Ieri m-am dus la Lecția, spectacolul TNRS, și am avut o mică-mică strângere de inimă fiindcă Ionesco e printre preferații mei (ok, asta e ca și cum ai zice că-ți place poezia lui Nichita, dar chiar îmi place, și aia e!) și voiam să-mi placă spectacolul ăsta! Strângere de inimă total nejustificată, dacă mă gândesc că e regizat de Mihai Măniuțiu, jucat de Constantin Chiriac și Ofelia Popii, iar coregrafia e semnată Andreea Gavriliu. Adică… ce-ar fi putut să nu iasă? Nimic. A fost o Lecție perfectă!

N-am apucat să scriu niciodată un post dedicat Faustului sibian pus în scenă de Silviu Purcărete în 2007, cu toate că sunt “vinovată” de a fi contaminat mulţi oameni cu acest spectacol. Care, la rândul lor, au dat “boala” asta şi altora, pentru că, da, Faustul ăsta despre care vorbesc se vede întâi, apoi se dă mai departe. Şi poate duce la dependenţă, dar şi la manifestări diverse cum ar fi pierderea darului vorbirii, imediat după (prima) vizionare.

Fiindcă îl vezi şi nu mai poţi să-l uiţi şi simţi nevoia să povesteşti şi altora dar, pentru că, orice ai povesti despre el nu are cum descrie plimbarea în Iad, pe care, volens-nolens, o trăieşti în timpul spectacolului. Aşa că le spui tuturor că trebuie să meargă la Sibiu, să vadă spectacolul! Unii te ascultă şi se duc, apoi spun şi altora şi, uite-aşa, Faust împlineşte la vară opt ani de când se joacă cu casa închisă.

Noi ăştia, care avem bucuria intersecţiei cu teatrul, ca una dintre cele şapte arte, şi cu teatrul – spaţiul în care se joacă actorii, suntem norocoşi, iar cei care avem chiar mai multe astfel de spaţii la dispoziţie şi, deci, de unde alege, cu atât mai mult, pentru că în România sunt oraşe fără teatru şi fără cinematograf.

Iar când oamenii din oraşele respective nu au teatru în oraş, de bună seamă că şi apetenţa lor pentru aşa ceva e destul de scăzută. Ceea ce o să vă povestesc e o întâmplare adevărată!

Silviu Purcărete este unul dintre oamenii pe care îi admir aproape necondiţionat, atât pentru ceea ce sunt cât şi pentru ceea ce oferă publicului prin munca lor. Dar, dincolo de asta, căci astfel nu e singur în această galerie personală, îl admir, de data asta total, plenar şi necondiţionat, pentru capacitatea uluitoare de a nu-şi îngrădi imaginaţia. Noi, ceilalţi, facem asta în fiecare zi. În loc să ne lăsăm imaginaţia să zburde pentru a crea lucruri şi împrejurări, îi punem oprelişti – cel mai adesea formate din bugete, lipsă de timp, şi, fir-ar să fie, logică! Şi e ATÂT de greşit!

Credit foto: Sebastian Marcovici | FITS 2012

Recunosc, sunt unul dintre puţinii care nu s-au îndrăgostit iremediabil de Faust la prima vizionare. Am fost copleşită, era prima întâlnire cu marele regizor român, iar mintea mea căuta repere logice, pământene, reale, când, de fapt, tot ce ar fi trebuit să fac era să stau cuminte, open mind şi să mă las sedusă, cucerită, zăpăcită. My bad! S-a întâmplat abia la a doua vizionare, duminica trecută, şi tot cred că au scris alţii mai bine decât mine*.

Desigur, acel prim exerciţiu s-a dovedit util la Metamorfoze şi D’ale Carnavalului şi capital, aş zice, la Undeva în Palilula. Dar asta e altă poveste, şi nu despre asta vreau să vorbesc acum ci despre Călătoriile lui Guliver**. Nu un spectacol de teatru în adevăratul sensul al cuvântului ci exerciţii scenice – cel puţin aşa pretinde regizorul.

Să intrăm în sală. E aglomerat, foarte aglomerat, dar am un loc, marginal, ce-i drept. E ok, zic mersi. Oricum, ca parte din organizare, nu eu trebuie să văd bine ci invitaţii şi, mai ales, invitaţii străini.

Credit foto: Mihaela Marin | FITS 2012

Pe scenă, câteva “iepe”, tinere fete cu costume albe, mulate, sprijinite în cârje, albe şi ele, cu cozi stufoase prinse de costum fix acolo unde ar trebui să stea cozile. Nechează şi se mişcă pe scenă, se aleargă. Pe jos sunt paie, baloţi întregi, iar în sală miroase, înnebunitor, a vară şi a păcat.

În fine, fiecare spectator îşi ocupă locul, luminile se sting şi începe spectacolul… cu un cal! Un cal (adevărat!) vine blând pe scenă ţinut de căpăstru, iar iepele umane nechează uşurel. Din start, mintea mi s-a teleportat prin alte dimensiuni ale spaţiului de joc. De bună seamă şi de bună credinţă mintea mea, poate şi pentru că urma, azi, 1 iunie, a acceptat, aşadar jocul. Şi pe Houyhnhnmi.

Doar că în Călătoriile lui Guliver, Purcărete nu e prea ludic, nu e nici un joc, e viaţa noastră trăită în viteză, cu aceleaşi zâmbete la care revenim, nişte yahooi nesuferiţi şi scârboşi, puşi pe desfătarea imediată a simţurilor, marii nătângi ai lumii. În sală s-a râs, nu mi-e clar de ce, fiindcă mie îmi venea să plâng tot spectacolul, cred că de emoţie şi de bucurie şi de tristeţe că vedeam în faţa ochilor lumea în care trăim, înfăţişată aproape aşa cum e ea.

Credit foto: Mihaela Ştefănescu | FITS 2012

Am zâmbit la jocul de lumini şi umbre, la bărbatul umflat cu pompa şi mi s-a părut foarte tare şi felul în care s-a realizat momentul prostituatelor. De fapt, mi-a plăcut tot spectacolul din secunda 1 până la final şi, deşi ştiu povestea întreagă a Călătoriilor, când ajung acasă o voi reciti. Cu siguranţă o să-mi apară  în altă manieră acum.

Credit foto: Mihaela Ştefănescu | FITS 2012

***
Aşa cum aveam să aflu azi la conferinţa de presă, Călătoriile lui Gulliver se bazează nu doar pe cărţile trei şi patru din lucrarea omonimă a lui Swift, ci şi pe alte texte ale sale, poezia despre o prostituată, The Lady’s Dressing Room, pe ironicul său epitaf şi pe O propunere modestă care este, aşa cum spune Silviu Purcărete, “o invitaţie foarte politicoasă şi savantă la canibalism”. Muzica îi aparţie lui Shaun Davey, iar scenografia poartă semnătura extrem de inspirată a lui Dragoş Buhagiar. Mergeţi să-l vedeţi când revine de la Edinburgh – încununat de laude, sunt sigură!

* Nebuloasa, Hoinaru, Anne-Marie, Victor , Nihasa, Chinezu, Andrei, Andreea

** Pentru mine e spectacolul acestei ediţii a FITS. Chiar dacă n-am văzut prea multe, pur şi simplu ştiu că ăsta e, atât de tare mi-a plăcut!