Shakespeare a trăit în secolul al XVI-lea, iar personajele sale aparțineau vremurilor cu pricina. Sigur că temele sunt universale, că și azi urâm sau iubim la fel (cred), dar pentru tinerii de azi sonetele sau scena balconului (alta decât „Mama lu’ Julietaaaaa! O lăsați pe Julieta afarăăă?”), mai ales rostite în dulcele grai medieval, s-ar putea să nu reprezinte musai ceva prea atrăgător.
Tocmai de-aia mi se pare cu atât mai mișto inserarea tehnologiei într-un Festival Shakespeare în anul de grație 2024.

Ieri, după doi ani, am fost la primul eveniment cu presă – dacă nu punem la socoteală festivalurile la care am lucrat între timp. A fost un loc deschis, cu grădină generoasă și a fost grozav că m-am revăzut cu multă lume cunoscută. La drept vorbind, cred că Vodafone, că ei au organizat, ar fi putut să anunțe și lansarea unui telefon cu taste, că tot m-aș fi bucurat de eveniment. Firește, însă, au anunțat ceva cu adevărat foarte tare și important, zic eu.

Ieri am fost la Future Communities, conferinţă şi expoziţie, ambele organizate la Biblioteca Naţională a României. De la conferinţă nu am prins decât ce a spus Raed Arafat despre prezentul şi perspectivele medicinei de urgenţă şi cât de mult ajutor poate veni, (şi) în domeniul ăsta, din direcţia tehnologiilor comunicaţiei. Spre exemplu, pentru că nu toate ambulanţele sunt dotate cu medic, o conexiune bună la internet şi o cameră video ar putea salva viaţa unui pacient prin sfaturile primite de la centru. Am făcut şi noi paşi spre telemedicină, unii dintre ei chiar unici în Europa, cu Vodafone şi Smurd, şi sper că vom mai face, mai mulţi, mai mari.

Însă în sănătate – şi nu numai – se pot face multe lucruri bune cu ajutorul tehnologiei. Ca de exemplu, pentru cei care au diabet şi care, cu ajutorul unui kit special, îşi pot monitoriza glicemia, iar datele sunt trimise automat într-un program care, în caz de valori anormale, alertează pacientul, medicul, un prieten sau un membru al familiei, ajutând la gestionarea bolii. Sau o bază de date prin care fiecare pacient are o fişă pe care orice medic, de oriunde, o poate accesa. Astfel, dacă nu eşti în stare să spui la ce eşti alergic, în caz de urgenţă, când nu e vreme de astfel de teste, medicul se uită în fişa ta şi află că nu trebuie să-ţi facă penicilină, de exemplu.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu n-aş putea trăi fără el. Suntem împreună tot timpul, mă ajută să fiu o persoană mai organizată, mai prietenoasă şi, dacă nu e lângă mine, mă simt pierdută şi nu am linişte până nu ne reunim. Într-o anumită măsură, s-ar putea spune că sunt dependentă de el, dar îmi accept dependenţa bucuroasă, ca un lucru despre care ştiu că nu-l pot schimba şi nici nu-mi doresc asta.

Şi totuşi, în decembrie l-am trădat: am umblat cu altul, ca într-un fel de căsătorie de probă. E vorba de unul mai zvelt, mai bine făcut, mai sensibil la atingeri, care reacţionează mai rapid la dorinţele mele, mai prietenos şi, nu în ultimul rând, unul care a atras mai multe priviri decât precedentul.

Cum, ziceau cei din jur cu oareşce invidie şi nedisimulată curiozitate faţă de detaliile vieţii noastre împreună, eşti cu Cutare? Arată bine, dar cum se mişcă? Eşti fericită cu el?

Ei, fericirea e un lucru mărunt, şi nu sunt sigură dacă fix ăsta e termenul care defineşte experienţa asta. Aş spune mai degrabă satisfăcută, dacă n-ar suna niţel arogant, mai ales pentru că el are şi câteva chestii care m-au nemulţumit.

În primul rând, mi se pare că are o rezistenţă ceva mai mică decât precendentul, ceea ce înseamnă că perioadele în care are nevoie de odihnă sunt mai frecvente, mai ales dacă abuzez de el… şi uneori fac asta, cu neruşinare, chiar! În al doilea rând, faptul că e mai zvelt îl face, îmi pare, şi mai sensibil la diverse accidente. În plus, are nişte chestii care nu-şi au rostul, cum ar fi felul, cam arhaic, în care setează alarma menită să dea trezirea dimineaţa. Mă rog, cât am fost noi împreună programul a fost relaxat, aşa că n-a fost nevoie să se ocupe prea des de trezirile-mi matinale. De asemenea, e mai puţin talentat la fotografii.

Cea mai plăcută însuşire pe care o are este faptul că se mişcă repede şi cu talent, aproape intuindu-mi dorinţele, şi felul în care reacţionează la atingerile mele. De fapt, cât am fost împreună, n-a spus niciodată nu, ceea ce, trebuie să recunoaşteţi, e o calitate rară, iar cel dinaintea lui ar trebui să procedeze şi el la fel! De asemenea, mi-a plăcut mult că mă ajută să fiu mai prietenoasă fiindcă se pricepe la reţelele sociale ca nimeni altul până la el.

Cu toate astea, am ales să rămân cu cel vechi. O să-mi fie puţin greu să mă readaptez, dar până la proba contrarie, îmi dau seama că-l iubesc cel mai tare dintre toţi. Dintre toţi de până acum! :D

*********

În caz că nu v-aţi prins, în decembrie am avut în teste un nou telefon, tot Nokia, fireşte, un N9. E tot ce spun mai sus şi chiar mai mult, dar îl plac, totuşi, mai mult pe N8, pentru camera de 12 MP şi pentru că are radio. Ştiu, poate sunt motive stupide, dar ambele sunt chestii cu care m-am obişnuit şi nu văd nici un motiv să renunţ la ele.

Totuşi, dacă nu vă interesează lucrurile cu pricina (N9 are cameră de 8MP, nu e deloc rea!), Nokia N9 e un aparat pe care îl recomand pentru o relaţie bazată, vorba aia, pe încredere şi respect reciproc! Pentru detalii tehnice, nu mă întrebaţi pe mine, eu doar v-am spus cum se simte utilizatorul (utilizatoarea!) cu el.

Ne bucură să auzim, la telefon, vocea unor persoane îndrăgite dar următoarea generaţie de terminale mobile ar putea să producă senzaţii mult mai puternice decât atât: sărutat, atingeri de mână sau o respiraţie fierbinte în ureche.

La recent încheiata conferinţă mondială Mobile HCI (human-computer interaction) de la Stockholm, un designer german, Fabian Hennert, a prezentat un prototip de telefon cu ajutorul căruia banalul “te pup” rostit la telefon ar putea deveni un mozol în toată regula prin intermediul unui senzor şi unei membrane buretoasă (sau aşa ceva). Pentru mai multe explicaţii, vedeţi mai jos prezentarea domnului de acum un an, la TED.

Argumentul lui Hennert ar fi că cele două motive principale pentru a vorbi la telefon sunt schimbul de informaţii şi păstrarea legăturii cu ceilalţi, iar aceasta din urmă este o nevoie emoţională a cărei împlinire, iată, zice neamţul, ar putea beneficia de invenţiile lui.

Detaliile tehnice sunt mai puţin importante, e vorba, deocamdată!, doar de un prototip. Totuşi, chiar şi fără asemenea “îmbunătăţiri”, telefonul mobil a devenit o prezenţă constantă şi de neînlocuit în viaţa fiecăruia dintre noi. Ne leagă cu fire nevăzute de toţi şi de toate şi, în ciuda faptului că ar trebui să fie un instrument care să ne ajute, de multe ori reuşeşte să ne streseze ori să ne lezeze intimitatea. Uneori, chiar şi când nu sună! :)))

Nu e suficient, oare, că oricum comunicăm online mai mult decât offline, o generaţie de SIMS, că în loc de o sclipire în ochi şi un zâmbet “pe bune”, am ajuns să trimitem sms-uri cu smileys, acum să ne şi pupăm prin telefon?! Nu, mersi!

Sau poate sunt eu mai sălbatică şi unora chiar le surâde ideea?!