Dacă citiţi suficient de des printre rânduri probabil sunteţi familiarizaţi cu importanţa pe cred că o au educaţia şi cultura în formarea şi evoluţia oricăruia dintre noi. Şi bunul simţ, oricât de desuet şi banal ar putea să sune asta. Iar dacă trăiţi în România ştiţi deja că nici unul dintre cele trei elemente de care vorbesc mai sus nu este vreo prioritate pentru onor politicienţii autohtoni. Ba chiar dimpotrivă, aş zice!

Prin urmare, iniţiativele private de încurajare şi sprijinire a unor demersuri private ce ţin de educaţie şi cultură (şi nu sunt chiar aşa multe, să ştiţi!), îşi vor găsi ecou aici, fiindcă mi se pare firesc să le susţin cât şi cum pot. Iar în cele ce urmează e mai mult decât o chestie de principiu, e şi una de “corazon”.

Acum doi ani, când s-a petrecut dezastrul de la Fukushima, eram în Redescoperă, cred că la Vâlcea, şi îmi amintesc perfect că a fost prima şi singura dată când am regretat că încăperea restaurantului în care mă aflam nu avea televizor. Astfel, trebuia să mă duc într-un alt salon şi să stau cumva în capul unor oameni de bine care-şi luau masa pentru a vedea derularea evenimentelor.

Nu puteam altfel, însă, e un microb de breaking news pe care l-am deprins din vremurile jurnalistice şi de care nu pot şi n-am să scap, probabil, niciodată. Fireşte, vorbesc de adevărate ştiri pentru care faci breaking news şi actualizări la fiecare minut, nu de prostiile neinteresante, de cele mai multe ori, pe care le pun ziarele şi televiziunile noastre la rang de super ştire – vă amintiţi revoluţia din Egipt şi că presa de la noi avea o cu totul şi cu totul altă agendă?!

Dar nu asta e lecţia.