-l recupereze şi transporte la destinaţie pe bunul doctor.
De aici păşim pe tărâmul imaginaţiei realizatorilor filmului şi orice legătură cu realitatea pe care o (re)cunoaşteţi voi se cam întrerupe. E bine să ştiţi asta ca să nu căutaţi repere liniare, facile, banale şi meschine, pentru că o să vă stricaţi, voi înşivă!, plăcerea de a urmări acest film. Locomotiva în care intră Serafim e anticamera Palilulei, cu o parte din personaje, cu leandru şi lăutari, absolut orice te-ai aştepta să NU existe într-o locomotivă care traversează nicăieriul într-o noapte!
Odată ajuns la destinaţie, încet-încet, aştepările lui Serafim sunt alterate de Palilula şi personajele locului iar tu, ca spectator, cu logica ta de-acasă, cauţi nişte repere, cât de cât! Le găseşti şi nu prea, aşa cum v-am avertizat, dar dacă accepţi să intri în jocul propus, nu te mai poţi opri din zâmbit şi din râs. Nu că fresca imaginată de Silviu Purcărete ar fi neapărat o comedie, însă comicul nu lipseşte deloc, întocmai ca la Caragiale. Totul e o băşcălie mustind a balcanism, dar o băşcălie ale cărei tuşe sunt perfect trasate, uneori dramatică, alteori chiar duioasă, presărată cu frunze de leandru, futuluşi în poeniţă, un spectacol de operă ori un festin pantagruelic cu pui de baltă.
Fiecare caracter are povestea lui şi nu vreau să vă iau din plăcerea de a le descoperi singuri, în felul vostru dar nu pot să nu notez distribuirea Ofeliei Popii* în rolul Leana Mică, cea care tentează bărbaţii cu tocăniţă şi alte bunătăţi, “ba chiar şi cu icre”.
Altfel, oricât ar putea părea de aberante personajele sau întâmplările, nimic nu e nerotunjit sau lăsat la voia întâmplării, disecţia (nu autopsia!) acestui organism se face complet, plenar, iar lumea Palilulei se închide aproape matematic, ca o miniatură ce redă la scară un univers complex şi complet. Smintit, poate, dar nu mai puţin perfect.
La senzaţia asta contribuie din plin muzica lui Vasile Şirli dar şi extraordinarele soluţii scenografice şi decorurile propuse de echipa Dragoş Buhagiar – Helmut Stürmer, şi costumele Liei Manţoc. Filmările s-au realizat la Republica (alt univers!), într-o uriaşă hală dezafectată: acolo a trebuit să încapă toată Palilula, cu tot cu lac, prăvălii, Grandiflora, Boema, spitalul sau maternitatea, ba chiar şi locomotiva, măgarul şi broaştele!
Nu pot să vă spun că un actor joacă mai bine decât altul, fie pentru că distribuţia e fără greş, fie pentru că actorii aleşi oricum au intrat atât de bine în pielea personajelor pe care le interpretează. Mie mi-a plăcut în mod special Constantin Chiriac, dar s-ar putea să fiu un pic subiectivă, poate şi pentru că-l cunosc pe omul din spatele actorului***, şi mă gândesc că nu i-a fost deloc uşor să compună rolul tovarăşului Trotzky, idiotul secretar de partid al spitalului.
Apropo de comunism, care nu putea lipsi, fiindcă filmul e plasat, temporal, în perioada “luptei pentru pace” (cât de aberant sună sintagma asta?!), Silviu Purcărete nu se fereşte de el, ba dimpotrivă!, dar nici nu-l transformă în balaurul dialectic al vremii ci îl umple de un ridicol… multilateral dezvoltat şi dus pe cele mai înalte culmi ale progresului, absolut delicios***, care ajunge până la certări de genul “Înjuri partidul de lup?!”sau anunţul: “Din cauza vremii nefavorabile, lupta pentru pace se ţine la morgă”.
Aş putea să scriu încă pe-atât**** despre universul palilulian (sic!) însă nu vreau să ridic decât un pic cortina pentru a vă lăsa, fiecăruia dintre voi, plăcerea întâlnirii, descoperirii şi îndrăgostirii de acest loc, de vremea şi de oamenii săi. Şi când vă duceţi, fiindcă o să vă duceţi la Palilula, mai devreme sau mai târziu, să-mi trimiteţi şi mie o vedere de-acolo!
Începând de azi, filmul e pe ecrane, atât în cinematografe cât şi, atenţie!, în unele teatre. Eu vă urez drum bun spre Palilula! uuuu huuuuuu!
____________________
* Ofelia Popii a jucat rolul Mefisto într-unul dintre cele mai apreciate spectacole puse în scenă de Silviu Purcărete, Faust, la Teatrul Naţional Radu Stanca din Sibiu.
** Constantin Chiriac, directorul celui mai important festival de teatru din România (FITS), joacă în filmul produs de Tudor Giurgiu, directorul celui mai important festival de film din România (TIFF), ha! :)
*** spre deosebire de cei mai mulţi dintre regizorii autohtoni care au făcut filme despre România din perioada comunistă şi care, în opinia mea, legându-se prea mult de trista realitate şi de moştenirea ideologică, au exagerat şi, astfel, eşuat lamentabil din punctul ăsta de vedere.
**** nu pot să nu felicit organizatorii pentru evenimentul de miercuri. În ciuda faptului că am îngheţat niţel în hala aia, detaliul cu broscuţele de hârtie primeşte o mare bilă albă!
Ziua opt şi abia apuc să scriu Jurnalul VI, ştiu. Dar aşa cum ziceam acum câteva zile, principala mea prioritate nu e blogul meu. Sau secundară, terţiară.. aţi prins ideea!
Dar asta nu înseamnă că îmi place mai puţin toată nebunia asta care se petrece în aceste zile la Sibiu. Acum e soare, e cald, e senin si pare că azi ploaia ne ocoleşte. Deşi, mă rog, după cum vara nu-i ca iarna, o ploaie scurtă nu se ştie niciodată cnd vine. Dar poate nu vine.
Se simte că se umple din nou oraşul. Nu mai e nici un loc de cazare, nici să dai cu tunul, deja noi cazăm oaspeţi ai Festivalului la Ocna Sibiului. Dar e bine, aşa trebuie să fie în zile de sărbătoare festivalieră. Sunt deja mulţi oameni şi în Piaţa Mare unde, de puţin timp, au sfrşit repetiţiile cei de la Voala Project, care sunt foarte foarte tari, atât de tari încât au fost aplaudaţi chiar şi acum, după doar câteva momente din spectacolul lor.Trupa de acrobaţi este acompaniată, live, de Duchamp Pilot, care sună şi ei foarte bine, niţel Muse – ish :)
Sunt un pic obosită, dar imi e bine: adrenalina festivalieră îşi face efectul: “trag pe nas” spectacol, teatru, dans şi o frenezie pe care îmi e mai degrabă greu s-o descriu prin cuvinte şi care cel mai bine merită trăită. Merită şi trebuie trăită! Scris negru pe alb, ca să nu mai repet de fiecare dată “V-am spus eu?!” :))
În altă ordine de idei (nu-s realmente coerentă zilele astea, sună telefonul, twitterul, FB-ul şi mailul ca la… ca la Gară, cred), aseară am văzut Pal Frenak, InTimE. Care, iniţial nu mi-a plăcut decât în puţine momente, mai ales spre sfârşit. Azi, însă, după ce s-a disipat un pic comparaţia cu preferaţii mei, compania lui Inbal Pinto şi cu canadienii de la Les Ballets Jazz du Montreal, m-a “lovit” faptul că, de fapt, InTimE a fost un spectacol chiar mişto, mea culpa pentru că m-am concentrat mai ales pe mişcare şi nu pe ansamblu.
De la început mi-a plăcut jocul de cuvinte din titlu… In Time şi InTime. Spectacolul este despre carnalitate, într-o accepţiune nu extrem de fluidă a conceptului, despre relaţia cât se poate de InTimĂ între două (sau mai multe) fiinţe, o incursiune într-un dicţionar sexual ilustrat nu neapărat foarte subtilă ci mai degrabă brută, dacă nu chiar brutală. Bărbat singur, femeie singură, femei împreună, bărbaţi împreună, femeie şi bărbaţi împreună şi, în fine, femeie şi bărbat.
Şi totuşi, în ciuda coregrafiei explicit sexuală, a nudităţii celor de pe scenă, nimic, absolt nimic nu a fost vulgar, indecent sau obscen. OK, la un moment dat muzica mi s-a părut un pic agresivă şi chiar m-a iritat folosirea Moonlight Sonata, dar acum, că imaginile s-au aşezat (iar comparaţia cu celelalte spectacole oricum nu-şi are locul, e al’ceva!), Moonlight Sonata se potrivea foarte bine cu momentul.
Oltea şi Dragoş au spus că e curajos spectacolul, ca şi decizia lui Constantin Chiriac de a-l aduce în FITS. Eu nu sunt neapărat de acord cu asta: poate că publicul pare nepregătit pentru genul ăsta de expunere (şi aici mă refer la combinaţia nuditatate + coregrafie + lumini) dar, în definitiv, vedem zilnic obscenităţi la TV, iar asta a fost altceva, cu siguranţă. Aşa că, deşi arta e o chestie la care te raportezi, oricum, destul de subiectiv, eu cred că, pentru publicul prezent aseară la Casa de Cultură a Sindicatelor, spectacolul a fost cel puţin “digerabil”. Dovadă şi scurtul interviu de mai jos, luat de Flori Voicu, una dintre voluntarele mele.
Eu una, nu am mai fost niciodata la un dans contemporan, a fost total nou pentru mine și neașteptat, surprinzător. Mie mi-a plăcut. Au fost momente intense, momente calme, multă emoție. Chiar a fost frumos. [Ce ți-a plăcut cel mai mult?] R: Cel mai mult mi-a plăcut momentul de 2 minute cu persoana pe canapea, cum cădea lumina, incredibil cum putea să arate corpul uman; mișcarea, imaginea de ansamblu. Cele 2 minute au fost perfecte.
Acum, înainte să dau publish, în Piaţa Mare răpăie o ploaie cu picături mari şi miroase a vară. Dar e ok. Se opreşte :)
Când am spus că anul ăsta sunt Community Manager nu mă referam doar la comunicarea online ci şi la o gramadă de lucuri drăguţe pe care le facem cu şi pentru publicul nostru – altele decât spectacolele din FITS. Printre ele, asta:
Cu ajutorul celor de la SmartGifts am tipărit câteva sute de astfel de diplome ce vor fi înmânate unora dintre cei prezenţi în publicul Festivalului. Fireşte, e vorba de un gest simbolic, de apreciere pentru faptul că participă (şi) la această ediţie a FITS, dar din reacţiile primite de mine atunci când am oferit astfel de recunoaşteri, pare-se că înseamnă cu adevărat ceva pentru “diplomaţi” si mă bucur tare! Şi mai sunt încă vreo câteva mii de printuri mai mici, cam cât o carte de vizită, pe care am scris, simplu, “Mulţumim pentru că ne sunteţi alături”, şi care oferă şi o reducere la magazinul cu promoţionale FITS din Piaţa Mare.
Da, ştiu că e drăguţ, şi mă bucur de-acum pentru cei care vor putea adăuga la amintirile lor despre FITS şi această mică memorie tipărită, pe lână bilete sau ce-or mai păstra ei.
Ceea ce este şi mai fain, cel mai fain, este faptul că Constantin Chiriac, director FITS, om ultra ocupat, mai ales în această perioadă, a ţinut să semneze de mână fiecare dintre aceste dimplome. Fiecare!!!
Apropo, citiţi la Oltea şi Cristina câteva rânduri despre întâlnirea lui C.C. cu câţiva dintre bloggeri.
