Așa cum am mai spus, FITS nu e (doar) despre teatru ci despre tot felul de întâmplări speciale și variate, exact așa cum spune și tema din acest an a Festivalului, Unicitate în diversitate. Printre spectacole, expoziții ori concerte, anul acesta, organizatorii au oferit publicului și o experiență inedită prin prezenta în festival a uneia dintre uluitoarele construcții făcute de britanicii de la Architects of Air, și anume Mirazozo.

Foto: Sebastian Marcovici

Am fost ieri acolo și am avut parte de o plimbare prin luminarium, însoțită de cea mai faină ghidă pe care aș fi putut s-o am, Florence. Spun asta nu doar pentru că a știut cum să explice orice detaliu tehnic dar și pentru că, fiind alături de AoA de zece ani, știa istoria bine companiei dar și cum trebuie privit totul.

Mi-a fost dor de Sibiu, de străzile lui colorate și animate, așa cum sunt în timpul Festivalului, de liniștea din Piața Mare, la ore mici, când toată lumea doarme și se aud, când și când, doar pescărușii cibinezi, de oamenii din echipa TNRS și FITS care mi-au devenit atât de dragi, toți și fiecare în parte, de prietenii mei de aici și de-aiurea, toți dependenți de magia acestor zece zile, de priveliștea deja familiară de la geamul camerei din Conti – mereu cu vedere pe față.

(poate înțelegeți mai limpede dacă spun că (si) de Sibiu mi-e uneori dor ca de mare)

Vin la FITS pentru al șaselea an consecutiv – deja! – și chiar dacă în cei mai mulți dintre ei am văzut festivalul mai degrabă în fotografiile oficiale pe care le selectam pentru presă și boggeri (fiindcă alegeam personalizat pentru fiecare), atmosfera de la Festival e ceva aproape palpabil. E în mirosul de tei de pe pietonală, zâmbetele copiilor care privesc spectacolele de stradă, oamenii cu badge care se salută între ei fără să se cunoască neapărat, discuțiile pe care le aud chiar și fără să vreau, pe terasă, la Conti, efervescența din teatru, aplauze și Aplauze (revista festivalului) și întrebarea care se adresează aici aproape ca un salut: Ce-ai văzut (până acum)?, și care dă, într-un fel, măsură setei de a vedea cât mai multe, de a experimenta cât mai multe.

Se pare că în vara mea festivalieră nu prea am noroc la capitolul transport! După un drum coșmăresc de la București la TIFF, când am plecat spre Sibiu de la Cluj rezervarea mea la autocar nu făcea două parale în fața argumentului “Nu mai sunt locuri!” rostit categoric de șofer. Și nu mi-e clar mereu cum face Universul când îmi pun eu ceva în cap, dar știu cum fac eu, și că nimic n-ar fi putut întârzia descinderea mea la FITS. Așa că am învins și, o vreme, treapta care delimitează spațiul șoferului de spațiul călătorilor a fost un loc numa’ bun până s-au eliberat altele.

Problemă a mai fost și cu colegul de drum, care cam duhnea a L’eau de Mirossey, varianta Stinky, dar n-a mai contat nimic atunci când am coborât în față la Continental Forum, casa mea departe de casă când sunt la Sibiu! Apropo de cazare, în Sibiu nu mai e nimic liber, nimic-nimic, nici măcar o cameră de mături! Însă poate aveți noroc și mai găsiți pe la agenții, iar dacă nu, Rășinari și Ocna Sibiului sunt destul de aprope ca să vă bucurați și de natură și de Festival!

Zilele trecute căutam ceva pe blog şi, din text în text, am ajuns să recitesc poveşti de la FITS, poveştile mele şi ale bloggerilor care au fost acolo în ultimii ani. Am zâmbit, inevitabil, pentru că Jurnalele mele de Festival mi-au amintit de multe momente frumoase (greutăţile sau ploaia nu mai contează peste ani), iar textele celorlalţi de entuziasmul lor faţă în faţă cu FITS, fie că vorbim de spectacolele de teatru sau dans, de concerte ori de impresionantele manifestări artistice de pe străzile oraşului.

N-am apucat să scriu niciodată un post dedicat Faustului sibian pus în scenă de Silviu Purcărete în 2007, cu toate că sunt “vinovată” de a fi contaminat mulţi oameni cu acest spectacol. Care, la rândul lor, au dat “boala” asta şi altora, pentru că, da, Faustul ăsta despre care vorbesc se vede întâi, apoi se dă mai departe. Şi poate duce la dependenţă, dar şi la manifestări diverse cum ar fi pierderea darului vorbirii, imediat după (prima) vizionare.

Fiindcă îl vezi şi nu mai poţi să-l uiţi şi simţi nevoia să povesteşti şi altora dar, pentru că, orice ai povesti despre el nu are cum descrie plimbarea în Iad, pe care, volens-nolens, o trăieşti în timpul spectacolului. Aşa că le spui tuturor că trebuie să meargă la Sibiu, să vadă spectacolul! Unii te ascultă şi se duc, apoi spun şi altora şi, uite-aşa, Faust împlineşte la vară opt ani de când se joacă cu casa închisă.

Eu nu prea sunt dusă la biserică. Nici la propriu şi nici la figurat. Ritul ortodox oricum nu-mi spune mare lucru şi, colac peste pupăză, un pic mi se face rău de la mirosul de tămâie şi de la opulenţa din bisericile ortodoxe. Adica, da, sunt unele în care simţi că e ceva special, dar prea puţine ca să reprezinte o regulă sau vreo chemare.

Cum bănănăiam eu festivalier prin Sibiu, miercuri, pierzând vremea până avea să bată gongul pentru Maestrul şi Margareta (a scris Chinezu de acest spectacol) , m-am întâlnit cu Dan Bartha, unul dintre cei care muncesc mult pentru ca FITS să se întâmple frumos pe străzile din Sibiu şi de la el am aflat că în câteva minute începea un concert gospel la biserica romano-catolică din Piaţa Mare. Pentru că anul trecut am suferit că n-a mai venit corul de gospel (ca efect al tăierilor de buget efectuate de ministerul culturii) m-am grăbit să mă bucur de acest concert, măcar un pic.

Am rămas datoare de ieri cu expoziţia de costume semnată Doina Levintza şi cu spectacolele de seară, Nunta şi Tatăl, aşa că mă achit mintenaş după cum urmează, nu înainte de a vă spune că şi dacă nu mai găsiţi bilete la multe dintre spectacolele din sală, că nu mai găsiţi, deh!, merită să daţi o fugă la Sibiu, măcar în weekend, ca să vă bucuraţi de atmosfera festivalieră. Nu e soare, dar e bine.

Azi la Sibiu am hoinărit pe străzi, prin centru. Nu erau spectacole, ba chiar a început şi ploaia, destul de repede. E fain că pe pietonală (dar nu numai) sunt terase una lângă alta şi te poţi adăposti imediat ce apar primii stropi. Iar spectacolul străzii continuă şi în ploaie, într-un fel sau altul, deşi marţi, pe la 11 şi ceva, oraşul nu e chiar aşa de animat.

Însă, cu puţină imaginaţie, poţi să întâlneşti un personaj din filmul preferat al copilăriei. Pentru mine şi, cred, pentru foarte mulţi din generaţia mea, acesta se numeşte Arabela, iar cel din fotografia de mai jos poate fi foarte bine Rumburak:

În timpul Festivalului de teatru, străzile din centrul Sibiului sunt pline de străini. Unii sunt chiar oaspeţi ai FITS, critici, profesori sau artişti, alţii sunt voluntari, iar alţii se află pur şi simplu la plimbare în România, iar freamătul festivalier e un bonus. La Continental, unde stau şi eu, sunt o mulţime de străini, aşa că am întrebat dacă e sau nu o coincidenţă că sunt aici în perioada FITS. Pentru cei mai mulţi nu e, iar grupurile sunt mari!

Ieri, în timp ce mă pregăteam să plec spre sala Thalia, la flamenco, două doamne, trecute de 60 de ani, aş zice, aşteptau în faţa hotelului. Le-am urmărit un pic cu privirea, cât de discret am putut, fiindcă n-aş fi vrut să se simtă jenate, mai ales că, de fapt, le admiram. Tunse scurt, păr alb, nevopsit dar îngrijit, subţirele, zâmbind, însă nu condescendent, cu haine în culori elegante, dar croială casual, şi cu câte un detaliu foarte colorat: una avea un şal, cealaltă o jachetă. Nu păreau bogate, nu păreau încrezute, păreau nişte doamne aflate într-o vacanţă relaxată. Şi păreau exact aşa cum la noi nu sunt femeile de vârsta lor. Şi m-am întristat niţel.