Mi-a fost drag de Timişoara de când ne-am întâlnit prima dată, pe peron, în gara oraşului. A fost, aşa, un sentiment de “O să iubesc oraşul ăsta” şi aşa s-a şi întâmplat, iar amintirile şi prietenii de-acolo au cimentat aceată relaţie la distanţă. Mă bucur, aşadar, când am drum spre capitala Banatului, iar când cu Timişoara Brands Tour cu atât mai mult, fiindcă oraşul avea să mă prezinte prietenilor săi, ceea ce, se ştie, e mereu important, chiar şi într-o relaţie la distanţă!

Ca să nu mai spun că şi drumul lung până acolo a fost plăcut, fiindcă Alex conduce bine, am făcut un popas în Sibiu, la Kontiki (cea mai bună ciorbă de burtă, ever!), unde ne-am revăzut cu Brylu, am constatat că se lucrează la Autostrada Transilvania chiar şi când plouă şi că, dacă ai muzica potrivită, nici un drum nu mai pare chiar atât de lung. Aşa că, de fapt, am ajuns chiar repede la Timişoara! :)

Olimpiada de la Londra ne-a ţinut aproape de televizoare mai bine de două săptămâni. Ne-am încurajat favoriţii, am scrâşnit din dinţi când sutimile în minus i-au descalificat ori aruncat în afara podiumurilor pe sportivii români, am lăcrimat, de bucurie sau de tristeţe, am strigat, am sperat şi, când a fost cazul, am fost mândri că steagul românesc s-a aflat deasupra altor steaguri!

Că e bun sau nu acest loc 27 în clasamentul general al medaliilor nu vreau să discut. Sigur că putem mai mult – Ungaria cum poate?! – dar, în condiţiile de subfinanţare de care se “bucură” sportul românesc, e un rezultat decent al sportivilor. Dar noi, cei de acasă? Ce rezultat avem?

Poate că vom mai comenta un pic unele fotografii – spectaculoase, fără îndoială – de la Jocurile Olimpice, poate că vom comenta sumele primite de olimpicii români de la stat ca prime pentru performanţele lor, vom mai aplauda odată sponsorii COSR (am povestit de ei – 1, 2, 3, 4 – măcar atâta lucru să fac şi eu drept mulţumire) pentru că s-au implicat şi apoi… oare vom uita această patimă olimpică sau ne vom aminti, oare, că cei de la COSR încearcă să schimbe legislaţia şi vom încerca să-i ajutăm?

Vom merge, oare, în tribunele stadioanelor să susţinem şi altceva decât fotbal prin contribuţiile noastre de plătitori de bilete, vom face mai mult sport, vom organiza acţiuni de strângere de fonduri (de fonduri, da, nu de mâini!) pentru cluburile sportive în care se face pregătirea următoarei generaţii (poate) de olimpici? Vom încerca, în următorii patru ani, să nu uităm de sportivii care, mai ieri, ne ţineau cu sufletul la gură şi cu pumnii strânşi  în faţa televizoarelor, vom încerca să ne interesăm mai des de soarta lor, de pregătirea lor, de ce putem face – în afara celor două săptămâni olimpice – pentru ca ei să reuşească performanţe mai bune şi noi, inevitabil, să ne bucurăm mai mult?!

Admiraţia tăcută nu e suficientă iar uitarea nu e, în nici un caz, măsura respectului pe care ar trebui să-l purtăm acestor sportivi – nu doar atunci când concurează ci, mai ales, atunci când muncesc până la epuizare pentru performanţele lor.

Din punctul meu de vedere, asta ar trebui să fie, pentru noi, toţi cei de-acasă, lecţia acestor Jocuri Olimpice. Lecţia în care învăţăm să ne susţinem sportivii şi performanţa olimpică mai des decât odată la patru ani, comod, din fotolii. Nu pot decât să sper că nu sunt singura care a învăţat-o.

Am urmărit cu admiraţie “The rise of Gimmy Gym“, sala de fitness de care se ocupă Liviu Alexa şi, deşi parcă nu era în programul iniţial primit pe mail de la organizatorii Cluj Brands Tour, m-am bucurat mult când am aflat că mergem şi acolo.

Spaţiul e imens, dar sălile sunt aşa colorate şi prietenoase încât n-ai senzaţia de hală în care te pierzi ci de loc prietenos şi, deşi poate sună nepotrivit cu contextul, intim. Bine, n-a mai fost aşa de intim când am dat noi buzna, dar Liviu ne-a arătat una-alta apoi ne-a “cazat” într-o sală goală pentru a ne povesti mai multe despre Gimmy fără să-i deranjăm pe clienţi.

Şi sunt multe de povestit, căci nimic din ceea ce e de cea mai bună calitate în acest domeniu nu a fost lăsat deoparte, de la echipamente până la accesorii şi haioasele semne de pe uşa toaletelor care indică faptul că acolo ar fi o cabină de telefon. Adică până şi la budă te duci zâmbind. Mă rog, mai puţin #zicu – prietenii ştiu de ce!

Nu ştiu să existe aşa o sală prin Bucureşti, dar la Cluj asta am aflat că se plănuieşte deschiderea unui Gimmy şi în Capitală şi a încă unuia, la Timişoara, ceea ce mă bucură tare, cu atât mai mult cu cât am primit un abonament VIP valabil 10 ani!

Înţeleg că mai e o sală şi în Cipariu, eu am văzut-o doar pe cea de la Polus Center şi mi-a plăcut foarte tare. Şi nu doar locul ci şi entuziasmul şi felul de a gândi business-ul pe care îl au Cristina şi Liviu, respectul şi grija faţă de clienţi (apa plată şi cafeaua sunt la discreţie, gratuite), bunul simţ şi umorul.  Şi se pare că nu sunt singura, pentru că sunt deja 5000 de clujeni care au ales Gimmy. Pe pereţi am văzut descrierea programelor pe care le poţi urma acolo, clasicele fitness şi aerobic, zumba, dar şi alte chestii de care habar n-aveam că se fac, multe dintre ele cu dans inclus, în aşa fel încât, ok, facem mişcare dar ne şi distrăm – am zis că, personal, detest rutina mişcărilor de fitness. Dans, însă, sună muuuult mai atractiv. Desigur, unii nu renunţă la minge, însă! :p

Tot la Gimmy am aflat despre Detoxolit, un complex de detoxifiere ce are la bază o forumă specială de zeolit, un mineral care acţionează ca o sită moleculară în care se prind toate porcăriile pe care le adunăm prin organism. Am primit produsul “în teste” (cura pentru o lună) şi promit să vă ţin la curent. Beneficiile, în orice caz, sunt mai mult decât promiţătoare şi, ca o fumătoare ce mă aflu, orice cură de genul ăsta e mai mult decât indicată şi binevenită. Apropo, doamnelor, ştiaţi că:

Două kilograme, da?!

Acestea fiind zise, vă îndemn la sport şi vă reamintesc că Cluj Brands Tour este un eveniment organizat cu sprijinul Primăriei Cluj-Napoca. Sponsorii oficiali ai evenimentului sunt: Banca Transilvania, Napolact, Vitacom, Farmec, Jolidon, Ursus şi Trilulilu, iar ca parteneri îi are pe: Best Western Plus Fusion Hotel, Autonom,Ludwig Bavarian Bierhaus,Starbucks şi Webfactor.

Nu mai sunt o tipă foarte sportivă, dacă nu punem la socoteală tenisul şi boxul pe Wii. Dar în liceu am jucat o grămadă de baschet, mergeam în curtea liceului de Informatică unde erau multe coşuri şi jucam până nu mai vedeam mingea. În plus, liceul pe care l-am terminat, Ion Neculce (nu mă întrebaţi în ce an – a fost în secolul trecut, cândva), se clasa mereu printre cei mai buni în Cupa Liceelor la baschet. Deh, îl aveam pe Amăriucăi (2.03 m) în echipă. Era mişto, făceam ca toţi dracii în galerie.

De-aia n-am ezitat nici o secundă când Tiţa, venită în Bucureşti cu cei de la BC Timişoara, ne-a întrebat dacă vrem să venim la meci. Cum naiba nu? Şi ne’am dus: Cristina, Diana, Alina. Ni s-au alăturat: Anca, Cristi şi Andrei – consultant de specialitate pentru mine şi Cristina, care a scris şi ea aici – mulţumim!

Mie mi-a plăcut, chit că timişorenii n-au câştigat până la urmă, deşi au condus lejer în prima jumătate a meciului cu BC Otopeni. Prefer – am mai zis pe undeva – experienţele live celor transmise la TV, emoţia, implicarea parcă nu se compară cu statul confortabil pe canapea.

Dar m-au enervat niţel spectatorii. De fiecare dată când jucătorii de la Timişoara aveau de executat aruncări libere, mitocanus otopensis, încerca să le atragă atenţia, să le strice concentrarea. A şi huiduit, de-mi venea să-i ard vreo două peste chelia înroşită şi transpirată!

Apropo, unde mai sunt fairplay-ul şi plăcerea (urmăririi) jocului în sportul de azi? Mai e loc de aşa ceva printre blaturi, gesturi nesportive, huiduieli şi aranjament de culise? Mai jucăm de plăcere, cum făceam odinioară în curtea liceului, sau sportul a devenit doar o altă fabrică de interese şi bani?

PS găsiţi poze mai multe şi mai mişto la Anca pe FB

De ieri sufrageria mea s-a îmbogăţit cu încă un set de fire odată cu noua jucărie intrată în casă. Am instalat minunăţia tehnicii în fix 10 minute, după care m-am uitat la ea precum pisica în calendar, încercând să plimb telecomanda aia în aşa fel încât să pot selecta un program, aşa cum spune manualul. Desigur, fără nici un efect! M-aş fi enervat, deja simţeam cum încep să, dacă nu-mi venea ideea să înlocuiesc bateriile telecomenzii. Şi, ce să vezi? Minune! Maşinăria a prins viaţă!

Am numai Wii Sports: tenis, baseball, golf, bowling şi box L-am încercat pe toate, dimpreună cu ustensilele necesare, dar am rămas la tenis. Şi la box, că-s mişto mânuşile alea, maaaari! Şi mă joc. Sigur, în termeni de mişcare nu e mare lucru, dar după o oră şi ceva de tenis eram  încântată atât pentru că am bătut computerul până la urmă cât şi pentru că simţeam ceva adrenalină. Mersi, Adriana!

În plus, e fun! Mă rog, nu ştiu cât se distrează vecina de sub mine, dar până acum n-a protestat!

A! Are cineva Wii Fitness? E mişto?