Lecţia de la Fukushima

Acum doi ani, când s-a petrecut dezastrul de la Fukushima, eram în Redescoperă, cred că la Vâlcea, şi îmi amintesc perfect că a fost prima şi singura dată când am regretat că încăperea restaurantului în care mă aflam nu avea televizor. Astfel, trebuia să mă duc într-un alt salon şi să stau cumva în capul unor oameni de bine care-şi luau masa pentru a vedea derularea evenimentelor.

Nu puteam altfel, însă, e un microb de breaking news pe care l-am deprins din vremurile jurnalistice şi de care nu pot şi n-am să scap, probabil, niciodată. Fireşte, vorbesc de adevărate ştiri pentru care faci breaking news şi actualizări la fiecare minut, nu de prostiile neinteresante, de cele mai multe ori, pe care le pun ziarele şi televiziunile noastre la rang de super ştire – vă amintiţi revoluţia din Egipt şi că presa de la noi avea o cu totul şi cu totul altă agendă?!

Dar nu asta e lecţia.

Peste două luni şi ceva, când întreaga lume încă rumega subiectul şi radiaţiile şi pierderile de vieţi ori materiale, am plecat la Sibiu să mă ocup de buna comunicare a Festivalului de Teatru. În echipa mea de voluntari din acel an am avut şi o tânără japoneză, pe Aya Tsuji. Sigur, primele reacţii pe care le-a primit tânăra voluntară – fără număr şi fără diferenţe! – şi, la fel, toţi ceilalţi voluntari japonezi, au fost legate de dezastrul din Japonia: Cum e? Cum a fost?

Calmă şi zâmbitoare – şi aşa a fost pe parcursul întregii munci la FITS – Aya răspundea tuturor că e bine. E linişte, Japonia şi-a reluat viaţa de acolo de unde a întrerupt-o catastrofa. Pentru noi e normal, îmi spunea Aya, avem cutremure mari tot timpul. Cu radiaţiile e ok, restul lumii e mai îngrijorată decât suntem noi, aici. Probabil n-au subiecte, a reluat ea zâmbind.

Noi nu suntem aşa, să ne plângem de milă. Noi vedem ce s-a întâmplat, strângem cioburile şi dărmăturile şi mergem înainte. Nu plângem, îţi dai seama ce-ar însemna dacă toată Japonia s-ar opri să plângă?! Nu. Noi reparăm şi mergem mai departe.

Ce-i drept. Între prima şi a doua ipostază a drumului de mai jos, afectat de cutremur, au trecut doar şase zile:

Ca idee, după ce a văzut Faust-ul românesc făcut de Silviu Purcărete, Aya scria aşa: Am fost impresionată de locul în care s-a jucat  – aproape o ruină – şi cum au reuşit românii să reconstruiască o ruină făcând dintr-o hală dezafectată un loc în care se face artă. Faust îmi va schimba viaţa! 

Şi tot ca parte din aceeaşi lecţie, Tatsuya Hasegawa, parte dintr-o companie japoneză de dans prezentă la Sibiu în 2011, spunea: Am auzit şi voci care spuneau că e puţin lipsit de respect să râdem şi să dansăm după tot ce s-a întâmplat în Japonia, dar noi credem că oamenilor le e greu acum, în această perioadă, şi de aceea vom susţine cât mai multe spectacole, pe oriunde vom putea, pentru ca să-i facem pe japonezi să zâmbească puţin. 

Mai jos e trailerul spectacolului lor la Sibiu, Misty Mansion, minunat, de altfel, din câte am auzit la alţii, fiindcă eu nu prea aveam când să văd spectacole la FITS. Motiv pentru care o să vă rog să le daţi şi un Like pe pagina lor de FB. N-o să ştie de ce, dar o să se bucure, oricum :)

Sunt doi ani de la Fukushima, azi, iar lecţia Japoniei încă se predă, pentru cine are minte s-o priceapă. Cine nu… să stea şi să ceară în continuare de la stat! (CC: România)