George Banu şi Silviu Purcărete: amândoi se află într-o strânsă relaţie şi armonie cu teatrul, amândoi sunt personalităţi recunoscute la nivel mondial într-o lume care, dincolo de scenă, nu prea iartă şi, mai ales, nu uită nimic, şi, în fine, fiecare dintre ei este minunat în felul său.
Faţă în faţă într-o cameră de hotel din Nancy, acolo unde Silviu Purcărete se afla pentru premiera spectacolului L’Artaserse, (capod)opera barocă a lui Leonardo Vinci, pe care a pus-o în scenă la Opera National de Lorraine. Scenografia e semnată de Helmuth Sturmer, cel alături de care Silviu Purcărete mai are câteva proiecte memorabile, printe care şi celebrul Faust – aici un interviu în care îmi povestea cum sunt regizorii, vorbind, desigur, şi de Silviu Purcărete.
Cred că v-am mai spus, când am scris despre spectacol, că producţia TNRS-ului, Călătoriile lui Gulliver este invitată, în acest an, la Festivalul Internaţional de Teatru de la Edinburgh, cel mai mare din lume! Alături de alte nume prestigioase (da, TNRS şi Purcărete sunt nume foarte respectate afară!), spectacolul de la Sibiu se află pe lista foarte scurtă a celor selecţionate la Edinburgh.
Credit foto: Mihaela Mihai | FITS 2012
De asemenea, producţia face parte din programul oficial al Olimpiadei Culturale de la Londra alături de alte şase spectacole selectate de la Edinburgh pentru a contribui la agenda de evenimente a Festivalului Londra 2012, cea mai mare sărbătoare culturală din istoria mişcării olimpice şi paralimpice. Fondatorii proiectului explică că Olimpiada Culturală de la Londra aduce o selecţie a celor mai reprezentativi artişti ai momentului pentru a inspira creativitatea în toate formele sale, dar mai ales între oameni (sursa)
Iată ce spune Constantin Chiriac, Directorul TNRS, despre acest spectacol: “Seria de exerciţii scenice coordonate de regizorul Silviu Purcărete îşi propune o abordare inedită a romanului lui Swift în care fantezia se împleteşte cu o aspră satiră politică. Având ca suport o partitură originală semnată de compozitorul irlandez Shaun Davey, creatorul suitei muzicale pentru „Vocile din Cimitirul Vesel???, producţia reuneşte aspecte sociale şi culturale ale lumii din jurul nostru explorând teme ca visul, călătoria, exilul, emigrarea, singurătatea şi apartenenţa (…)
Credit foto: Sebastian Marcovici | FITS 2012
Foarte puţină lume a citit această carte (…) şi de aceea credem că ştim ce este Gulliver, povestea extraordinară cu nişte pitici şi un uriaş, însă în momentul în care te apuci să citeşti tot, inclusiv ultima parte, constaţi nu numai că nu este un text dramatic, dar că este unul dintre cele mai morbide şi sinistre lucruri scrise vreodată… una dintre cele mai teribile, mai negre viziuni asupra fiinţei omeneşti”
Abia aştept să citesc recenziile spectacolului în presa internaţională. După Faust, jucat în acelaşi Festival, au fost aproximativ 200 de articole, reportaje, interviuri şamd, toate elogioase! Într-o perioadă în care politicienii au făcut praf imaginea României, iată că teatru are şansa de a-i mai reda un pic de demnitate. Sunt mândră, cu adevărat mândră, de performanţa colegilor mei sibieni, şi cred că la fel ar trebui să fim toţi! În lumea teatrului, lista scurtă de la Edinburgh e aşa, un fel de medalie de aur :)
Silviu Purcărete este unul dintre oamenii pe care îi admir aproape necondiţionat, atât pentru ceea ce sunt cât şi pentru ceea ce oferă publicului prin munca lor. Dar, dincolo de asta, căci astfel nu e singur în această galerie personală, îl admir, de data asta total, plenar şi necondiţionat, pentru capacitatea uluitoare de a nu-şi îngrădi imaginaţia. Noi, ceilalţi, facem asta în fiecare zi. În loc să ne lăsăm imaginaţia să zburde pentru a crea lucruri şi împrejurări, îi punem oprelişti – cel mai adesea formate din bugete, lipsă de timp, şi, fir-ar să fie, logică! Şi e ATÂT de greşit!
Recunosc, sunt unul dintre puţinii care nu s-au îndrăgostit iremediabil de Faust la prima vizionare. Am fost copleşită, era prima întâlnire cu marele regizor român, iar mintea mea căuta repere logice, pământene, reale, când, de fapt, tot ce ar fi trebuit să fac era să stau cuminte, open mind şi să mă las sedusă, cucerită, zăpăcită. My bad! S-a întâmplat abia la a doua vizionare, duminica trecută, şi tot cred că au scris alţii mai bine decât mine*.
Desigur, acel prim exerciţiu s-a dovedit util la Metamorfoze şi D’ale Carnavalului şi capital, aş zice, la Undeva în Palilula. Dar asta e altă poveste, şi nu despre asta vreau să vorbesc acum ci despre Călătoriile lui Guliver**. Nu un spectacol de teatru în adevăratul sensul al cuvântului ci exerciţii scenice – cel puţin aşa pretinde regizorul.
Să intrăm în sală. E aglomerat, foarte aglomerat, dar am un loc, marginal, ce-i drept. E ok, zic mersi. Oricum, ca parte din organizare, nu eu trebuie să văd bine ci invitaţii şi, mai ales, invitaţii străini.
Pe scenă, câteva “iepe”, tinere fete cu costume albe, mulate, sprijinite în cârje, albe şi ele, cu cozi stufoase prinse de costum fix acolo unde ar trebui să stea cozile. Nechează şi se mişcă pe scenă, se aleargă. Pe jos sunt paie, baloţi întregi, iar în sală miroase, înnebunitor, a vară şi a păcat.
În fine, fiecare spectator îşi ocupă locul, luminile se sting şi începe spectacolul… cu un cal! Un cal (adevărat!) vine blând pe scenă ţinut de căpăstru, iar iepele umane nechează uşurel. Din start, mintea mi s-a teleportat prin alte dimensiuni ale spaţiului de joc. De bună seamă şi de bună credinţă mintea mea, poate şi pentru că urma, azi, 1 iunie, a acceptat, aşadar jocul. Şi pe Houyhnhnmi.
Doar că în Călătoriile lui Guliver, Purcărete nu e prea ludic, nu e nici un joc, e viaţa noastră trăită în viteză, cu aceleaşi zâmbete la care revenim, nişte yahooi nesuferiţi şi scârboşi, puşi pe desfătarea imediată a simţurilor, marii nătângi ai lumii. În sală s-a râs, nu mi-e clar de ce, fiindcă mie îmi venea să plâng tot spectacolul, cred că de emoţie şi de bucurie şi de tristeţe că vedeam în faţa ochilor lumea în care trăim, înfăţişată aproape aşa cum e ea.
Credit foto: Mihaela Ştefănescu | FITS 2012
Am zâmbit la jocul de lumini şi umbre, la bărbatul umflat cu pompa şi mi s-a părut foarte tare şi felul în care s-a realizat momentul prostituatelor. De fapt, mi-a plăcut tot spectacolul din secunda 1 până la final şi, deşi ştiu povestea întreagă a Călătoriilor, când ajung acasă o voi reciti. Cu siguranţă o să-mi apară în altă manieră acum.
Credit foto: Mihaela Ştefănescu | FITS 2012
***
Aşa cum aveam să aflu azi la conferinţa de presă, Călătoriile lui Gulliver se bazează nu doar pe cărţile trei şi patru din lucrarea omonimă a lui Swift, ci şi pe alte texte ale sale, poezia despre o prostituată, The Lady’s Dressing Room, pe ironicul său epitaf şi pe O propunere modestă care este, aşa cum spune Silviu Purcărete, “o invitaţie foarte politicoasă şi savantă la canibalism”. Muzica îi aparţie lui Shaun Davey, iar scenografia poartă semnătura extrem de inspirată a lui Dragoş Buhagiar. Mergeţi să-l vedeţi când revine de la Edinburgh – încununat de laude, sunt sigură!
Aşteptam de (prea) multă vreme un film românesc care să-mi placă mai mult decât Balanţa (1993) lui Pintilie şi, în fine!, miercuri seara l-am văzut! Şi nu oricum, ci chiar la avanpremiera-i de gală, dimpreună cu toată echipa de producţie şi toată distribuţia, alături de câteva sute de alţi invitaţi! Se numeşte UNDEVA LA PALILULA, iar scenariul şi regia poartă semnătura (şi amprenta) lui Silviu Purcărete! (un interviu, aici)
Aveam ceva emoţii dar şi aşteptări foarte mari, pe de-o parte pentru că ştiam că regizorul nu e pe deplin mulţumit de rezultat (nu cred că e vreodată!) şi, pe de altă parte, pentru că am o mare admiraţie pentru munca sa în teatru – cine i-a văzut spectacolele ştie despre ce vorbesc, iar cine nu… Să facă bine să le vadă!
UNDEVA LA PALILULA (site | FB | twitter | YT) mi-a întrecut cu mult aşteptările, însă, poate şi pentru că, în afara de ceea ce ştiam despre film de la regizor însuşi şi de la o parte dintre cei implicaţi în producţie, nu m-am uitat, înainte de proiecţie, la trailer, poze sau interviuri, la nimic, de fapt, pentru că am vrut să fiu influenţată. Filmul este, fără îndoială sau exagerare, o super realizare cinematografică şi, indiferent de reacţia pe care publicul mai puţin cult(ivat) o va avea, unul dintre cele mai mişto pe care le-am văzut!
Palilula asta e o amărâtă de comună din Dolj în care a primit repartiţie medicul pediatru Serafim (??ron Dimény cu vocea lui Marius Manole), cel care are dublu rol, de personaj, dar şi de povestitor. E noapte, ninge de rupe, iar Serafim se îndreaptă către Palilula, urmând o linie de tren din mijlocul nicăieriului. O locomotivă veche se opreşte milimetric până la el şi din ea coboară Ilie Tudorin (George Mihăiţă), administratorul spitalului, care a venit, cu locomotiva, să-l recupereze şi transporte la destinaţie pe bunul doctor.
De aici păşim pe tărâmul imaginaţiei realizatorilor filmului şi orice legătură cu realitatea pe care o (re)cunoaşteţi voi se cam întrerupe. E bine să ştiţi asta ca să nu căutaţi repere liniare, facile, banale şi meschine, pentru că o să vă stricaţi, voi înşivă!, plăcerea de a urmări acest film. Locomotiva în care intră Serafim e anticamera Palilulei, cu o parte din personaje, cu leandru şi lăutari, absolut orice te-ai aştepta să NU existe într-o locomotivă care traversează nicăieriul într-o noapte!
Odată ajuns la destinaţie, încet-încet, aştepările lui Serafim sunt alterate de Palilula şi personajele locului iar tu, ca spectator, cu logica ta de-acasă, cauţi nişte repere, cât de cât! Le găseşti şi nu prea, aşa cum v-am avertizat, dar dacă accepţi să intri în jocul propus, nu te mai poţi opri din zâmbit şi din râs. Nu că fresca imaginată de Silviu Purcărete ar fi neapărat o comedie, însă comicul nu lipseşte deloc, întocmai ca la Caragiale. Totul e o băşcălie mustind a balcanism, dar o băşcălie ale cărei tuşe sunt perfect trasate, uneori dramatică, alteori chiar duioasă, presărată cu frunze de leandru, futuluşi în poeniţă, un spectacol de operă ori un festin pantagruelic cu pui de baltă.
Fiecare caracter are povestea lui şi nu vreau să vă iau din plăcerea de a le descoperi singuri, în felul vostru dar nu pot să nu notez distribuirea Ofeliei Popii* în rolul Leana Mică, cea care tentează bărbaţii cu tocăniţă şi alte bunătăţi, “ba chiar şi cu icre”.
Altfel, oricât ar putea părea de aberante personajele sau întâmplările, nimic nu e nerotunjit sau lăsat la voia întâmplării, disecţia (nu autopsia!) acestui organism se face complet, plenar, iar lumea Palilulei se închide aproape matematic, ca o miniatură ce redă la scară un univers complex şi complet. Smintit, poate, dar nu mai puţin perfect.
La senzaţia asta contribuie din plin muzica lui Vasile Şirli dar şi extraordinarele soluţii scenografice şi decorurile propuse de echipa Dragoş Buhagiar – Helmut Stürmer, şi costumele Liei Manţoc. Filmările s-au realizat la Republica (alt univers!), într-o uriaşă hală dezafectată: acolo a trebuit să încapă toată Palilula, cu tot cu lac, prăvălii, Grandiflora, Boema, spitalul sau maternitatea, ba chiar şi locomotiva, măgarul şi broaştele!
Nu pot să vă spun că un actor joacă mai bine decât altul, fie pentru că distribuţia e fără greş, fie pentru că actorii aleşi oricum au intrat atât de bine în pielea personajelor pe care le interpretează. Mie mi-a plăcut în mod special Constantin Chiriac, dar s-ar putea să fiu un pic subiectivă, poate şi pentru că-l cunosc pe omul din spatele actorului***, şi mă gândesc că nu i-a fost deloc uşor să compună rolul tovarăşului Trotzky, idiotul secretar de partid al spitalului.
Apropo de comunism, care nu putea lipsi, fiindcă filmul e plasat, temporal, în perioada “luptei pentru pace” (cât de aberant sună sintagma asta?!), Silviu Purcărete nu se fereşte de el, ba dimpotrivă!, dar nici nu-l transformă în balaurul dialectic al vremii ci îl umple de un ridicol… multilateral dezvoltat şi dus pe cele mai înalte culmi ale progresului, absolut delicios***, care ajunge până la certări de genul “Înjuri partidul de lup?!”sau anunţul: “Din cauza vremii nefavorabile, lupta pentru pace se ţine la morgă”.
Aş putea să scriu încă pe-atât**** despre universul palilulian (sic!) însă nu vreau să ridic decât un pic cortina pentru a vă lăsa, fiecăruia dintre voi, plăcerea întâlnirii, descoperirii şi îndrăgostirii de acest loc, de vremea şi de oamenii săi. Şi când vă duceţi, fiindcă o să vă duceţi la Palilula, mai devreme sau mai târziu, să-mi trimiteţi şi mie o vedere de-acolo!
Începând de azi, filmul e pe ecrane, atât în cinematografe cât şi, atenţie!, în unele teatre. Eu vă urez drum bun spre Palilula! uuuu huuuuuu!
____________________
* Ofelia Popii a jucat rolul Mefisto într-unul dintre cele mai apreciate spectacole puse în scenă de Silviu Purcărete, Faust, la Teatrul Naţional Radu Stanca din Sibiu.
** Constantin Chiriac, directorul celui mai important festival de teatru din România (FITS), joacă în filmul produs de Tudor Giurgiu, directorul celui mai important festival de film din România (TIFF), ha! :)
*** spre deosebire de cei mai mulţi dintre regizorii autohtoni care au făcut filme despre România din perioada comunistă şi care, în opinia mea, legându-se prea mult de trista realitate şi de moştenirea ideologică, au exagerat şi, astfel, eşuat lamentabil din punctul ăsta de vedere.
**** nu pot să nu felicit organizatorii pentru evenimentul de miercuri. În ciuda faptului că am îngheţat niţel în hala aia, detaliul cu broscuţele de hârtie primeşte o mare bilă albă!
