E sfârșit de iunie și plouă. Pățăști, cum ar zice compatrioții mei din Ardeal, care-și pun mintenaș o pelerină și niște cizme de cauciu și își văd liniștiți mai departe de treabă. Dar pentru ăia neînvățați cu ploaia, că, probabil, în România lor asfaltul se usucă instant când plouă, e dramă mare la Electric Castle anul ăsta.

Unii au luat-o în râs și glumă, cu bășcălia și meme-urile de rigoare, alții se plâng și cârcotesc, nene, nonstop, explicându-le ei organizatorilor ce și cum trebuie făcut, de parcă s-ar fi adunat în Bonțida effing crema specialiștilor în DacăPlouăLaFestivalogie!

Îmi place toamna, e anotimpul meu preferat. Chiar și azi, când plouă și e neașteptat de rece, iar haina luată la întâmplare din cuier azi dimineață s-a dovedit a nu fi chiar impermeabilă, am găsit greu un taxi, iar Calea Dorobanților e moartea pasiunii la ora prânzului.

Îmi place toamna în ciuda faptului că azi, la un eveniment, am ieșit pe terasă, în ploaie, ca să trag două fumuri de țigară. Fiindcă eram undeva sus, vedeam acoperișurile de țiglă din Bucureștiul (odinioară) burghez cum străluceau discret sub stropii de ploaie, și asta mi-a plăcut mult.

Copacii bătrâni din micul parc stau despuiaţi în ploaie, trişti, clatinând îngândurat din crengi. Din cer plouă mărunt, mocăneşte, liniştit, iar de jos bălţile le întorc imagini fantomatice, apă şi asfalt crăpat pe alocuri, petice de văzduh murdar şi cercurile perfecte ale picăturilor.

Nici o ţipenie. Haita de câini care-şi face veacul printre tufele de trandafiri, lătrând aiurea la oricine cutează să păşească pe teritoriul parcului, s-a vârât prin alte cotloane, să se ferească de ploaia urâcioasă. Nici aurolacii nu se văd nicăieri, poate sunt vârâţi prin canale, sau cine ştie prin ce scară de bloc, cei care o ard în parc între două trenuri (cea mai păcătoasă specie, sunt mai răi decât haita de câini) lipsesc şi ei. Cât despre pensionarii pe care-i mai vezi din când în când la taifas pe bănci nici nu poate fi vorba pe aşa o vreme.

La FITS se munceşte mult, dar nu în exclusivitate! Serile, după ce toate spectacolele se sfârşesc, artiştii, voluntarii, invitaţii, cei acreditaţi şi echipa se reunesc la Clubul Festivalului, unde se stă la poveşti, se cântă, se dansează şi, uneori, avem parte chiar şi de momente artistice.

Cum aici sunt oameni din toată lumea, iese un melanj cultural absolut fabulos şi increibil de mişto! De exemplu, în seara asta, când am ajuns, mexicanii au făcut concert, iar mai încolo şi mai târziu, când DJ-ul şi-a intrat în drepturi, un alt grup a început să danseze. Tot atunci s-a pornit si ploaia mai tare, dar muzica nu s-a oprit, şi nici dansatorii care se rupeau în figuri – se vede că dansau împreună de ceva vreme, şi o făceau excelent, spre amiraţia celor care se fereau de ploaie pe sub copertine.

M-am bâţâit ce m-am bâţăit la adăpost, dar n-am rezistat prea mult şi am cedat, ieşind la dans în ploaie! Cred că a fost cea mai super seară de Clubul Festivalului de până acum, de când sunt eu în FITS, poate cu excepţia serii în care au cântat cei de la TranssExpres acum doi ani, deşi nu… Asta a fost cea mai mişto!

S-a dansat în ploaie preţ de vreo câteva ore, noi am plecat în jur de trei, fiindcă grupul vesel – Andreea, Andrei, Anne şi Nihasa – se pregăteau să plece înapoi la Bucureşti, la fel şi Victor. Muraţi de numa’, ne-am oprit să ne pozăm în grup, totuşi, ca reminder pentru o seară specială cu prietenii.

Sunt sigură că dacă nu ploua, n-ar fi ieşit atât de tare din comun seara, dar dansatul în ploaie a fost califragilistic, vă spun! Trebuie să încercaţi asta odată, e un sentiment tare fain! Iar când eşti într-un oraş cucerit la fiecare  pas de artişti şi evenimente FITS-iste, toată starea asta se amplifică de vreo câteva ori. Mai vreau!

iată o poză

şi o dedicaţie (pentru de dimineaţă)

A fost…. Curat trandafir, coane Fănică (glumă internă pe care n-o traduc), dar acum trebuie să şi dorm un pic. E 4.15 şi peste patri ore mătrezesc fiindcă la 9 am şedinţă. Coafura rezistă!